Constantin Fântână
Sentinţa

Caietul lui Felix
I
In sfârşit, astăzi, Cărăbuş s-a ţinut de cuvânt. Cărăbuş e porecla pe care i-am dat-o temnicerului meu care e în tura de dimineaţă. Nu-i ştiu numele adevărat cum nu-l ştiu nici pe al celorlalţi gardieni din tura de după amiază şi de noapte. Am fost nevoit să le găsesc şi acestora nişte porecle, deşi relaţiile mele cu ei sunt foarte limitate. Pe cel care e acum în schimbul doi l-am botezat Patachon, iar cel de noapte e Pat. Vă imaginaţi de ce. Cum spuneam, Cărăbuş şi-a ţinut promisiunea. Altfel spus, mi-a adus obiectele promise: o carte, un caiet şi un creion. O, dar ce elocinţă, ce argumentaţie a trebuit să folosesc pentru a învinge teroarea acestui individ rudimentar, pentru a-l convinge că nu-l paşte nici un pericol, că nu se poate întâmpla nimic. De fapt, sunt sigur că argumentul determinant l-au constituit bocancii mei. De-atâtea ori îi surprinsesem privirile lacome aţintite asupra singurului detaliu vestimentar din sărmana mea "garderobă" care merita atenţie, încât mi-am dat seama că dacă exista cea mai mică şansă pentru a-l corupe, aceasta se concretiza în minunaţii mei bocanci de "vânător de munte" . M-am despărţit cu oarecare regret de ei, nu pentru că aş fi avut nevoie (din cauza lanţurilor picioarele mi se umflaseră atât de rău că nu mai intrau în bocanci, aşa că preferam
să stau desculţ, iar până la iarnă.Dumnezeu cu mila! ), dar erau bocancii tatei pe care mama
îi păstrase cu grijă şi dragoste printre puţinele lucruri rămase de la el. Erau nişte încălţări superbe, dintr-o piele trainică bătând în roşu, cu talpă groasă şi "măsele" de oţel. Ei, asta e! Sau dus, s-au dus! Măcar tot m-am ales cu ceva şi încă ceva extrem de preţios.
Cartea era un volumaş din "Biblioteca Pentru Toţi" cu coperţile cărămizii terfelite şi paginile ferfeniţite, cu colţurile îndoite sau rupte. Era "Bel Ami" de Maupassant! Cum ajunsese această perlă în "biblioteca" lui Cărăbuş în care, după propriile-i mărturisiri, era singura carte în afara Istoriei PC(b)US pe care i-o dăduseră de la Partid ca s-o înveţe, nici el nu ştia. Deşi citisem cartea (ce-i drept cam în fugă) m-am bucurat. Aveam să mă delectez din nou cu maşinaţiunile lui Georges Duroy1, cu frivolitatea doamnei de Marelle2 şi cu atâtea întâmplări fascinante pe care mi le aminteam vag. Condiţia e următoarea: Cărăbuş îmi aduce cartea de dimineaţă, o dată cu terciul şi mi-o ia la prânz când vine cu zeama aia lungă căreia se-ncăpăţânează să-i zică ciorbă. Pentru nimic în lume, cartea nu trebuie să rămână în celulă după amiezile şi nopţile, existând pericolul de a fi descoperită de Pat sau de Patachon. Cât despre caiet, s-a învoit să mi-l aducă numai după ce i-am arătat ascunzătoarea pe care o găsisem, foarte bine mascată, în care un caiet ar fi încăput numai bine. La început nici n-a vrut s-audă de caiet şi de creion. Cred c-am deschis vorba de cel puţin zece ori până să-şi ia inima-n dinţi. Bocancii erau prea frumoşi. Mă întreb ce naiba l-o fi oprit să mi-i ia, pur şi simplu? La câte jafuri şi ilegalităţi fusesem martor în ultima vreme, ce-ar mai fi contat o samavolnicie săvârşită împotriva unui condamnat la moarte? Am înţeles însă, în lunile de când am intrat în acest carusel infernal că, în perfidia lor, toate autorităţile cu care am avut de-a face, y compris- cele penitenciare, ţineau neapărat la o aparenţă de corectitudine şi legalitate,
care-i făcea chiar şi pe cei mai înrăiţi slujbaşi ai infernului torţionar să se teamă de o posibilă reclamaţie.
5
Trebuie să recunosc că în tranzacţia pe care am făcut-o cu Cărăbuş am trişat: de fapt, aveam o ascunzătoare mult mai bună pentru caiet şi creion. Altfel n-ar fi avut nici un sens.
Acest caiet reprezintă, înainte de toate, o explicaţie pentru cele întâmplate, evenimentele tragice care m-au adus în această celulă. Sunt convins că cele trei femei care reprezintă ceva în viaţa mea n-au priceput nimic din rechizitoriul procurorului. Nici un om normal n-ar fi priceput. Dacă Dumnezeu va voi ca aceste pagini să ajungă cândva în mâinile lor, vor înţelege că nu puteam face altfel. Atunci sper că mă vor ierta. Ar fi multe de spus. Va trebui totuşi să condensez totul în aceste 50 de file. Din întâmplare am un scris mărunt, iar acum mă voi strădui să reduc literele şi spaţiile la minimum posibil.
Celula în care "locuiesc" e o fostă chilie de călugăr, (închisoarea G. e o mănăstire "reamenajată" de noile autorităţi). De fapt sunt 4 chilii care răspund, toate, pe un coridor comun. Fiecare chilie are o uşă groasă de stejar care dă în culoar, uşă care stă tot timpul deschisă şi, deci, nu se-ncuie. Există o altă uşă, la capătul coridorului, care dă în curte şi care se încuie cu două zăvoare mari şi cu două lacăte. Culoarul are şi o fereastră mare, fără geamuri, doar cu două rânduri de gratii groase cât mâna, singura sursă de lumină naturală. Zidurile dinspre exterior (lucrul acesta se vede bine în golul ferestrei) au o grosime de cel puţin un metru. De când mă aflu eu aici, celelalte 3 celule sunt mereu goale. Corpul de clădire în care se află aceste chilii se găseşte în extremitatea vestică, cred, (orientarea e aproximativă) a curţii fostei mănăstiri şi e lipit de zidul de împrejmuire, un zid de piatră, înalt de vreo 3 metri şi, probabil, destul de gros. Prin faţa ferestrei, nici o mişcare. Nimeni nu trece fiindcă, de fapt, n-are unde se duce. Dacă mă aşez pe zidul gros al ferestrei (am loc destul să mă întind chiar) cu faţa spre răsărit, pot zări, din când în când, oameni mişcându-se (fără doar şi poate cu treburi) încolo şi încoace. Dacă mă lipesc de gratii, văd chiar şi poarta principală. Peste drum de "locuinţa" mea, despărţită printr-un gard de lemn cu o portiţă, e curtea femeilor.

Clădirea în care sunt găzduite acestea e în partea dreaptă, lipită de zidul de împrejmuire. In stânga e o privată primitivă, pe care am şi eu "onoarea" s-o folosesc. O dată pe zi, dimineaţa cam pe ia 9, Cărăbuş, întotdeauna el, mă scoate la "program" după ce închide femeile în camere, pe timpul cât le încalc teritoriul. Altfel, între "deschidere" şi "închidere" femeile sunt libere prin curticica lor. Majoritatea sunt deţinute de drept comun, dar sunt şi două "politice". Consemnul e foarte sever. Nu am voie să mă arăt la fereastră şi, cu atât mai mult, n-am voie să

fac semne sau să-ncerc să vorbesc cu vecinele mele. In primele zile, din obişnuinţa căpătată în liceul militar de a asculta ordinele, m-am conformat, stupid. Analizând însă lucrurile din noua postură, m-am gândit că n-am nici un motiv să mă supun orbeşte unor asemenea ordine. Nu mi se mai poate întâmpla nimic. Evit însă să mă las prins "în defect" (cum zice Cărăbuş) pentru a nu mi se tulbura liniştea şi pacea. Da, oricât ar fi de greu de crezut, acum sunt liniştit.
Dacă nu m-aş afla în faţa unui bilanţ final, n-aş acorda, probabil, atenţie acestui aspect curios din biografia mea: aparţin unei familii ai cărei capi, vreme de trei generaţii (poate mai multe, dar eu n-am cunoştinţă) au fost militari şi-au murit, cu arma în mână, fiecare în unul din
marile războaie ale ultimelor decenii. Străbunicul la Plevna, bunicul la Oituz şi tata la Ţiganca, în prima zi de război. Datorită acestei tradiţii glorioase (nu-i aşa?) eu am fost obligat să mă înscriu, ă contre-coeur,4 la acelaşi liceu militar la care învăţase şi tata. Inainte de a porni spre front, tata a lăsat cu limbă de plecare (ar fi fost mai potrivit să spun: de moarte) această dorinţă.
Prin nu ştiu ce joc al hazardului, niciuna (dar absolut niciuna) din înclinaţiile ostăşeşti ale înaintaşilor mei nu mi se transmisese. Am fost, până la sfârşitul liceului, o singularitate printre colegii mei milităroşi. N-am reuşit niciodată să fiu în pas cu ei, nici la instrucţie, nici la programele speciale (inspecţia la ţinută, cearşaful întins să sară banul, echipări şi dezechipări cu nemiluita şi altele la fel de idioate) în ciuda îndemnurilor permanente ale superiorilor şi a apelurilor repetate la memoria tatei care, ca fost elev al liceului şi erou (decorat cu "Mihai Viteazul"), se bucura de o preţuire aparte. De aceea, până în ultimele clase - când cunoştinţele multiple şi profunde pe care le acumulasem din lecturile mele înverşunate mi-au creat o reputaţie care trăgea, acum, mai greu decât calităţile cazone atât de preţuite mai ales la vârstele copilăriei - am fost batjocura, mai făţişă sau mai disimulată, a celor mai mulţi dintre colegii mei. De fapt, eu nu m-am jucat niciodată. Tot timpul, dar absolut tot timpul meu liber şi chiar o bună parte din cel care s-ar fi cuvenit a fi dedicat lecţiilor, îl consumam citind. De aceea n-am fost un elev model. N-am fost însă niciodată corigent. Ba am strălucit chiar la unele materii, cu unele rateuri inexplicabile (la prima vedere). Doamne, ce descoperire extraordinară, ce refugiu mi-am găsit, încă din primele zile de internat, în lectură! Ce puteam să fac în acea închisoare (aşa mi s-a părut internatul câţiva ani buni; spre sfârşit nu mai simţeam la fel; imaginaţia şi lecturile mă scoteau, cu uşurinţă, dincolo de ziduri) printre colegi care, plini de energie, se înfruntau, fără să obosească, în tot felul de jocuri care mie îmi repugnau?
La început citeam la întâmplare, fără nici o selecţie: clasici, Octav Dessila, Dox-uri, romane poliţiste (din colecţia "Cincisprezece Lei" şi mai apoi, când începusem să citesc uşor în franţuzeşte, din "Le Masque"), Mihail Drumeş, Petre Bellu, dar şi Rebreanu, Cezar Petrescu şi, mai ales, Teodoreanu. Prin clasa III-a5mi-am dat seama că e nevoie de o sistematizare, începusem să realizez că nu se poate citi tot ce s-a scris şi că înainte de a începe o carte trebuie să aflu ceva despre ea sau despre autorul ei. Treptat am devenit tot mai pretenţios. Am avut succesiv perioade de avânt pentru literatura antică (mă descurcam binişor, în latină, cu stanţele lui Horatiu şi ale lui Vergiliu ), apoi pentru cea a Renaşterii (poate părea incredibil dar la 14 ani am avut răbdarea să citesc până la capăt "Divina Commedia"), am trecut prin "iluminişti" şi m-am cantonat în literatura secolului 19 care, trebuie să recunosc, era cea mai apropiată de sufletul meu. Mă rog, asta nu înseamnă că printre lecturile din Balzac, Stendhal sau Dostoevski nu mai "scăpam" şi câte-un autor modem precum Thomas Mann, Dreiser, James Hilton şi câţi alţii. Mă fascina filozofia. Nu atât studiul intrinsec, ci mai ales istoria filozofiei, particularităţile, liniile definitorii ale diferitelor sisteme în evoluţia lor de-a lungul timpului. M-au emoţionat şi entuziasmat înălţimile gândirii umane, fantezia, logica sau, dimpotrivă uneori, aberaţiile unor minţi ieşite din comun. Am căutat cu osârdie produsele spiritului de excepţie, fiindcă tot timpul am crezut că omul e valoros şi-şi justifică poziţia de
stăpân al Terrei numai prin creaţiile intelectului. Probabil din aceste motive am făcut o pasiune stranie pentru matematici. Nu, nu pentru matematica prozaică, pentru instrumentul de calcul vulgar. Mi s-a părut că, în fond, matematica e filozofie. Când am reuşit să mă apropii timid de unele noţiuni scornite de cele mai cutezătoare minţi ale tuturor timpurilor, abia atunci am înţeles ce este divinitatea. Ca să te poţi apropia de Dumnezeu trebuie, neapărat, să înţelegi noţiunea de limită şi de infinit. Câte nopţi (mă ofeream, de multe ori, să fac de planton peste rând) nu m-am plimbat pe culoarul lung, nesfârşit de lung, al etajului pe care erau dormitoarele, meditând, în liniştea deplină a nopţii, la solipsismul lui Berkeley sau la "Lucrul în sine"6 (m-am încăpăţânat să citesc "Kritik der reinen Vernunft"7 în original, dar, cu toată îndârjirea mea, n-am reuşit s-o scot la capăt). Ce să mai spun? Trăiam cumva în afara timpului, mă cuprinsese o febră a cititului ca şi cum aş fi bănuit că timpul meu va fi drastic limitat şi că, dacă voiam să înţeleg ceva despre lumea asta, trebuia să mă grăbesc. Chiar şi vacanţele, pe care le petreceam aproape în totalitate la bunica mea, la ţară, nu se consumau decât printre cărţi. Aşa se face că după 7 ani de liceu militar (ultimul n-am mai apucat să-l fac deoarece şcoala s-a desfiinţat, fiind considerată un bastion al burgheziei) eram orice (un literat, sau, mai degrabă, un filozof în devenire, un posibil matematician) dar în nici un caz un militar. De altfel, în momentul acela, al desfiinţării liceului, pregătirea noastră ostăşească nu mai valora nimic în raport cu noile criterii ale "armatei populare".
Multora dintre cei care îşi intersectau drumurile vieţii cu mine li se părea că sunt cu capul în nori, că nu iau în seamă, că nu particip la viaţa atât de frământată a ultimilor ani. Intr-un fel, până la un punct, era adevărat. N-am fost în toţi aceşti ani (cu excepţia unui miting de l Mai, prin '46, la care ne-au dus cu şcoala) la nici o şedinţă, nici o adunare, nici un spectacol (din cele care se organizau frecvent cu tot felul de trupe de amatori, brigăzi de agitaţie etc). Am fost doar la câteva filme sovietice, mai mult din curiozitate. Dacă n-aş fi fost conştient de otrava propagandei strecurată cu o perfidie fără egal, chiar şi în cele mai nevinovate scene, poate mi-ar fi plăcut. De fapt însă, aşa lunatic cum eram socotit de mulţi, am ştiut tot timpul ce se-ntâmplă şi unde e adevărul. Cred că anticomunismul ( mai exact anti-bolşevismul) meu organic s-a născut în vara lui '40 când ruşii (primii) ne-au luat cu japca Basarabia şi Bucovina de Nord. Eram copil şi, cu toate că precoce, implicaţiile politice ale evenimentelor extraordinare din acel an, terminate cu abdicarea lui Carol şi venirea la putere a legionarilor şi a Generalului, mi-au scăpat. M-au impresionat, în primul rând, sentimental. N-aveam cum să înţeleg mârşăvia atâtor aranjamente, cedări şi laşităţi care s-au consumat într-un timp atât de scurt. Aveam să înţeleg multe, mai târziu. Dar atunci, în vara aceea tragică, am fost înduioşat până la lacrimi, revoltat, cutremurat când, împreună cu părinţii şi cu regimentul pe care tata îl comanda, am fost obligaţi să părăsim în grabă Cernăuţiul, fără nici o împotrivire, cu ochii în lacrimi şi cu un sentiment de umilinţă. Atunci am văzut primii bolşevici, care, fără să respecte măcar propriul ultimatum, intraseră cu grăbire în oraş. Bande de indivizi în nişte uniforme ponosite, care n-aveau nimic din caracterul unei armate disciplinate. Au băgat groaza în bieţii oameni. Pe noi ne-a apărat fermitatea şi dârzenia regimentului nostru. Mi-au rămas acolo o sumedenie de
prieteni, legaţi prin tradiţie, agoniseală şi rudenii de acel loc, prieteni care erau la fel de români ca şi mine. Cunoşteam bine şi Basarabia. Aveam multe neamuri acolo, fusesem adesea prin oraşele şi satele provinciei şi ştiam că tot ce se afla acolo (oameni, tradiţii, istorie) era profund românesc. Atunci s-a născut în sufletul meu oroarea, la auzul, doar, al cuvântului "bolşevic". Tot ce-a urmat apoi n-a făcut decât să adâncească acest sentiment aşa cum era în acea primă fază, nefundamentat ideologic.
A venit războiul cu toate grozăviile lui, cu moartea tatei în chiar prima zi, la trecerea Prutului, în acea cumplită bătălie pentru capul de pod de la Ţiganca. Evident, efectul acestei pierderi grele nu putea decât să amplifice ura mea faţă de bolşevism. Toate comunicatele de pe câmpurile de luptă şi ordinele de zi care ni se citeau în faţa frontului (adică a întregului batalion de elevi adunaţi în careu) nu vorbeau decât de ororile comise de sovietici împotriva ostaşilor noştri (prizonieri asasinaţi, cei mai mulţi schingiuiţi înainte de execuţie - se vorbea de situaţii în care prizonierilor li se tăiaseră buzunare în carne, umplute apoi cu sare, pentru a le smulge informaţii militare - şi câte altele). Citeam săptămânal "Signal", o revistă germană tradusă în româneşte, care prin imagini foarte şocante (calitatea fotografiilor, hârtia şi grafica erau de excepţie) prezenta victoriile germane pe multiplele fronturi pe care Wehrmacht-ul era angajat, dar şi grozăviile din teritoriile ocupate: biserici transformate în grajduri, palate, cu o arhitectură elegantă, cu scări monumentale şi mobilier de vis, ajunse o ruină, copii scheletici, cu priviri îndobitocite (cerşind o gamelă de mâncare) şi gropi comune. O mulţime de gropi comune.
Mi-aduc bine aminte ce senzaţie a făcut descoperirea celor 14000 de ofiţeri polonezi împuşcaţi (toţi, unul câte unul) în ceafă, la Katyn! Sigur, astăzi ştiu că revista era fabricată în laboratoarele de propagandă ale lui Goebbels. Dar tot ce-am aflat de-atunci încoace n-a făcut decât să confirme toate dezvăluirile din paginile revistei. Imi amintesc ce emoţionat am fost când am văzul filmul "Cătuşe roşii" (îmi răsună şi-acum în urechi vocea Mariei Cebotari cântând cu patimă deznădăjduită: "Niciodată, niciodată n-ai să ştii / Durerea care mi-ai lăsat / Când ai plecat...") Ce film edificator pentru ce-nsemna GPU-ul! Din păcate aveam să cunoaştem, ceva mai târziu, versiunea românească a odioasei instituţii. După ce văzusem, vreme de 4 ani, o armată disciplinată (şi spălată), cu un comportament civilizat, cu o înzestrare cum nu mai văzuse omenirea până atunci, când am dat ochii cu hoardele "eliberatoare" care, peste tot pe unde au pus piciorul, au îngrozit populaţia prin crime, violuri, jafuri şi beţii demenţiale, nu mai aveam nevoie de nici un argument. Eram poate cu capul în nori, dar nu orb. Poate întrucâtva rupt de realitate, dar nu tâmpit. Din acea zi de sfârşit de august (sau început de septembrie) când am dat ochii cu primele unităţi sovietice, când am văzut privirile năuce ale "eliberatorilor" noştri (de cine ne eliberaseră?), când am simţit în nări duhoarea unei lumi subumane am înţeles, irevocabil, că ceea ce ni se întâmplase era un accident al istoriei care va fi, mai devreme sau mai târziu, corectat.
Fără să fi fost legat, în mod explicit, de vechea clasă "exploatatoare" era evident că nu puteam avea nimic în comun cu viaţa "nouă" care se înfiripa din împilare, jaf şi teroare. N-am luat atitudine făţişă, n-am ieşit pe baricade să-mi urlu revolta, dar n-am rămas indiferent la nimic din ceea ce se întâmpla în jurul meu. De aceea, când întâmplarea m-a pus în faţa unei
confruntări directe cu reprezentanţii acestei lumi cu care sentimental (şi, la ora aceea, deja, chiar şi ideologic) eram în conflict, n-am ezitat nici un moment să iau o armă şi să mă alătur prietenilor mei care îşi apărau avutul, dar, mai presus de asta, nişte principii. A fost o pură întâmplare să mă aflu acolo, în acel loc anume, în acel moment (cu vreo câteva ore mai devreme eram gata de plecare, dar până la urmă am rămas). Aşa a fost să fie! Nu regret nici un moment alăturarea mea în luptă lui Toader şi tatălui său. Nu puteam proceda altfel. Tot ce regret e că, aproape sigur, totul se va sfârşi înainte să împlinesc 19 ani. Dar despre asta o să vorbesc ceva mai încolo.
Ce puteam face când casa în care fusesem găzduit, cu dragoste, de-atâtea ori şi eu şi familia mea, fusese luată cu asalt, la adăpostul întunericului, de nişte tâlhari? Pentru că indiferent cine erau agresorii, s-au purtat precum furii care se strecoară noaptea în casă şi te strâng de gât. De câţiva ani asistam fie direct, fie prin informaţiile de acest gen care abundau şi ne copleşeau, la cele mai odioase jafuri. La jafuri asupra unor oameni, în cea mai mare parte vrednici şi destoinici, care prin muncă şi sacrificii agonisiseră mai mult decât alţii. Şi la jaful ţării.
Vreme de 5 ani calea ferată între Mărăşeşti şi Iaşi, prin Adjud - Paşcani, fusese lărgită la ecartamentul rusesc şi fără încetare, zi şi noapte, trenuri cu tot felul de mărfuri, dar în special vagoane cisternă uriaşe, se rostogoleau, trase de locomotive puternice, spre răsărit. Mereu spre răsărit! Când oamenii pământului, obişnuiţi cu şuierul locomotivelor noastre, au auzit pentru prima dată mugetul celor ruseşti, au numit monstrul de oţel care trecea fără oprire prin gări "vaca lui Stalin". De altfel, toate purtau în bot un tablou al "geniului popoarelor" şi câte două steaguri roşii. In toţi aceşti ani, nefericiţii locuitori din zonele străbătute de respectiva linie ferată n-au avut nici o alegere. Când foamea a pus în mişcare mii de oameni în căutare de hrană, au fost obligaţi să străbată zeci de kilometri până la o linie "normală" sau să se aventureze (adesea cu riscul vieţii) în trenurile ruseşti. O, dar câte n-aş avea de povestit numai pe această temă. (Odată, în gară la Adjud, era chiar să fiu împuşcat de un rus care a deschis focul când încercam să ne urcăm, mai mulţi colegi, într-un tren de-al lor. Un glonţ i-a trecut prin palmă unui băiat de la un liceu militar de muzică).
Numai cei care-şi aveau casele sau ogoarele pe lângă linie ştiu câtă avuţie s-a scurs către "Marea noastră prietenă", acest colos care înghite pe nemestecate tot ce poate înşfăca: teritorii, popoare, bogăţii de tot felul şi vieţi. Cât mai multe vieţi! Istoria se-nvaţă din cărţi şi, uneori, din ce povestesc cei mai bătrâni. Dar cel mai bine se-nvaţă din viaţă. Când vezi cu proprii-ţi ochi anumite întâmplări cine ar putea îndrăzni să le prezinte altfel? Cine? Bolşevicii! Ei sunt în stare să facă din negru alb, să falsifice realitatea sub ochii tăi. Cu o neruşinare fără egal în toată istoria omenirii.
Am un prieten bun al cărui tată a ridicat, pornind de la un atelier modest, o fabrică, o tăbăcărie. Rar mi-a fost dat să cunosc un alt om mai muncitor, mai serios, mai corect cu oamenii lui. Acum un an, la "naţionalizare", a fost zvârlit pe poarta fabricii, de către nişte indivizi veniţi de aiurea (nici unul din oamenii lui nu se băgase în această ticăloşie), fără să-l lase măcar să-şi ia lucrurile personale. Şi tot aşa a păţit marea capitalistă care era bunică-mea, proprietara unei mori ţărăneşti cu două pietre. Şi toate astea "în numele poporului"!
Cu toate prilejurile, trâmbiţele propagandei bolşevice răspândeau ideea că tot ce s-a înfăptuit în secole de trudă şi sacrificii s-a făcut prin jaf, că nu există moşier sau patron care să nu fi exploatat munca sărmanilor proletari. Ore nenumărate din programul nostru şcolar erau dedicate, acum, teoriilor lui Marx şi iată, se descoperise, în sfârşit, formula magică, un termen pe buzele tuturor politrucilor, care explica toate relele omenirii: "plusvaloarea". Şi pentru ca neobrăzarea să fie totală, politrucul nostru (al liceului militar), maiorul Cristescu, un individ care plecase pe front din liceul nostru, locotenent fiind şi se întorsese imediat după război cu grad de maior şi cu funcţia de ajutor de comandant şi ofiţer ECP (Educaţie-Cultură-Propagandă) ne spusese la una din orele de îndoctrinare, cu un cinism tipic pentru o asemenea funcţie, referindu-se la nu ştiu ce scriere a "marelui Lenin", că revoluţia are legile ei. Că, dacă printr-o acţiune revoluţionară, a poporului, 49 % dintr-o anume populaţie trebuie să piară pentru ca restul de 51 % s-o ducă mai bine, atunci acţiunea e justificată, ba chiar eroică. O, dacă paginile acestui caiet n-ar fi numărate, câte n-aş avea de spus pentru a explica de ce până şi un "lunatic" ca mine a ajuns (fără a avea nimic material de apărat) în război cu "dictatura proletariatului". Desigur, nu toţi colegii mei, sau prietenii şi cunoştinţele mele de vârstă apropiată, au ajuns la o confruntare directă cu noua orânduire. Ştiu pe unii care s-au şi urcat în trenul "viitorului". Dar ceea ce cred cu convingere este că nici unul dintre dragii mei colegi din liceul militar nu se va urca în acest tren. Ei au învăţat, cu toţii, să preţuiască alte valori decât cele care ni se vând acum învelite în poleială roşie.

II
Uf, ieri am scris toată ziua, dintr-o suflare, ca să-mi descarc sufletul, să-mi vărs năduful pe ticăloşii care au pus mâna pe ţara şi pe destinele noastre. Acum m-am calmat. Mă gândeam azi-noapte că, de fapt, toată viaţa mea "socială", ca să-i spun aşa, a-nceput acum un an, după ce ni s-a desfiinţat iubita noastră şcoală. Atunci, în vara lui '48, echipat cu hainele şi ghetele pe care le purtasem în ultimul an, am intrat în viaţa civilă (ca atâtea mii de foşti ofiţeri "epuraţi"). Ni se dăduseră hainele pentru că, probabil, se ştia că, cei mai mulţi dintre noi, n-aveam ce îmbrăca. Mama, văduvă de război, cu soţul căzut pe frontul din Răsărit, cu doi copii în grija ei, nu primea de la statul cel nou şi drept nimic. Nici o pensie, nici o indemnizaţie, nici un fel de ajutor. Nimic! Abia după ce-am venit definitiv acasă mi-am dat seama ce echilibristică era nevoită să facă, sărmana, pentru a supravieţui. Cât fusesem la liceul militar, de bine de rău, am avut existenţa asigurată, bucurându-mă de-a lungul tuturor celor 7 ani de bursă. N-a fost o existentă îndestulată, mai ales în vremea celor 3 ani de secetă şi foamete: Cu toate eforturile conducerii şcolii, am suferit cumplit de foame şi numai eu ştiu câtă floare de salcâm am înghiţit pe dealurile Câmpu Lungului ca să-mi umplu burta veşnic goală. Mâncăm până vomam. O iarnă întreagă am umblat, prin troiene, în papuci de cârpă. N-am găsit la magazie bocanci pe măsura mea. De altfel, toată tinereţea mea, fie că era iarnă, fie că era vară, s-a consumat în bocanci. N-am ştiut niciodată ce-nseamnă să porţi pantofi.
Aşa se face că pe la sfârşitul lui iunie, în '48, când am devenit civil, eram destul de dezorientat şi stingher. Cu hainele mele de uniformă, fără epoleţi însă, arătam printre civili ca toţi ofiţerii care fuseseră scoşi din armată şi care, faute de mieux-, îşi transformaseră uniformele într-un fel de haine civile. Aşa eram când am văzut-o, prima dată, pe Nicole!
Ţi-aduci aminte, draga mea, de prima noastră întâlnire? Eu veneam direct de la gară, afară era foarte cald, îmi scosesem haina şi purtam raniţa direct pe cămaşă şi când am intrat în holul principal al casei noastre tu tocmai ieşeai, fredonând o melodie, din camera din dreapta, care fusese odaia tatei şi acum (aveam să aflu pe urmă) vă era închiriată vouă, ţie şi lui Paul. Te-ai oprit din cântat şi m-ai măsurat, fără vorbe, din cap până-n picioare şi, dintr-o dată edificată, m-ai întrebat: "tu eşti Felix?" Mă uitam prostit la apariţia insolită, ochii mei orbiţi de soarele de-afară n-au putut distinge în primele momente decât pata albă a rochiei, pentru ca după ce s-au obişnuit cu semiobscuritatea holului să desluşească liniile şi culoarea unui trup (şi ale unui chip) care veneau, probabil, de pe alt continent. Eram aşa de uluit că singura întrebare care mi s-a trezit în minte era: "cum naiba vorbeşte aşa de bine româneşte negresa asta?" Am schiţat un semn de confirmare, din cap, după care am continuat, preţ de câteva clipe bune, să mă uit prostit. Nu-mi dau nici acum seama ce mă impresionase mai mult: corpul de zeiţă africană cu şolduri grele şi mijloc de viespe, cu bustul plin, generos, care dădea să străpungă pânza subţire a rochiei, părul negru, cârlionţat, care încadra ovalul feţei, sau ochii. Ochii aceia de un albastru de smalţ, incredibili pe faţa aceea cu reflexii întunecate, ochi care râdeau (amuzaţi probabil de năuceala mea) cu o veselie molipsitoare. Atunci, în acel moment, s-a produs un
declic, am simţit că în venele şi arterele mele s-a vărsat brusc o substanţă care mi-a modificat metabolismul. De fapt, gândindu-mă ulterior la acel moment am înţeles, fără echivoc, termenul de coup de foudre2 pe care-l întâlnisem în multe din lecturile mele. Dacă e să acceptăm teoriile după care toată funcţionarea organismului nostru e explicată (şi condiţionată) de nişte reacţii chimice (inclusiv stările noastre afective), atunci probabil că dintr-un rezervor secret (aşa cum are sepia) a fost pompat brusc cel mai agresiv şi sublim narcotic din câte există. Pentru că de atunci nu m-am mai trezit.
In aceeaşi zi, ceva mai târziu, l-am cunoscut şi pe Paul. Ne-am împrietenit rapid, dar nici măcar acum nu-mi dau seama dacă nu cumva această prietenie a fost atât de specială pentru că la mijloc era Nicole. Paul m-a acceptat în preajma sa cu căldură sinceră (cel puţin aşa mi s-a părut) şi eu nu scăpăm nici un prilej de-a fi cu ei. El trecuse de primele serii de epurări şi era încă ofiţer activ în regimentul de antiaeriană din oraşul nostru. Era cu 10 ani mai in vârstă ca mine.
Ca să poată supravieţui, mama a trebuit să închirieze toate spaţiile pe care le putuse disponibiliza din bătrâna şi frumoasa noastră casă. Odaia din faţă, care fusese biroul tatei, a fost dată familiei R., lui Paul şi Nicole, într-o altă cameră locuia acum un ofiţer "deblocat" (ăsta era un alt nume pentru ofiţerii daţi afară din armată), Onişor, căruia toată lumea continua să-i spună "D-le. Căpitan" şi care era neînsurat, deşi avea binişor peste 40 de ani. La capătul coridorului, lângă bucătărie, stătea o mătuşă în vârstă de-a tatei, tanti Anica, persoana care ducea toată gospodăria. In sfârşit, mama, Ilinca soră-mea şi cu mine aveam fiecare camerele noastre. Aveam să înţeleg, încă din primele zile după venirea acasă, că de fapt partea substanţială a veniturilor mamei (modestă şi aceasta) provenea dintr-o activitate uşor ilegală: un mic tripou. Da, termenul nu sună prea elegant, dar nu ştiu cum altfel aş putea numi ceea ce se petrecea, seară de seară, în spaţioasa noastră sufragerie. La patru mese (am constatat, cu surprindere, că mai apăruseră două pe care nu le ştiam, mese grele, de stejar, acoperite cu feţe de masă lucioase pe care cărţile alunecau bine) se juca poker (mi se pare că la una din mese se juca, uneori, chemin de fer, un joc pe care nu l-am înţeles, dar nici nu m-am străduit să-l învăţ; masa la care chibiţam eu era, întotdeauna, cea la care era Nicole şi ea juca doar poker). Nu ştiu dacă această găselniţă a mamei era una întâmplătoare sau se datora, măcar parţial, înclinaţiei pe care o avea ea însăşi pentru jocul de cărţi. Oricum, e sigur că reuşise să combine plăcutul cu utilul, cum se spune. Fiindcă la fiecare masă se aduna, seara de seară, caniota3, care, cu chibzuială, acoperea atât cheltuielile de "reprezentare" (cafelele, coniacul, biscuiţii, mă rog, tot ce se punea pe mese), dar şi pe cele ale casei.
După 3 ani de secetă cumplită în care, fără nici o exagerare, în Moldova se murise de foame, dăduse Dumnezeu un an bun şi oamenii îşi recăpătaseră nădejdile şi începuseră să se mai gândească şi la altceva decât la mâncare. Inflaţia devastatoare fusese domolită prin stabilizare şi cât de cât (abstracţie făcând de marile prefaceri sociale) lucrurile păreau a intra în normal. Nu ştiu cum se selectase această mică societate care, aproape neschimbată, popula seară de seară sufrageria noastră.
Dacă mă gândesc bine, era, probabil, una din puţinele soluţii de a învinge plictiseala şi
monotonia unui trai care într-un oraş de provincie, pe jumătate distrus, nu mai oferea nimic din viaţa strălucitoare de dinainte de război. Nu mai erau balurile de la Cercul Militar, teatrul fusese bombardat, din 4 cinematografe mai funcţionau doar două, iar despre filme să nu mai

vorbim: "Tânăra gardă", "Alexandr Matrosov", "învăţătoarea din Şatrâi", "Omul cu arma” şi tot aşa. Nici măcar muzica militară nu mai cânta, în zilele de sărbătoare, în chioşcul din parc. Localurile selecte fuseseră naţionalizate şi, oricum, oamenii îşi pierduseră obişnuinţa (şi mijloacele) de a le frecventa. Unii se refugiaseră în jocul de cărţi.
N-am loc şi nici n-are rost să-i înşir aici pe toţi cei care, obişnuiţi ai casei, contopiţi cu mobilierul, făcând parte organică din ambianţa vesperală a salonului, te duceau cu gândul la nuvela lui Puşkin. De altfel, mulţi erau figuri şterse. Dar nu pot trece fără să mă opresc puţin peste figurile (şi personalităţile) celor de la masa forte.
Formaţia la această masă era aproape neschimbată. Doar din când în când apărea pentru o seară - două vreo figură nouă, aflată în trecere prin oraş, prieten constant sau de ocazie al vreunuia din protagoniştii principali. Personalitatea cea mai frapantă era cea a unui tânăr căpitan din aceeaşi unitate cu Paul. Căpitanul Romeo Alessandrescu (avea grijă de câte ori făcea o nouă cunoştinţă şi se prezenta să specifice: Alessandrescu cu doi s; trebuie să recunosc că o făcea întotdeauna cu un zâmbet fermecător, ironic, care-l prindea bine). Era un bărbat frumos, interesant, cu un păr de culoarea aurului de preţ, bătând puţin în arămiu. Ras întotdeauna proaspăt, fără mustaţă, cu părul cârlionţat pieptănat peste cap, fără cărare, avea nişte ochi negri pe care-i ţinea (la masa de joc) pe jumătate închişi, cu o privire care părea apatică, dar care era de fapt super concentrată. Faţa lui prelungă rămânea în timpul jocului impasibilă, pe buze cu un zâmbet ironic, uşor dispreţuitor, adesea cu o ţigară în colţul din stânga al gurii. Riduri fine, extrem de fine, în jurul ochilor semnalau observatorului avizat starea de maximă încordare în care îşi trăia acele ceasuri. Doar din când în când unul din muşchii feţei tresărea involuntar dând impresia unui tic. Dar asta se întâmpla destul de rar. In restul timpului, când împreună cu alţii, mai ales înainte de începerea jocului, stătea la o şuetă în colţul salonului, lângă fereastră, fumând relaxat, aceste riduri dispăreau, iar ochii larg deschişi te întâmpinau cu o privire senină, mereu binevoitoare. Mă uitam întotdeauna la el cu interes şi simpatie, îi admiram ţinuta dreaptă, zveltă, pe care uniforma de croială impecabilă stătea ca turnată. Nu purta niciodată cizme, doar pantalon larg şi pantofi negri, foarte eleganţi, care păreau, în fiecare zi, noi. Niciodată, oricât de mare ar fi fost zăpuşeala, nu-şi scotea vestonul. Cămaşa bleu, cu gulerul impecabil, rămânea permanent încheiată la toţi nasturii, cravata mereu la locul ei, chiar după ore lungi de joc tensionat, diabolic. Bine-i mai stătea uniforma aceea elegantă, de croială englezească, dintr-un camgarn fin de culoare gri-bleu! (Mi se pare că acum aceste uniforme au fost înlocuite cu altele kaki. Ce păcat!). Nu ştiu, avea în toată făptura lui ceva aristocratic, greu de definit, dar fără să facă nimic special atrăgea invariabil privirile celorlalţi, bărbaţi sau femei. Bănuiesc că avea succes infailibil la femei, dar nu l-am văzut niciodată în compania vreuneia. La noi venea mereu neînsoţit, lăsând impresia că singurul lucru care-l interesa era jocul. Era un jucător nebun, crâncen. Total imprevizibil, câştiga uneori poturi uriaşe cu doar doi popi şi alte ori pleca lefter după ce arunca pe masă echivalentul soldei pe două luni, având în mână o culoare sau un careu. Avea
mereu bani. N-am ştiut niciodată de unde-i veneau. De altfel nici nu mă interesa. Toţi de la masa lui erau în aceeaşi situaţie. Nu ştiu cum făceau. N-am stat niciodată să socotesc cât a câştigat sau cât a pierdut cutare. Norocul fiecăruia dintre ei era schimbător. Câştigau şi pierdeau pe rând sume incredibile, dar cred că, mai mult sau mai puţin, banii rămâneau într-un fel de fond comun care se redistribuia zilnic după capriciile Fortunei. Pentru că toţi erau mari profesionişti.
Vizavi de Romeo stătea, de obicei, doctorul. (Locurile erau, cumva, consacrate; totuşi, în câte-o seară, mai ales Magda propunea să se mai schimbe aşezarea. « Să mai păcălim norocul » zicea ea). Doctorul era un bărbat de vreo 50 de ani, de statură mijlocie, cu o burtică vizibilă şi o chelie pronunţată. Purta mereu vestă, lavalieră şi un lanţ gros, de aur, la capătul căruia era agăţat un ceas "Longines" şi acesta din aur, cu capacele încrustate cu nişte arabescuri delicate. Purta ochelari cu rama fină, tot din aur, în spatele cărora nişte ochi de viezure clipeau neobişnuit de des. Haina îi era mereu desfăcută, lăsând să se vadă burta cu vesta şi cu lanţul. Colţurile gulerului de la cămaşă erau adesea îndoite şi cam după prima jumătate de oră de joc gulerul îi era descheiat şi cravata (sau lavaliera, după caz) se şuia cu precădere spre dreapta. Era foarte labil în timpul jocului, trădându-şi stările de spirit care parcurgeau toată gama de la tragedie la extaz, printr-o mimică mereu schimbătoare şi prin emisiuni sonore care puteau merge de la un fel de grohăeli de satisfacţie, la înjurături pe care reuşea să le oprească de obicei la jumătate, simţind prezenţa Magdei în coasta lui. Avea cabinet propriu. Era "medic de cucoane" cum îi plăcea lui să glumească şi, se pare, era plin de bani. Avea o nevastă mica şi slabă care-l însoţea în câte-o seară. Juca şi ea uneori, dar niciodată la masa lui bărbată-su.
Magda M. era o aventurieră. Venise nu de mult în oraşul nostru, dar îşi crease deja o sumedenie de relaţii şi făcuse să se vorbească mult pe seama ei. Se spunea (toate acestea le-am aflat, fără să vreau, din discuţiile care se purtau, de obicei cu glas scăzut, la celelalte mese de joc pe lângă care îmi petreceam serile, nedezlipit de Nicole) că era amanta unui evreu foarte bogat care îi închiriase o casă superbă, pe bulevard, în care trăia singură. Că ar fi fost măritată cu un conte sau baron polonez, scăpătat, pe care l-a părăsit în timpul războiului şi, mă rog, se insinuau tot felul de lucruri pe seama ei, că i-ar cam plăcea să bea, că în afară de amantul "en titre" ar mai avea, ocazional, tot felul de relaţii şi încă altele. Era o femeie înaltă şi trupeşă, o "iapă de artilerie" cum zicea căpitanul Onişor uneori, privind-o cu admiraţie şi cu o dorinţă prost disimulată. Bine proporţională, cu faţa albă şi părul negru, avea o gură senzuală cu buze pline, al căror contur era în permanenţă subliniat de rujul siclam pe care avea grijă să-l corecteze periodic, chiar şi în timpul jocului. Avea braţe puternice (de parcă ar fi jucat tenis sau ar fi făcut cine ştie ce munci manuale, ceea ce, cu siguranţă, nu era cazul) şi pulpe muşchiuloase, dar cu o linie elegantă. Brasiera de construcţie cumva mai aparte (toate aceste accesorii vestimentare indiferent de culoare sau material erau făcute după acelaşi principiu, probabil de comandă) îi susţinea numai jumătatea de la bază a sânilor "sănătoşi" -dar nu peste măsură - partea superioară fiind expusă vederii, întrucâtva ostentativ, prin nişte decolteuri largi de forme bine studiate. Fără doar şi poate era o femeie "bine" care, probabil, îşi cunoştea posibilităţile, pe care, dacă ar fi să accept bârfele, le valorifica din plin. N-aş
putea să-i precizez vârsta. Ceva între 30 şi 35 de ani, dar nu mai mult de-atât. Sigur era faptul că avea bani din belşug, lucru greu de înţeles în sărăcia aceea generală de după război şi după stabilizarea care pe mulţi dintre îmbogăţiţii de conjunctură îi uşurase de o bună parte din agoniseala vinovată. Şi tot atât de sigur era că prezenţa ei, seară de seară, la masa de joc n-avea ca scop principal câştigul. Era, asemeni celorlalţi parteneri de la acea masă, o jucătoare. Mereu calmă, egală în joc, nu se arunca niciodată în mari cacialmale, dar îşi juca inteligent cartea, care foarte adesea îi "intra" pornind de la nişte combinaţii aiuritoare. Se înfrunta crâncen când avea "carte", cel mai adesea cu Romeo Alessandrescu, rezultatul fiind imprevizibil, cu toate că-şi cunoşteau atât de bine jocul după sute de partide. Suporta cu stoicism micile mojicii ale doctorului, impasibilă, stând picior peste picior, legănându-l pe cel de deasupra în timp ce fuma ţigarete "Virginia" dintr-un portţigaret lung, conic, din chihlimbar.
In sfârşit, cel de-al patrulea era un bărbat înalt şi uscăţiv, cu faţa prelungă, cu părul şi mustaţa albe, dar, curios, cu sprâncenele negre, care trebuie să fi avut în jur de 60 de ani. Toată lumea îi spunea domnul judecător, deşi se ştia că nu mai profesează de mult. Avea o licenţă în drept, începuse, pare-se, un doctorat la Sorbona pe care nu-l terminase şi se trăgea dintr-o familie de vechi boieri moldoveni. Moşiile lui întinse fuseseră drastic amputate la ultima reformă agrară şi-acum nu mai avea decât 50 de hectare de pământ dintre care vreo 10 cu vie şi un conac. Baza averii lui actuale era via pe care o administra un cumnat de-al său de la care încasa periodic sume importante, care-i permiteau, încă, să trăiască în maniera în care fusese obişnuit, sau aproape. Dintre toţi, cred că el era adevăratul model de "gambler". Era evident că societatea noastră nu-l interesa decât pentru că îi oferea un modest prilej (în comparaţie cu mesele de joc sau de ruletă din marile cazinouri în care-şi lăsase o bună parte din avere şi din tinereţe) de a se înfrunta la masa verde (de fapt catifeaua de la masa lor era mov). Venea de fiecare dată la ţanc, la ora 7, când începea în mod obişnuit jocul, îi săruta, curtenitor, mâna mamei, adresa celorlalţi un salut general fără ţintă precisă şi se aşeza la masă. Nu vedea şi nu auzea nimic din ce se petrecea în jur în afara spaţiului magic al mesei lor. El era autorul celor mai multe "blind"-uri, "pe de 3" sau chiar "de 6 ori" miza, adesea cerea sume uriaşe fără să vadă ce carte i-a intrat. Fila cărţile cu mâini uşor tremurânde, cu o încetineală exasperantă. Era atât de impasibil, încremenit parcă, încât era imposibil să citeşti pe faţa lui vreo senzaţie de satisfacţie sau, dimpotrivă, de nemulţumire.
La această masă nu se admiteau chibiţi, în fiecare seară se desfăcea un pachet de cărţi noi (avea mama un individ care-i împrospăta periodic "biblioteca lui Grimaud"). iar caniota lor era singura cu-adevărat consistentă. La celelalte mese echipele se schimbau aproape în fiecare seară. Mama se muta pe rând la altă masă şi-şi făcea jocul, mereu acelaşi, care stârnea priviri, zâmbete şi chiar comentarii ironice. Cam pe la 11, când se simţea "în bani", căsca obosită şi, cerându-şi scuze se ridica lăsându-l în loc pe Onişor cu o mică parte din capitalul ei (Onişor n-avea niciodată bani) cu indicaţia: « Ai grijă, Onişor, cumjoci. Să fii cuminte! Te rog încuie uşile, închide geamurile, după ce aeriseşti, bine înţeles ». Apoi, cu încă un căscat pe care-l masca delicat cu palma la gură, adresându-le celorlalţi urarea de "noapte bună" şi "baftă tuturor" (ca şi cum aşa ceva era posibil) se retrăgea în camera ei.
Aşa cum spuneam, această retragere strategică, pe care partenerii de joc o înghiţeau de voie de nevoie, dădea naştere la comentarii de genul: « Iar şi-a făcut Coana Anetta banii de coşniţă.» (îi scriu numele aşa cum o face ea de câte ori se semnează: Anetta col. Sl. Draga de ea!). Nicole şi Paul erau şi ei nelipsiţi de la poker, dar nu jucau niciodată la aceeaşi masă. Eu eram umbra ei şi doar din când în când, la rugăminţile ei sau ale lui Paul, îi înlocuiam pentru câteva tururi jucând, se înţelege, cu banii lor. De cele mai multe ori reuşeam să-i pierd destul de repede, dar n-am remarcat vreodată vreun reproş din partea lor. Cam pe la 11 şi jumătate începeau tururile, astfel că la miezul nopţii partidele se încheiau. Aşa era regula impusă de mama, după o prealabilă înţelegere cu principalii jucători şi, trebuie să recunosc, programul era respectat.
Onişor rămânea pe poziţie până la urmă, făcea oficiile de gazdă, aerisea şi încuia uşile. Eu aveam altă misiune: o conduceam de fiecare dată pe Magda, care locuia câteva străzi mai încolo şi care, în mod firesc, se temea să străbată singură la acea oră târzie străzile pustii şi prost luminate. Cu câteva minute înainte de miezul nopţii, în faţa casei trăgea o trăsură care-l aştepta pe judecător. Cel mai adesea se oferea s-o ducă şi pe Magda (cu un mic ocol) dar ea refuza cu regularitate motivând că preferă să meargă pe jos, să se dezmorţească şi să-şi aerisească plămânii după ceasurile petrecute în fum. Era adevărat, dar mai era şi uşoara repulsie faţă de bătrânul cam libidinos, cum mi-a explicat o dată când am întrebat-o de ce refuză oferta.
Plimbarea aceasta îmi făcea plăcere. Nopţile erau de cele mai multe ori superbe, cerul fără nori cu mii de stele care clipeau în înalt, luna în câte-o seară de-a dreptul fantastică, aerul călduţ plin de mireasma teilor. Magda se sprijinea de braţul meu şi, uneori, se lipea de mine, încât îi simţeam prin pânza subţire a rochiei carnea fierbinte şi tare.
Când vremea era frumoasă, dimineţile mergeam la ştrand. Au fost cele mai fericite clipe din vara trecută şi, de ce nu, la urma urmei, din viaţa mea. Eram doar eu cu Nicole. Deşi, evident, era destulă lume pe lângă noi, eu nu vedeam pe nimeni sau mai bine zis nu făceam decât să salut mecanic persoanele cunoscute. Stăteam amândoi pe acelaşi cearşaf, atingându-ne uneori accidental (şi foarte adesea prin trucuri studiate de mine, astfel încât apropierea să pară întâmplătoare, firească). Ea nu s-a formalizat niciodată, dar nici eu n-am depăşit măsura. Doamne ce fericire pe mine! O aveam lângă mine aproape goală şi puteam să admir în voie minunea de trup cu care o înzestrase Ziditorul. Acum, în lumina plină a soarelui, vedeam că, de fapt, pielea ei nu era neagră, aşa cum mi se păruse în semiobscuritatea holului. Era măslinie sau ciocolatie, nu ştiu nici acum cum s-o descriu. Oricum, nu semăna cu niciuna din fetele celelalte. Nici ea nu părea interesată de lumea din jur. Stătea mai tot timpul cu ochii închişi şi după clipe lungi de tăcere o auzeam zicând: « Hai, Felix, mai povesteşte-mi ceva » sau « Felix, mai ştii vreo poezie frumoasă?» Şi eu ştiam, mereu, fiindcă, am uitat să vă spun, am o memorie de elefant, mai ales pentru versuri şi-i recitam din Minulescu (e foarte la modă) şi

din Ion Pillat, Arghezi, bine înţeles Eminescu şi Barbu. Ii plăcea s-asculte versuri din Baudelaire. Verlaine. Rimbaud şi Mallarme şi, chiar dacă nu înţelegea limba, din Goethe şi Heine, pentru muzica lor.
Uneori, după astfel de "recitaluri" de poezie mă strângea de mână şi-mi spunea, cu o voce emoţionată: « Doamne, Felix, ce deştept eşti tu! » Eu mă roşeam de plăcere, dar încercam să par modest şi-i ziceam că nu e chestiune de deşteptăciune, ci doar de o uşurinţă mai deosebită de a reţine versuri. Alteori discutam despre romane pe care le ştia şi ea, le comentam descoperind că le citise superficial şi că îi scăpase esenţa unor relaţii sau evenimente, îi semnalam noi sensuri, aşa cum le interpretasem eu, cu satisfacţia că, surprinsă de aceste revelaţii, rămânea minute întregi pe gânduri ca în final să recunoască: «Ce interesant! Cum de n-am sesizat această faţetă a personalităţii lui Julien Sorel4 (de exemplu)? » Şi eu mă desfăşuram în tot felul de explicaţii, exagerând chiar, uneori, din dorinţa de a o epata, dar ea nu părea nici o clipă să se plictisească, ascultând cu răbdare şi interes. Asta îmi dădea o mare satisfacţie fiindcă, îmi ziceam, iată, nu e o gâsculiţă ca atâtea altele, ştie să vadă şi dincolo de story-ul mai mult sau mai puţin banal chiar în cazul marilor romane, iată, e deşteaptă şi sensibilă, îi trebuie doar puţină îndrumare. Şi mă îndrăgosteam tot mai iremediabil!
Când intram în apă se ţinea foarte aproape de mine. Nu ştia să înoate bine şi se temea de apă, dar soarele frigea atât de tare că, la fiecare oră, cel puţin, trebuia să ne răcorim şi eu o susţineam şi-o strângeam, cu delicateţe, în braţe şi ea se lăsa şi, nu ştiu, cel puţin aşa mi se părea, era fericită. M-am înşelat oare, Nicole? Ce nostim era momentul când trebuia să-şi scoată costumul de baie! Cum cabinele ştrandului nostru nu mai aveau uşi şi nici bănci (fuseseră puse pe foc în anii războiului şi încă nu fuseseră înlocuite) trebuia să-i fac din cearşaf un fel de cilindru în interiorul căruia se schimba. Ea se amuza când mă surprindea spionând-o pe deasupra, cu ochii măriţi şi respiraţia accelerată la vederea părţilor secrete, ascunse tot timpul ochilor şi care, pentru câteva clipe, rămâneau în toată goliciunea lor fabuloasă ca să-mi tulbure pentru totdeauna nopţile, chiar şi zilele. Râdea firesc, fără ipocrizie şi-mi zicea : « Ei, Felix, şmechere, privirea în sus! Uite, trece un avion. » Iar eu îi răspundeam: « Poa' să fie şi un Zeppelin, tot mai interesantă e priveliştea asta. E vreun păcat? » « Nu, Felix, pentru tine nu e nici un păcat.»
Era mai mult decât evident pentru toată lumea că îmi pierdusem capul, că umblam ca un somnambul, urmărind-o peste tot pe Nicole, ca un cotei buimac, Surprindeam din toate părţile priviri uşor ironice dar îngăduitoare şi-mi acceptam situaţia destul de penibilă cu stoicism. Mama a fost prima care, cu vasta ei experienţă, a înţeles ce se-ntâmplă. Dar, plină de tact, cum e ea mereu, n-a intervenit deloc, înţelegând probabil că nu e nici un pericol, ştiind că, oricum, în ce mă priveşte simţul onoarei şi al prieteniei trage mai greu decât o pasiune pe care, cu siguranţă, o considera trecătoare. Biata mama, ea nu ştia că dragostea mea pentru Nicole preţuia în ochii mei, atunci (ca şi acum, de altfel) mai mult decât viaţa. Dar, într-adevăr, nu mai mult decât onoarea! Uneori mai făcea câte o ironie, dar văzându-mă cum mă roşeam până în vârful urechilor, simţeam că-i pare rău. De la o vreme a încetat chiar cu aluziile şi cu glumele, părând că mă compătimeşte chiar. Dar ăsta era destinul meu şi n-aveam nici o scăpare.

Insă mai interesantă mi se pare acum atitudinea lui Paul. In interpretarea acesteia, am trecut de la senzaţia iniţială că socoate ataşamentul meu manifest faţă de Nicole (făţiş,
complet nedisimulat) ca o copilărie, ambalare nevinovată specifică vârstei şi lipsei totale de experienţă, crezând la un moment dat că îi e indiferentă, apreciere total eronată (aveam să-mi dau seama mai târziu că era de o gelozie monstruoasă) şi socotind, în sfârşit, că şi-a dat seama destul de repede că aveam o structură (şi o educaţie) care făceau ca în ochii mei cavalerismul, prietenia faţă de un bărbat, simţul exacerbat al onoarei să reprezinte valori primordiale, de la care n-aş fi putut abdica. Cu siguranţă a descoperit rapid această caracteristică a personalităţii mele şi a exploatat-o cu succes. Dintr-un posibil rival exaltat şi tembel, care prin temperatura înaltă la care se consuma pasiunea lui neînfrânată ar fi putut topi (fie doar pentru un efemer interludiu) cea mai solidă fidelitate conjugală, apelând la prietenia mea, acordându-mi încredere nemăsurată (cel puţin declarativ), rugându-mă să-l înlocuiesc pe lângă Nicole atunci când diverse obligaţii îl ţineau departe de ea, m-a transformat într-un sclav al lui, într-un ange gardien5 pentru ea. Abia acum, când totul este o amintire, când am timp să mă gândesc la toate câte s-au întâmplat, să analizez pe toate feţele fiecare gest, fiecare cuvânt, înţeleg cât de bine a apreciat Paul lucrurile, ce soluţie elegantă, eficientă a găsit. Printr-un singur gest (acela de a mi-o da pe Nicole în grijă) m-a plasat, iremediabil, în afara zonei periculoase. Eu mi-am luat rolul în serios, trăind în apropierea celei mai fascinante creaturi, vrăjit, fericit că pot sta în preajmă-i fără să mă ascund, dar neîndrăznind să întind nici măcar un deget dincolo de cercul de foc protector pe care simţul onoarei îl trasase în jurul ei. O, cât m-a costat acest angajament! Prin ce chinuri am trecut atunci când bietul meu suflet era sfâşiat între simţul datoriei şi dragostea mea nemăsurată.
Aşa cum spuneam, toate dimineţile (mai puţin duminicile, când era şi Paul cu noi) le petreceam singur cu Nicole, de obicei la ştrand. El se declarase foarte fericit că o ştie în siguranţă, scutită de neplăcerile la care se expune o femeie tânără şi frumoasă, singură.
Intr-una din seri, Romeo Alessandrescu a venit însoţit de un bărbat (aveam să aflu mai târziu că era un bun prieten de-al lui, din Bucureşti) care din primul moment a atras toate privirile. Nici nu se putea altfel. Înalt (trebuie să fi avut vreun metru-optzeci) cu o construcţie atletică, păr şaten, ochi căprui şi o mustaţă a la Douglas Fairbanks. îmbrăcat într-un costum alb de caşă, cu o cămaşă bleumarin, fără cravată, era ceea ce se poate numi un bărbat irezistibil. Cum masa mov era completă, a trebuit să se mulţumească să joace (mult mai domolit decât îi era obiceiul) în echipa în care era şi Paul. Din locul unde stăteam eu, în spatele lui Nicole, am fost martor chinuit al schimbului permanent de priviri între noul venit şi adorata mea. Vedeam şi fulgerele care ţâşneau din ochii Magdei în aceeaşi direcţie, dar spre disperarea mea, capul bărbatului rămânea întors doar spre masa noastră. Inutil să spun că toată lumea, inclusiv Paul, observase atitudinea necontrolată a individului, dar asta se întâmpla de obicei când un nou venit se găsea faţă-n faţă cu Nicole. Era inevitabil! Din locul meu nu puteam vedea cum răspunde Nicole, dar simţeam că era cumva neliniştită, juca neatent şi, pentru mine cel puţin, era evident că se întâmpla ceva cu ea.
A doua zi de dimineaţă, îndreptându-ne spre ştrand, străbătând pâlcul de pomi (o fâşie de pădure pe malul râului), m-a prins de braţ şi m-a oprit: «Felix, ia-o înainte şi întinde cearşaful. Vin şi eu ceva mai târziu. Nu te superi, nu-i aşa?» Am privit-o, puţin intrigat, fără să
înţeleg în primul moment ce se-ntâmplă, dar fiindcă rugămintea venea de la ea m-am supus fără să crâcnesc. Câţiva metri mai încolo, am zărit printre copaci, pe un drumeag lateral, botul strălucitor, cromat, al unei maşini sport Am recunoscut automobilul pe care-l admirasem cu o seară înainte în faţa casei noastre. Deci asta era! Când naiba, mă gândeam eu, a avut vreme să facă acest aranjament? Nici acum nu-mi dau seama, dar probabil eu sunt un neofit în astfel de chestiuni. A venit după vreo două ceasuri, şi-a scos în tăcere rochia (avea costumul de baie pe ea) şi s-a întins, fără un cuvânt, lângă mine, pe cearşaf. A doua zi figura s-a repetat, doar că absenţa ei a fost mai lungă, iar a treia zi a venit după ora la care plecam de obicei de la plajă, puţin nervoasă (mi s-a părut) şi foarte grăbită: «Hai, Felix, să mergem. E târziu, te rog să mă ierţi.» N-am fost în stare să scot nici o vorbă, stăteam cu ochi-n jos, înecaţi în lacrimi, păşeam alături de ea, în ritm alert (abia mă ţineam de ea) şi mă consideram cea mai nenorocită creatură din întregul Univers, abandonat şi trădat de fiinţa adorată. Acasă, Paul sosise înaintea noastră. S-a uitat într-un fel curios la noi, dar eu m-am retras repede în camera mea. Am rămas puţin pe gânduri, interpretând privirea lui ca o posibilă suspiciune, încercând să construiesc un alibi fără fisură în care eu trebuia să mă împart între iubirea mea nefericită şi datoria de prieten. Ce-mi mai rămânea mie?
Când, după ce-am prânzit împreună (exista un aranjament prin care toţi mâncăm la un loc, tanti Anica gătea pentru toată lumea - era o bucătăreasă desăvârşită - şi fiecare contribuia cu o sumă pe care o conveniseră cu mama), Paul m-a prins singur într-un colţ şi m-a întrebat, cu un ton ce se voia indiferent: «Ce-aţi făcut de aţi întârziat atâta?», i-am răspuns cu seninătate (Nicole îmi sugerase ideea): «M-am întâlnit cu nişte prieteni, băieţi şi fete şi m-am antrenat în nişte discuţii. Nicole a vrut să plece singură, dar am rugat-o să m-aştepte.» Mi s-a părut că m-a crezut.
In zilele următoare ne-am reluat programul obişnuit. Tipul plecase şi adorata mea se-ntorsese pe pământ, puţin mai tristă, parcă. Eu stăteam îmbufnat lângă ea, ferindu-mă

intenţionat de orice atingere, tăcând cu îndârjire. Într-un târziu, realizând dezastrul pe care-l produsese în bietul meu suflet, punându-mi un braţ după umeri, mi-a spus: «Felix, nu fi prostuţ.

Nu e ceea ce crezi tu. Nu te mai chinui. În toată lumea asta eu n-am decât o singură fiinţă dragă, un singur prieten adevărat. Acela eşti tu. » Evident, această declaraţie m-a întors pe dos, m-a umplut de bucurie şi speranţă, dar nu puteam alunga gustul amar al recentei trădări şi mai ales nu puteam anula ciuda care mă cuprindea de câte ori îmi aduceam aminte că, din prea

multă iubire, a trebuit să mint. Încet, încet, timpul, acest suprem tămăduitor, şi-a făcut treaba. Am reintrat în "normal". Serile identice, ca trase la indigo, la masa de joc şi dimineţile pe nisipul fierbinte al ştrandului. Uitasem incidentul şi mi se părea (poate nu fără temei) că Nicole era tot mai tandră cu mine.

Într-o seară, pe la mijlocul lui august, cu vreun ceas înainte de miezul nopţii şi, deci, de închiderea "cazinoului" s-a stârnit o ploaie torenţială, cu fulgere şi tunete. Când s-a încheiat jocul (Magda câştigase copios) tot mai picura şi se făcuse răcoare. Judecătorul s-a oferit, ca în atâtea alte rânduri, s-o conducă acasă cu trăsura. Dar, ca de fiecare dată, Magda şi-a exprimat dorinţa să meargă pe jos. Mi-am luat cortelul - cum îi spunea tanti Anica - o umbrelă mare cu
mâner de fildeş şi-am pornit prin ploaia măruntă. Se lăsase răcoare şi-am simţit-o pe Magda fremătând. Mi-am scos haina şi i-am pus-o pe umeri. S-a strâns lângă mine şi căldura trupului meu s-a transferat prin rochia subţire către această fiinţă enigmatică şi, de ce să nu recunosc, atrăgătoare.
Pentru prima dată, obligat de ploaia care continua să cadă, cu picături din ce în ce mai rare, am trecut dincolo de gărduţul de fier forjat şi m-am oprit în faţa uşii de stejar masiv a somptuoasei locuinţe. Nu m-a lăsat să plec. «Intră puţin, să-ţi fac un ceai! Altfel răceşti.» Am vrut s-o refuz, dar m-am gândit că, de fapt, mi-ar prinde bine un ceai fierbinte, aşa c-am urmat-o într-un salonaş foarte cochet, cu o canapea, nişte fotolii adânci, o măsuţă joasă şi alte piese de mobilier cărora nu le-am dat importanţă. Până să fiarbă apa şi-a schimbat rochia cu un halat de casă alb şi gros, foarte elegant, cu un guler răsfrânt care, ca toate veşmintele ei, avea un decolteu generos şi-a venit să se aşeze lângă mine pe canapeaua destul de scurtă (cred că era doar pentru două persoane) pentru ca, vrând - nevrând, să stea lipită de mine. Fără să vreau am schiţat o mişcare de retragere şi m-am întors pe jumătate spre ea. Cu portţigaretul ei lung, de chihlimbar, între degete, stătea picior peste picior şi se uita puţin intrigată (mi s-a părut), cu un zâmbet ironic pe buze. Prin despicătura halatului, piciorul drept se dezgolise până mai sus de mijlocul coapsei, se vedea marginea dantelată a furoului şi, prin transparenţa acestuia, albul imaculat al chiloţilor. Doar pentru o clipă, zona aceasta misterioasă, total necunoscută mie, mi-a atras privirea neexperimentată pe un asemenea teren fabulos. Apoi ruşinat şi, probabil, roşind, mi-am rotit ochii mimând un interes abrupt pentru două miniaturi de pe peretele opus. Situaţia devenise extrem de penibilă, îmi venea să renunţ la ceai şi să mă ridic. Noroc de fluierul ceainicului care m-a salvat.

In timp ce-mi sorbeam, cu înghiţituri mici, ceaiul extrem de aromat, Magda, fumând dezinvolt, mă învăluia cu o privire concentrată şi totuşi uşor amuzată. Simţeam că mă studiază şi, deşi ştiam că n-arătam tocmai rău, mă simţeam stingher şi puţin contrariat. Când am depus pe măsuţă ceaşca şi farfurioara şi mă pregăteam să mă ridic, Magda şi-a pus o mână pe piciorul meu stâng zicându-mi: «Rămâi aici. E târziu.» Rostise aceste patru cuvinte simplu, cu o voce care mi s-a părut tragică. Am bâiguit o explicaţie legată de îngrijorarea mamei (o aiureală, bineînţeles) şi-am plecat ca din puşcă. Stau acum şi mă gândesc: ce m-o fi apucat să refuz o asemenea invitaţie (părea mai curând o rugăminte şi, cred, asta m-a speriat puţin)? Ce ocazie mai bună aveam să mă apropii de această experienţă tulburătoare (pe care am întâlnit-o descrisă în mai toate romanele pe care le-am citit), decât să răspund chemării acelei femei superbe ? Oricât m-am străduit să înţeleg ce-a fost în mintea mea atunci, singura explicaţie acceptabilă e dragostea mea oarbă faţă de Nicole. Mintea mea, inima mea (ba parcă şi instinctele) refuzau, cu încăpăţânare, apropierea (fie ea şi mentală) de orice altă fiică a Evei. Eram tânăr, arătam destul de bine, considerat de toată lumea, fără excepţie (tineri sau vârstnici, femei sau bărbaţi) o persoană inteligentă, foarte erudită şi chiar cu farmec, aveam o mulţime de prieteni de vârsta mea, o mulţime de fete drăguţe care-mi căutau compania. Vedeam, simţeam toate acestea şi mă străduiam să mă port civilizat, dar pentru mine nu exista decât EA. Eram grav bolnav. De aceea, în seara cu pricina, deşi aveam încă proaspătă în minte recenta trădare, doar gândul că aş putea răspunde invitaţiei Magdei mă oripilase.
Am ieşit în noaptea răcoroasă, zgribulit, iuţind paşii s-ajung mai repede acasă, să mă bag în pat. Ploaia stătuse, am strâns umbrela şi mergeam încercând să evit băltoacele care mascau găurile multe şi perfide. Mergeam, când pe trotuar când pe stradă, cu ochii în jos căutându-mi drumul în întuneric. Era cât pe ce să mă izbesc de doi indivizi care veneau din direcţia opusă. «Stai pe loc!» a venit somaţia rostită de unul din ei. «Actele!» N-aveam nici unul. «Eşti arestat!» Am încercat să-i explic că, de fapt, n-aveam nici un act, provenind de la un liceu care s-a desfiinţat şi că încă nu m-am înscris la lic