| 1 |
S-a întors spre masă, a deschis plicul şl a început să citească scrisoarea, dându-i străinului răgaz sâ-şi vina în fire. Iar străinul a priceput şi i-a fost recunoscător. Era un om dăruit cu putere de înţelegere şi cu dragoste pentru semeni; sub zbuciumata lui înfăţişare exterioară dragostea pentru oameni începu să lucreze. Şi-a şters bine fruntea şi s-a uitat în jur, cu chipul de astă dată senin, deşi în priviri îi mai stăruia o licărire ca acea din ochii animalelor sălbatice care simt primejdia capcanei. Era înconjurat de necunoscut, se temea de ce urma să i se întâmple, nu ştia ce ar fi trebuit să facă, îşi dădea seama că umblă şi se poartă foarte stângaci şi-i era tare teamă ca nu cumva orice însuşire sau merit al lui să fie atins de aceeaşi meteahnă. Era un om deosebit de simţitor, cu un spirit critic cumplit de ascuţit şi privirea amuzată pe care celălalt o furişă pe deasupra scrisorii îl duru ca o lovitură de pumnal. A prins acea privire, dar n-a lăsat să se observe nimic, fiindcă printre lucrurile pe care le învăţase se număra şi disciplina. Dar lovitura de pumnal i-a rănit şi mândria. S-a blestemat în gând pentru că venise acolo, însă totodată a hotărât că, orice s-ar întâmpla, de vreme ce venise trebuia să meargă până la capăt. Trăsăturile feţei i s-au încordat şi în ochi i s-a ivit o lucire bătăioasa. A privit în jur mai degajat, cu multă luare-aminte, şi fiecare detaliu al interiorului foarte atrăgător i s-a întipărit în creier. Era cu ochii în patru: nimic nu-i mai scăpa; iar pe măsură ce privirile i se cufundau în frumuseţile din jur, lucirea bătăioasă din ochi se topea şi în locul ei se arăta o lumină senină şi caldă. Frumuseţea îl impresiona, şi în locul unde se afla existau destule lucruri care să-l impresioneze. Un tablou în ulei îi atrase privirile şi i le reţinu. Valuri furioase se năpusteau asupra unei stânci semeţe; nori ameninţători şi joşi acopereau cerul; şi, nu departe de ţărm, cu pânzele strânse, un schooner aplecat atât de tare, încât i se vedea puntea întreagă, sălta peste valuri proiectat pe-un cer duşmănos şi înroşit de soarele ce stătea să apună. Tabloul era frumos şi-l atrase cu o putere căreia nu-i putea rezista. Uită de mersu-i stângaci si se dădu aproape de tablou, foarte aproape. Frumuseţea disparu de pe pânză. Pe chipul lui se arată uimirea. Se uită la ceea ce părea a fi mâzgălitură făcută la întâmplare, apoi se trase îndărăt. Şi dintr-o dată toată frumuseţea se revărsă iarăşi pe pânză. "Un tablou de păcăleală", îşi zise el în clipa când încetă să-l mai privească, deşi prin vălmăşagul nenumăratelor impresii culese găsi şi prilejul de-a încerca o tresărire de indignare la gândul că atâta frumuseţe e risipită pentru o păcăleală. Nu ştia ce e aceea pictură. Văzuse numai cromolitograiii şi litografii care-s totdeauna limpezi şi clare, indiferent dacă-s privite de aproape sau de departe. E adevărat, văzuse şi picturi, prin vitrinele magazinelor, dar geamurile vitrinelor nu îngăduiseră ochilor lui flămânzi să vină prea aproape. |
| 2 |
Avea impresia că în ele se ascund primejdii necunoscute, şi le privi lung, fascinat, până când strălucirea lor deveni un fundal pe care porniră să alunece imagini din teugă. Se vedea pe sine şi pe tovarăşii săi tăind cu cuţitele scoase de la brâu bucăţi de carne uscată pe care le îndesau cu mâna în gură, sau amestecând cu lingurile de fier supa deasă de mazăre din castroanele de tinichea. Duhoarea cărnii alterate îi stăruia încă în nări, iar în urechi îi răsuna clefăitul zgomotos al mesenilor, acompaniat de scârţâitul greementului şi mugetul valurilor. Se uită la ei cum mănâncă şi-şi spuse că mănâncă chiar ca porcii. Dar el, aici, va lua seama. N-o să facă nici un zgomot. Toată vremea o să fie cu cea mai mare luare-aminte la felul cum se poartă. Privi de jur-împrejurul mesei. În faţa lui stăteau Anthur şi fratele său, Norman. Îşi aminti că amândoi erau fraţii ei, şiatunci simţi cum în suflet îi creşte simpatia pentru cei doi. Cât de mult se iubeau oamenii din familia asta! În minte îi răsări deodată imaginea mamei, îmbrăţişarea dintre mamă şi fiică şiapoi le văzu pe amândouă cum înaintează către el, înlănţuite. În lumea lui, asemenea dovezi de dragoste între părinţi şi copii nu puteau fi văzute niciodată. Pentru el asta era o revelaţie a culmilor pe care poate urca viaţa oamenilor din lumea mare. Era de altminteri şi lucrul cel mai minunat pe care-l zărise cu prilejul acestei priviri fugare asupra lumii bune. Întreaga lui fiinţă era plină de admiraţie şi inima i se topea de duioşie. Toată viaţa tânjise după dragoste. Sufletul îi era însetat de dragoste. Dorea dragostea dintr-o cerinţă organică a făpturii lui. Cu toate astea niciodată n-o avusese şi inima i se împietrise. Nu ştiuse că tânjeşte după dragoste. Nici acum n-o ştia. Vedea dragostea doar în manifestările ei, iar asta îl cutremura, îl făcea s-o socotească un lucru ales, minunat şi superb. Îi părea bine că domnul Morse nu se află de faţă. Era deajuns de greu s-o cunoşti pe ea, pe maică-sa şi pe frate-său Norman. Pe Arthur îl cunoştea într-o oarecare măsură. Simţea fără nici o umbră de îndoială că prezenţa tatălui n-ar mai fi putut-o îndura. I se părea că niciodată în viaţă, nu muncise aşa din greu. Cea mai cumplită dintre munci ar fi fost doar un joc de copii pe lângă cea de acum. Din pricina eforturilor depuse pentru a face deodată atâtea lucruri cu care nu era obişnuit, fruntea i se acoperise cu broboane mici de sudoare, iar cămaşa îi era udă leoarcă. Trebuia să mănânce aşa cum nu mai mâncase niciodată, să folosească unelte necunoscute, să privească pe furiş în jur şi să înveţe cum anume trebuie îndeplinit fiecare lucru nou; să primească valul de impresii ce se revărsa asupra-i, să le păstreze şi să le rânduiască în minte; săşi dea seama de acel impuls ce-l mâna către ea şi-l răscolea sub înfâţişarea unui neastâmpăr profund şi dureros; să simtă cum îl împunge dorinţa de a răzbate până la felul ei de viaţă şi să-şi strângă gândurile care mereu şi mereu o luau razna, făcând planuri încurcate şi cătând drumul ce l-ar putea duce către ea. |
| 3 |
Pe urmă mai trebuia şi să vorbească, să asculte ce i se spunea şi tot ce vorbeau ceilalţi între dânşii, să răspundă de câte ori se cădea s-o facă. el, cel învăţat să tot dea drumul gurii – iar asta îl obliga să se supravegheze cu cea mai straşnică luare-aminte. Apoi, ca şi cum atâtea şi atâtea lucruri n-ar fi fost de ajuns, se mai adăugă şi valetul, o primejdie necurmată ce i se ivea pe nesimţite alături, sfinx îngrozitor ce iscodea fără încetare ghicitori şi taine care trebuia de îndată dezlegate. În tot timpul mesei l-a torturat gândul la vasele în care urma să-şi spele degetele. Pe neaşteptate, mereu şi mereu, de nenumărate ori se întrebă când oare aveau să fie aduse şi cum anume or fi arătând. Auzise vorbindu-se despre asemenea lucruri, iar acum, din moment în moment, peste câteva clipe, avea să le vadă, chiar aici unde stătea la masă cu făpturile astea alese care se pricepeau să le folosească – da, şi o să le folosească şi el. Dar lucrul cel mai de seamă ascuns în adâncul cugetului său şi totuşi mereu prezent era felul cum trebuia să se poarte cu oamenii aceia. Ce atitudine să ia? Problema asta îl chinuia fără încetare. Câteodată îi veneau în minte gânduri laşe şi ar fi vrut să-şi dea aere, să se prefacă a fi în largul său; dar atunci veneau alte gânduri şi mai laşe, care-l preveneau că n-ar fi izbutit, că firea lui nu se potrivea cu astfel de minciuni şi s-ar fi făcut de râs. În prima parte a mesei, atâta vreme cât se frământa ca să hotărască ce atitudine ar fi trebuit să ia, a fost foarte liniştit. Nu ştia că liniştea şi cuminţenia lui contraziceau ceea ce afirmase Arthur în ajun, când îi vestise că avea să aducă la masă un sălbatic, dar că ei n-aveau de ce să se sperie, fiindcă vor vedea că e un sălbatic interesant. În clipele acelea Martin Eden n-ar fi putut pentru nimic în lume bănui că fratele ei era în stare de-o asemenea trădare – mai cu seamă când el fusese cel care-l scosese pe acest frate dintr-o încurcătură tare neplăcută. Aşa că rămase mai departe la masă, stingherit de propria-i stângăcie şi în acelaşi timp încântat de cele ce se petreceau în jurul lui. Pentru prima dată îşi dădea seama că mâncatul nu este numai o funcţie utilitară. Habar n-avea ce anume mănâncă. Ştia doar că e mâncare. Înainte de toate îşi satisfăcea dragostea de frumos, la masa aceasta unde mâncatul devenise o funcţie estetică. Şi nu numai estetică, ci şi intelectuală totodată. Mintea i se afla într-o permanentă stare de agitaţie. Auzea în discuţiile celorlalţi cuvinte pentru el lipsite de orice înţeles sau altele întâlnite numai prin cărţi şi pe care nimeni dintre cunoştinţele lui – bărbat ori femeie – n-ar fi fost îndeajuns de bogat la minte ca să le poată rosti. De câte ori auzea un asemenea cuvânt pornind cum nu se poate mai firesc de pe buzele vreunui membru al acestei extraordinare familii – familia ei – un fior nespus de plăcut îi străbătea întreaga fiinţă. Toată acea lume de vis, de frumuseţe şi de splendidă vigoare, întâlnită doar în cărţi, devenea acum realitate. |
| 4 |
Martin Eden încuviinţă din cap. Aruncase o privire peste aparent nesfârşitele meleaguri ale cunoaşterii. Şi tot ce vedea deveni deodată pipăibil. Puterea excepţională a imaginaţiei sale dădu abstracţiunilor formă concretă. În alchimia creierului său, trigonometria şi matematicile şi tot întinsul ştiinţelor pe care deabia îl bănuia se transformară în nenumărate peisaje. Iar peisajele ce i se perindau acum prin faţa ochilor erau pline cu întinsuri de verdeaţă şi luminişuri în mijloc de pădure, toate înecate de lumină dulce ori străpunse de dâre luminoase. În depărtare, un văl de ceaţă purpurie acoperea zarea, dar dincolo de acel văl – o ştia el bine – se ascundeau încântarea necunoscutului şi chemarea desfătărilor. Îl cuprindea beţia. Aici afla aventura, ceva de făptuit cu capul şi cu mâinile, o lume de cucerit – iar din străfundurile conştiinţei ţâşni gândul cuceririi, al străbaterii până la ea, până la zâna aceea palidă ca un crin, care-i şedea alături. Nălucirea abia zărită fu alungată şi împrăştiată de Arthur, care toată seara încercase să scoată la iveală sălbaticul cunoscut de el. Martin Eden îşi aminti de hotărârea luată. Pentru prima dată deveni el însuşi, la început cu voinţă şi cu bună ştiinţă, dar curând furat de bucuria creaţiei, de dorinţa de a le arăta ascultătorilor viaţa aşa cum o vedea el. Făcuse parte din echipajul schooner-ului Halcyon, al cărui căpitan se ocupa cu contrabanda, şi acolo îi prinsese un cuter al serviciului vamal. Privise totul cu ochii mari deschişi şi se pricepea să spună ce văzuse. Aduse în faţa ascultătorilor valurile frământate ale mării şi oamenii şi corăbiile de pe ele. Le împrumută puterea închipuirii sale aşa fel, încât ei văzură tot ce văzuse el atunci. Cu măiestria unui artist, alese din noianul de amănunte tot ce era mai de seamă, alcătuind fragmente de viaţă strălucitoare şi îmbibate de lumină şl culoare, imprimând totului o mişcare ce-i făcu pe ascultători să se lase furaţi împreună cu el de valul irezistibil al entuziasmului şi elocinţei lui năvalnice. Din când în când îi mai făcea să tresară zguduiţi de vigoarea povestirii sau de unele cuvinte, dar frumuseţea urma îndeaproape violenţele şi jalea era înlăturată de haz, de felul cum apăreau lucrurile trecute prin înţelegerea marinarilor. Şi în vreme ce el vorbea, fata îl cerceta cu ochi miraţi. Focul lui interior o încălzea. Se întreba dacă nu cumva toată viaţa ei fusese o fiinţă rece ca de piatră. Voia să se apropie de bărbatul acela arzător şi înflăcărat, care, asemeni unui vulcan, arunca in jur forţă, vigoare şi sănătate. Simţea că trebuie să se apropie de el, şi se sforţa să reziste. Exista însă, de asemenea, şi pornirea de a se îndepărta. O alungau mâinile acoperite de răni murdărite de muncă în aşa hal, încât însuşi gunoiul vieţii îi pătrunsese în carne, dunga roşie a rosăturii făcute de guler şi muşchii aceia cât nişte odgoane. Brutalitatea lui o înfricoşa. Orice asprime în vorbă era o insultă adusă auzului, orice împrejurare mai neplăcută din viaţa lui, o jignire împotriva sensibilităţii ei. |
| 5 |
Tot ce i se păruse până în ceasul acela mai temeinic aşezat şi mai trainic începea să se clatine. Nimbul de romantism şi aventurile lui nu se împăcau defel cu regulile stabilite ale vieţii cunoscute de ea până atunci. În faţa uşurinţei cu care privea primejdiile şi a veseliei lui veşnic gata să izbucnească, viaţa nu mai părea efort continuu şi stăpânire de sine, ci doar o jucărie menită să slujească un timp pentru joacă, la întâmplare şi după bunulplac, să fie trăită cu cuget senin, să te bucuri de ea cât poţi şi pe urmă s-o arunci cât colo, plin de nepăsare. În toată fiinţa ei răsuna un singur strigăt: "Atunci, avântă-te în joaca asta! Apleacă-te către el, dacă aşa îţi place, şi pune-ţi amândouă mâinile pe gâtul lui!" Îndrăzneala unui asemenea gând o făcu aproape să ţipe, şi zadarnic chemă în ajutor întreaga-i curăţenie sufletească, dimpreună cu tot ce-i dăduse cultura, zadarnic puse ceea ce era ea împotriva a tot ce-i era străin. Privi în jur şii văzu pe ceilalţi cum se uită la el ca vrăjiţi; şi ar fi cuprins-o deznădejdea dacă n-ar fi zărit spaima din ochii maică-sii – spaimă pricinuită de încântare, e drept, dar totuşi spaimă. Omul acesta venit din întunecimi străine era o primejdie. Maicasa vedea primejdia şi nu se înşela. Se va bizui şi se va încrede în judecata aceasta a maică-sii, aşa cum făcuse totdeauna, până atunci, în toate privinţele. Flacăra din fiinţa acelui bărbat îşi pierdu căldura, şi teama pe care i-o insufla îşi toci ascuţişul. Mai târziu, când s-a aşezat la pian, a cântat pentru el şi împotriva lui, sfidându-l, cu pornire, cu răutate, cu dorinţa nelămurită de a-i arăta cât mai limpede adâncimea prăpastiei care-i despărţea. Muzica ei era un fel de bâtă cu care îl lovea fără milă în moalele capului; dar pe el, cu toate că-l uluia şi-l dobora la pământ, muzica aceea îl şi aţâţa. Se uita la ea, beat de admiraţie, în mintea lui, ca şi într-a ei, prăpastia s-a lărgit şi mai tare, dar mult mai repede decât se lărgea prăpastia, seavânta pe deasupra-i, durând punte, hotărârea lui de a o trece. Fiinţa sa era însă un prea complicat mănunchi de simţăminte pentru a putea sta să privească o seară întreagă în adâncurile unei prăpăstii, mai ales dacă trebuia să asculte şi muzică. Muzica îl tulbura mai mult decât orice. Era pentru el ca o băutură tare ce-l îmboldea către simţăminte avântate, temerare, ca o licoare ce punea stăpânire pe imaginaţia lui şi-o înălţa până dincolo de nori, în slăvile cerului. Alunga lucrurile mărunte şi murdare; îi revărsa în cuget numai frumuseţi şi dădea aripi visurilor lui celor mai îndrăzneţe. Nu înţelegea muzica pe care o cânta ea. Nu era muzica pianelor hodorogite ori a orchestrelor care te asurzeau cu ţipetele alămurilor şi pe care le ascultase el prin sălile de dans. Dar aflase din cărţi câte ceva despre astfel de muzică şi-i admira cu convingere felul cum cânta mai mult fiindcă avea încredere în ea, aşteptând la început cu răbdare măsurile vesele şi ritmul simplu şi limpede, mirat mai apoi când vedea că acele măsuri şi ritmuri sunt repede părăsite. |
| 6 |
Mai apoi însă a părăsit gândul acesta, socotindu-l nedemn şi imposibil, şi s-a lăsat cu totul în voia muzicii. L-a cuprins din nou vechea stare de înaltă bucurie. Picioarele nu-i mai erau de lut, iar carnea i se preschimbă în spirit; în faţa şi în adâncul ochilor lui strălucea o lumină triumfală; apoi scena din faţa ochilor lui dispăru şi se văzu departe, plutind pe deasupra lumii, a unei lumi care-i era nespus de dragă. Cele cunoscute şi cele necunoscute se amestecau laolaltă în lumea de vis a nălucirilor lui. Pătrundea prin porturi ciudate de pe ţărmuri scăldate în soare şi hoinărea prin pieţele şi târgurile unor popoare barbare, nevăzute încă de ochi omenesc. Mireasma insulelor cu mirodenii îi stăruia în nări, aşa cum o simţise în nopţile fierbinţi şi înăbuşitoare petrecute pe mare; rămânea în bătaia alizeului de sud-est în lungi zile tropicale, şi în urma-i mici insule de coral împodobite de frunze de palmier se cufundau în marea de peruzea, iar înaintea lui alte insuliţe de coral împodobite cu frunze de palmier răsăreau din aceeaşi mare de peruzea. Toate vedeniile acestea veneau şi dispăreau repede ca gândul. Pentru o clipă se văzu călare pe un cal sălbatic, alergând ca vântul printre dunele viu colorate din Painted Desert; dar în secunda următoare privea în jos către adâncul fierbinte şi tremurător, în mormântul albit din Death Valley, sau vâslea pe-un ocean îngheţat, printre insule uriaşe de gheaţă care străluceau în bătaia razelor soarelui. Stătea întins pe-o plajă de coral pe care cocotierii creşteau până aproape de locul unde mureau lin-cântătoarele valuri ale mării. Epava uitată de vreme a unui vapor scufundat ardea cu flăcări verzui la lumina cărora femeile dansau hula în ritmul melodiei chemărilor sălbatice de dragoste ale cântăreţilor ce cântau din ukulele şi loveau tam-tam-urile răpăitoare. Era o noapte senzuală, o noapte ca la tropice. Puţin mai în fund, silueta unui crater de vulcan se-nălţa printre stele. În înălţimi aluneca o semilună palidă iar Crucea Sudului ardea la poalele cerului. Era aidoma unei harpe; toate faptele vieţii lui trecute, câte îi mai rămăseseră în minte, întruchipau strunele; iar valurile de muzică alcătuiau un vânt uşor ce adia printre acele strune făcându-le să murmure visuri şi aduceri-aminte. Toate acestea nu erau simple senzaţii. Căpătau ele singure formă, culoare şi strălucire, iar îndrăznelile închipuirii se obiectivau într-un chip magic şi de necrezut. Trecutul, prezentul şi viitorul erau una; iar el păşea clătinându-se de-a lungul acestei lumi vaste şi pline de căldură, şi prin curajul şi isprăvile lui măreţe ajungea la Ea – da, era alături de ea, o, cucerea, o cuprindea pe după umeri şi-o însoţea în zbor prin necuprinsa împărăţie a gândurilor lui. La rândul ei, privindu-l peste umăr, fata îi citi pe chip ceva din toate acestea. Părea transfigurat, ochii mari şi strălucitori ai străinului priveau dincolo de vălul sunetelor şi vedeau în spatele lui avântul şi pulsul vieţii, dimpreună cu giganticele spectre ale închipuirii. |
| 7 |
Apoi mâna i se ridică până la gulerul pe care-l desprinse de cămaşă şi-l îndesă în buzunar. Cernea ca prin sită o ploaie rece, dar el se descoperi ca să primească toată burniţa, şi-şi descheie haina mergând mai departe cu totul nepăsător. Aproape nici nu-şi dădea seama că plouă. Păşea ca vrăjit, cufundat în visare şi realcătuind scenele abia trăite. În sfârşit întâlnise femeia – femeia la care prea puţin se gândise, fiindcă nu avea obiceiul să se gândească la aşa ceva, dar pe care totuşi, în chip nu prea lămurit, se aşteptase s-o întâlnească odată. Stătuse la masă alături de ea. Îi simţise mâna în palma lui, o privise în ochi şi zărise acolo licăriri ale unui suflet minunat de frumos – dar nu mai frumos decât ochii prin care îşi arunca strălucirea, nici decât trupul ce-i dădea formă şi expresie. Nu se gândea la trupul ei ca trup – şi asta era ceva nou pentru el, căci la femeile pe care le cunoscuse până atunci nu luase în seamă decât trupul. Trupul femeii de acum era ceva deosebit. Nu credea că trupul acesta poate fi la fel cu celelalte, supus relelor şi slăbiciunilor trupeşti. Trupul ei era mai mult decât lăcaşul sufletului. Era o emanaţie a sufletului, o întruchipare curată şi graţioasă a esenţei ei dumnezeieşti. Gândul la dumnezeire îi dădu fiori. îl smulse din visare şi-l readuse la gândirea trează. Până atunci nu ajunsese la el nici un cuvânt, nici un semn şi nici o chemare a divinităţii. Niciodată nu crezuse în Dumnezeu. N-avusese niciodată nimic de-a face cu religia şi râdea din toată inima de popi şi de viaţa lor de apoi. Era încredinţat că nu există viaţă de apoi; viaţa era aici şi acum, iar după aceea venea întunericul fără sfârşit. Dar în ochii ei văzuse suflet, altceva nu putea fi – suflet nemuritor, care niciodată nu poate să piară. Nici un bărbat cunoscut până atunci şi nici o femeie nu-i dăduseră veste despre nemurire. Dar ea îi dăduse îi şoptise vestea aceasta din prima clipă când s-a uitat la el. Chipul ei strălucea şi acum dinaintea ochilor lui – palid şi serios, drăgălaş şi sensibil, surâzând cu înţelegerea şi duioşia cu care numai un spirit poate surâde, şi par aşa cum el niciodată nu visase că poate exista puritate. Puritatea ei îl lovi ca o izbitură de pumn. Îl făcu să tresară. Până atunci cunoscuse binele şi răul, dar puritatea, ca un atribut al existenţei, nu apăruse niciodată în conştiinţa sa. Iar acum, în fiinţa ei, cunoştea puritatea ca fiind gradul cel mai înalt de bunătate şi gradul cel mai înalt de curăţenie, care amândouă laolaltă alcătuiau viaţa veşnică. Şi deodată ambiţia îl îndemnă să se ridice până la viaţa veşnică. Nu merita nici măcar să-i cureţe praful de pe încălţăminte, ştia asta; numai un noroc nemaivăzut şi o întâmplare dintre cele mai fantastice îi îngăduiseră s-o vadă în seara aceea, să stea alături de ea şi să-i vorbească. Era o simplă întâmplare. El nu avea nici un fel de merit. Nu merita un astfel de noroc. În sufletul lui stăpânea simţământul religios. Era umil şi cuminte, ruşinat şi plin de smerenie. În astfel de stare sufletească vin păcătoşii la spovedanie. |
| 8 |
Vagonul era plin de tineret, studenţi care cântau întruna şi din vreme în vreme urlau în cor strigătul de luptă al echipei universitare. Îi cercetă cu interes. Toţi erau studenţi învăţau la aceeaşi universitate ca şi ea, făceau parte din clasa ei socială, puteau s-o cunoască, puteau, dacă ar fi vrut, s-o vadă în fiecare zi. Se-ntreba chiar cum de nu voiau, cum de fuseseră în stare să iasă cu toţii şi să se veselească, în loc să stea cu ea toată seara, să-i vorbească, să se strângă roată în jurul ei, s-o adore şi s-o venereze. Şi gândurile îi rătăceau mai departe. Băgase de seamă că unul dintre ei avea ochi mici şi buze groase. Hotărî atunci că tânărul acela era un ticălos. Pe bordul unui vas un astfel de om ar fi fost un spion printre tovarăşii lui, o caiafă şi un smiorcăit. El, Martin Eden, era un om mult mai de ispravă decât acela. Gândul îl umplu de voie bună. I se părea că-l împinge mai aproape de Ea. Începu să se compare cu studenţii aceia. Îşi dădu seama de mecanismul muscular al trupului său şi rămase încredinţat că fiziceşte era stăpânul lor, al tuturor. Dar capetele acelora erau pline de gânduri care le îngăduiau să vorbească la fel ca ea – iar asta îl amărî cumplit. Dar oare ce rost are creierul? se întrebă el înfrigurat. Ce-au făcut ei, putea să facă şi el. Ei au învăţat despre viaţă din cărţi, în vreme ce el n-a avut vreme pentru aşa ceva, fiind ocupat să trăiască viaţa. Mintea lui era tot atât de plină de cunoştinţe ca şi a lor, deşi cunoştinţe cu totul de alt soi. Câţi dintre ei ar fi fost în stare să facă un nod de scotă, să ţină strâns în mână timona unei corăbii ori să stea de veghe la gabie? Toată viaţa i se desfăşură înaintea ochilor sub forma unui şir de tablouri în care se întruchipau primejdia şi îndrăzneala, greutăţile şi strădaniile. îşi aduse aminte de toate insuccesele şi suferinţele încercate în vremea uceniciei. Oricum, cel puţin în privinţa asta, era mai presus de ei. De-abia de-acum încolo tinerii aceia trebuia să înceapă a trăi viaţa şi să ia în piept toate greutăţile şi necazurile pe care le învinsese el. Foarte bine! În vremea cât ei vor fi prinşi în treaba asta, el o să poată învăţa din cărţi cealaltă parte a vieţii. Pe când tramvaiul străbătea cartierul de locuinţe sărăcăcioase care desparte Oakland de Berkcley, Martiri Eden căuta din ochi o casă cunoscută, cu etaj. de-a lungul faţadei căreia stătea scris: "Băcănia Higginbotham". După ce o zări, coborî la primul colţ de stradă. Stătu pe loc o clipă şi privi firma. Lui îi spunea mai mult decât arătau literele. Îi dezvăluia o făptură plămădită doar din micime şi egoism, iar coţcăriile meschine păreau că-şi scot capul din dosul acelor litere. Bernard Higginbotham era bărbatul surorii lui şi ajunsese să-l cunoască foarte bine. Deschise uşa cu cheia, pătrunse înăuntru şi începu să urce scările către etaj. AooIo locuia cumnatu-său. Băcănia era jos. În aer stăruia un miros de legume veştejite. Trecând prin coridor se împiedică de un cărucior, lăsat acolo de vreunul dintre numeroşii lui nepoţi şi nepoate, şi se izbi cu zgomot mare de o uşă. |
| 9 |
Se lărgea la nesfârşit şi pe undele-i aurii sufletul său pornea să rătăcească în căutarea sufletului ei. Tot ce era mai bun în fiinţa lui se revărsa într-un torent superb. Numai gândul la ea şi era de-ajuns pentru a-l înnobila şi purifica, pentru a-l face mai bun şi a-l face să dorească să fie mai bun. Toate astea le simţea pentru prima oară. Niciodată nu cunoscuse femei în stare să-l facă mai bun. Prezenţa lor avusese totdeauna efectul contrar, şi-l transformaseră în bestie, iar el nu ştia că, pentru al face mai bun, multe dintre acele femei depuseseră toate eforturile de care erau în stare, deşi ajunseseră la un rezultat jalnic. Cum niciodată nu avusese conştiinţa propriei personalităţi, nu ştia că în făptura lui exista darul acela care stârneşte dragostea în sufletul femeilor şi care era pricina dorinţei lor de a-i cuceri farmecul tinereţii. Cu toate că adeseori îl plictisiseră cu stăruinţele lor nu izbutiseră niciodată să-l tulbure; şi nici măcar nu visase c-ar putea exista femei care să fi devenit mai bune datorită lui. Totdeauna, pană în clipa de faţă, trăise într-o splendidă nepăsare, iar acum i se părea că de fie ce dată femeile porniseră către el şi ajunseseră până în preajma lui cu mâinile întinate. Şi asta nu din vina lui, şi nici dintr-a lor. Dar el, care pentru prima dată ajunsese să-şi dea seama de starea lui însuşi, era cel mai puţin pregătit să înţeleagă cum stau de fapt lucrurile şi-l mistuiau flăcările ruşinii acum, când avea în faţa ochilor imaginea propriei turpitudini Sări deodată în picioare şi încercă să se privească în oglinda murdară de deasupra lavoarului. Şterse oglinda cu un prosop şi se uită din nou, îndelung şi cu luare-aminte. Pentru întâia oară se vedea într-adevăr pe sine. Ochii lui erau făcuţi să vadă, dar până în clipa aceea fuseseră obloniţi de veşnic schimbătoarea panoramă a lumii, şi tot privind fără încetare la aceasta nu mai putuse afla răgaz să se uite şi la sine. Văzu capul şi chipul unui flăcău de douăzeci de ani, dar, nefiind obişnuit să judece asemenea lucruri, nu avea cum să-şi preţuiască tinereţea. Deasupra unei frunţi pătrate şi boltite văzu un smoc de păr castaniu, ca frunza de nuc pălită, valurit către frunte şi cârlionţat, răsucit în inele care stârneau admiraţia oricărei femei, trimiţându-i fiori în palmele ce-ar fi dorit să le mângâie şi furnicături în degetele dornice să se strecoare printre ele. Dar părăsi repede toate astea, socotindu-le lipsite de orice merit în faţa Ei, stăruind însă mult şi cu mare grijă asupra frunţii înalte şi pătrate – străduindu-se să pătrundă dincolo de ea şi să afle preţul celor ascunse acolo. Ce fel de creier se afla în spatele acelei frunţi? – iată întrebarea pe care şi-o repeta întruna. De ce era în stare? Unde anume putea să-l ducă? Oare îl putea duce până la Ea? Se-ntreba dacă se arata cumva sufletul în ochii aceia de oţel adeseori pe deplin albaştri şi aţâţaţi de briza sărată a adierilor de pe ţărmuri veşnic însorite. Se întreba, de asemenea, ce impresie făcuseră ochii aceştia asupra fetei. |
| 10 |
Ar fi putut destul de uşor să se pună în locul altora şi să-şi închipuie că gândeşte cu mintea lor, dar era nevoie ca aceia să fi-e oameni care să trăiască şi să gândească la fel ca el. Viaţa şi felul ei de a gândi îi erau necunoscute. Era întreagă numai minune şi taină şi cum ar fi putut el ghici fie şi doar un singur gând de-al acelei fiinţe? În orice caz erau ochi cinstiţi, hotărî el, şi în ei nu se arăta nici micime, nici meschinărie. Bronzul chipului ars de soare îi pricinui mirare. Nici prin gând nu-i trecuse că ar fi atât de smolit. îşi răsuci mâneca şi compară albul părţii interioare a braţului cu pielea întunecată a chipului. Da, la urma urmei rămânea totuşi un om de rasă albă. Dar şi braţele îi erau la fel de întunecate. îndoi braţul, îşi răsuci bicepsul cu mâna cealaltă şi se uită pe partea dinăuntru, unde era mai puţin ars de soare. Avea pielea albă de tot. Râse către chipul bronzat din oglindă, când se gândi că şi chipul acela fusese tot aşa alb ca partea dinăuntru a braţelor; nici prin minte nu-i trecu atunci că pe lume se aflau puţine femei, care, deşi parcă plămădite din spumă, s-ar fi putut făli cu o piele mai albă şi mai catifelată decât a lui – mai albă decât în locurile unde fusese ferită de pârjolul soarelui. Despre gura lui s-ar fi putut spune că e îngerească, dacă nu s-ar fi întâmplat ca în clipele de încordare buzele groase şi senzuale să se întindă prea apăsat peste dinţi. Uneori se întindeau chiar atât de tare, încât gura devenea aspră şi ursuză, ascetică parcă. Buzele acelea erau buze de luptător şi de ibovnic. Puteau gusta cu desfătare dulceaţa vieţii, după cum puteau da la o parte dulceaţa asta ca să supună viaţa sub porunca lor. Obrazul şi bărbia, puternice şi vag conturate în pătrat, arătau agresivitate şi ajutau buzelor să ia viaţa în stăpânire şi să poruncească. Forţa compensa senzualitatea şi avea asupra ei un efect întăritor, obligându-l să iubească frumuseţea care era şi sănătate, îngăduindu-i să vibreze la senzaţiile cele mai curate. Iar între buze se arătau dinţi care nu cunoscuseră şi nici nu avuseseră nevoie de îngrijirea dentistului. Sunt albi şi puternici şi regulaţi, îşi zise el, privindu-i. Dar în clipa aceea fu cuprins de nelinişte. Undeva, retras în cutele cele mai ferite ale minţii, stătea ascuns şi începea să se arate, încă nedesluşit, gândul că existau oameni care se spălau pe dinţi în fiecare zi. Oamenii aceia erau oameni din lumea înalta – oameni din lumea ei. Desigur că şi ea se spală pe dinţi: în fiecare zi, bineînţeles. Oare ce-ar spune de-ar afla că de când era pe lume nu se spălase nici măcar o singură dată pe dinţi? Hotărî că trebuia sâ facă rost de o periuţă de dinţi şi să se obişnuiască să se spele zilnic. Va începe de îndată, chiar mâine. Numai prin fapte mari n-ar fi putut niciodată ajunge până la ea. Trebuia să se schimbe el însuşi în toate privinţele, chiar şi în privinţa spălatului pe dinţi şi a gulerului tare, cu toate că gulerul scrobit i se părea un soi de renunţare la propria-i libertate. |
| 11 |
Ridică mâna şi-şi plimbă degetul mare peste palma bătătorită, apoi se uită la murdăria care pătrunsese până-n carne, de unde nici un fel de perie n-ar mai fi putut-o îndepărta. Cât de deosebită era palma ei. Numai amintirea şi îl făcu să senfioare de plăcere. Ca o petală de trandafir, îşi spuse el; proaspătă şi moale ca un fulg de zăpadă. Nu crezuse niciodată că o simpla mână de femeie poate fi atât de încântător de catifelată. Se trezi că fuge cu gândul la minunea unei mângâieri aduse de o asemenea mână şi roşi vinovat. Era un gând prea grosolan pentru a putea fi îndreptat către ea. Ar fi însemnat oarecum să pui la îndoială înalta ei spiritualitate. Iar ea nu era decât un spirit palid şi gingaş, care plutea departe deasupra cărnii; şi cu toate astea delicateţea mâinii ei nu-i ieşea din minte. Era obişnuit cu bătăturile aspre ale lucrătoarelor din fabrici şi ale femeilor obligate să muncească. Cunoştea prea bine pricina asprimii acelor mâini; dar mâinile ei... Erau moi fiindcă niciodată nu muncise cu ele. La gândul înspăimântător că se află cineva care nu trebuie să muncească pentru a putea trăi, prăpastia dintre el şi ea se adânci şi mai mult. Dintr-o dată înţelese că aristocraţia era alcătuită tocmai din oameni care nu munceau. Şi imaginea acelor oameni îi apăru înaintea ochilor, pe perete, sub forma unui chip săpat în bronz, sfidător şi puternic. El muncise: primele-i amintiri erau tot de muncă legate, şi toţi ai săi munciseră.Iat-o de pildă pe Gertrude. Când mâinile nu-i erau asprite de nesfârşitele treburi ale gospodăriei, erau umflate şi roşii ca o bucată de carne fiartă, din pricina pliatului rufelor. Şi pe urmă mai era şi soră-sa Mariana. Vara trecută muncise într-o fabrică de conserve şi mâinile-i delicate şi frumoase se-acoperiseră peste tot cu zgârieturi facute de cuţitele cu care tăia pătlăgelele roşii. În afară de asta, vârfurile a două degete îi rămăseseră în maşina de stanţat a fabricii de cartonaje, unde lucrase iarna trecută. Îşi aduse aminte cât de aspre erau palmele mamei lui, când stătea încinsă în coşciug. Şi taică-său muncise până în clipa în care îşi dăduse ultima suflare: când a murit, bătăturile din palmele sale erau mai groase de un deget. Dar mâinile ei erau moi, moi ca şi ale maică-sii ca şi ale celor doi fraţi. Gândul acesta din urma i se ivi în minte ca ceva neaşteptat; îi arăta înfricoşător de limpede la ce mare înălţime se afla lumea ei şi cât de uriaşă era distanţa ce se întindea între ea şi el Râzând amar se-aşeză la loc pe pat şi-şi scoase pantofii. Era un prost. Se lăsase îmbătat de chipul şi de mâinile moi şi albe ale unei femei. Atunci, dirtr-o dată pe peretele murdar din faţa sa îi apăru o vedenie. Parca se afla în faţa unei case de raport, mari şi întunecate. Era noaptea, la Londra, în East End şi în faţa lui stătea Margey, o fată de vreo cincisprezece ani muncitoare în fabrică. O condusese acasă, de la un fel de serbare. Locuia în casa aceea întunecoasă, care nici pentru porci n-ar fi fost potrivita. Întinsese mâna către mâinile ei, să-şi ia rămasbun. |
| 12 |
Cu cât celălalt flecărea mai mult, cu atât mai depărtată i se părea Ruth. Cum va putea deveni vreodată demn de ea, dacă trăieşte amestecat într-o asemenea turmă? îl cuprindea spaima de câte ori se gândea la greutăţile pe care le va avea de învins şi se simţea prea împovărat de faptul că făcea parte din clasa muncitoare. Toate se năpusteau asupra-i pentru a-l trânti la pământ – soră-sa, casa şi familia soră-sii, Jim ucenicul, toţi oamenii pe care-i cunoştea şi toate legăturile lui cu viaţa. Universul întreg îi lăsa un gust amar în gură. Până atunci îl acceptase aşa cum se găsea, îl socotise un lucru bun şi trăise în bună înţelegere cu tot ce-l înconjura. Întrebări nu adresase niciodată lumii înconjurătoare, de la regula asta abătânu-se doar când zăbovea pe filele cărţilor; dar atunci nu avea de-a face decât cu cărţi, cu poveşti minunate despre o lume mai luminoasă şi cu neputinţă de înfăptuit. Numai că acum văzuse acea lume, văzuse că există, că poate fi înfăptuită şi că în mijlocul ei se află o floare cu chip de femeie şi cu numele de Ruth care şade în miezul ei cel mai luminos, şi din pricina asta el trebuia să guste din toate amărăciunile, să fie chinuit de doruri usturătoare şi de deznădejdi, care-i pârjoleau inima măcinându-i speranţele. Stătuse în cumpănă dacă să aleagă biblioteca publică din Berkeley ori pe cea din Oakland şi în cele din urmă se hotărî pentru ultima, fiindcă acolo locuia Ruth. Mai ştii? – biblioteca era un loc cum nu se poate mai potrivit pentru ea şi s-ar putea întâmpla s-o întâlnească. Nu ştia cum merg treburile pe la biblioteci şi rătăci printre nenumărate rafturi cu romane, până când fata aceea gingaşă, cu înfăţişare de franţuzoaică şi care părea a fi atunci de serviciu, îi spuse că sala cataloagelor se află la etaj. Nu s-a priceput nici să-l întrebe pe custodele de la birou, aşa că aventurile lui au început în raionul de filozofie. Aflase din cărţi despre existenţa filozofiei, dar nu-şi închipuise că s-a scris atât de mult despre ea. Rafturile înalte, pline de tomuri masive, îl umileau dar în acelaşi timp îl şi aţâţau. Aici era o treabă la care îşi putea încerca vigoarea minţii. Găsi cărţi de trigonometrie la secţia de matematici, le răsfoi şi privi îndelung la formulele şi figurile pentru el lipsite de orice înţeles. Ştia să citească englezeşte, dar acolo avea de-a face cu o limbă care-i era străină. Norman şi Arthur ştiau limba asta. Îi auzise vorbind-o. Şi amândoi erau fraţii ei. Plecă din secţia de matematici, cuprins de deznădejde. I se părea că din toate părţile fel de fel de cărţi se prăvălesc peste el şi-l strivesc. Nici nu visase că tezaurul cunoştinţelor omeneşti este atât de uriaş. Îl cuprinsese spaima. Cum va izbuti vreodată creierul lui să le stăpânească pe toate? De-abia pe urmă îşi aduse aminte că existaseră şi alţi oameni, mulţi la număr, care le stăpâniseră pe toate; iar atunci murmură un jurământ fierbinte, un jurământ cumplit, rostit în şoaptă, făcând legământ că mintea sa va fi în stare să împlinească tot ce împlinise mintea altora. |
| 13 |
Mulţimea cărţilor citite nu făcea decât sa-i aţâţe neliniştea. Fiece pagină a fiecărui volum citit nu era decât o mică ferestruică deschisă asupra împărăţiei cunoaşterii. Foamea lui se hrănea din lectură şi devenea din ce în ce mai nepotolită. De asemenea, nu ştia de unde ar trebui să înceapă şi în permanenţă simţea că-i lipseşte pregătirea. Orice referinţă, la o chestiune fie ea oricât de elementară, pe care vedea bine că ultimul cititor este de presupus că o înţelege, pentru el era o problemă de nedezlegat. La fel se petreceau lucrurile şi cu versurile pe care le citea şi care-i umpleau sufletul de o desfătare nebună. Citi din Swinburne mai multe bucăţi decât cele cuprinse în volumul împrumutat de Ruth: Dolores se dovedi a fi întru totul pe înţelesul său. Dar de bună seamă că Ruth n-avea cum pricepe bucata asta, hotărî el. Cum ar fi putut-o pricepe, când traia o viaţa atât de rafinată? Pe urmă se întâmplă să-i cadă în mână poemele lui Kipling şi fu de-a dreptul uluit de armonia, gingăşia şi farmecul cu care erau înzestrate lucrurile cele mai obişnuite. îl încânta dragostea de viaţă a acestui om, ca şi fineţea şi înclinaţia lui către psihologie. Psihologia era un cuvânt nou în vocabularul lui Martin. Îşi cumpărase un dicţionar, faptă care avusese darul de a-i împuţina banii şi de a aduce mult mai aproape ziua când trebuia să se îmbarce din nou, pentru a face rost de alţii. Tot prin fapta asta izbutise să-l înfurie şi pe domnul Higginbotham, căci dânsul ar fi fost mult mai bucuros ca Martin să-i dea lui banii aceia în contul pensiunii. În timpul zilei nu îndrăznea să vină în apropierea casei unde locuia familia Morse, dar noaptea îl afla dând târcoale prin preajmă, ca un hoţ, şi aruncând ocheade furişe către ferestre, cu inima plină de dragoste până şi pentru pereţii care o adăposteau. De mai multe ori era cât p-aci să fie surprins de fraţii ei, iar o dată îl urmărise pe domnul Morse până în oraş şi-i cercetase chipul la lumina felinarelor de pe străzi, dorind cu aprindere să se ivească vreo primejdie de moarte în faţa căreia să se arunce pieptiş, ca să salveze viaţa bătrânului. Într-altă noapte străjuirea îi fu răsplătită prin apariţia de o clipă a siluetei ei la o fereastră de la etaj. Nu-i zări decât capul şi umerii şi mâinile ridicate ca să-şi aranjeze părul în faţa oglinzii. Totul n-a durat decât o clipă, dar pentru el a fost o clipă lungă, în cursul căreia sângele i s-a prefăcut în vin şi a început să-i cânte prin trup. După asta Ruth a lăsat storurile. Dar ştia acum că aceea este camera ei; şi de-atunci rătăcea adesea pe-acolo, se ascundea sub un copac umbros de pe cealaltă parte a străzii şi fuma ţigări fără număr. Într-o după-amiazâ o văzu pe doamna Morse ieşind de la o bancă, iar întâmplarea asta fu pentru el o nouă dovadă a enormei distanţe care-l despărţea de Ruth. Făcea deci parte dintre acei oameni care au de-a face cu băncile. De când era el pe lume nu fusese niciodată la vreo bancă, şi era încredinţat că într-o asemenea instituţie nu intră decât cei foarte bogaţi şi foarte puternici. |
| 14 |
Într-un anumit sens, trecuse printr-o adevărată revoluţie de ordin moral. Curăţenia şi puritatea ei îl influenţaseră şi simţea în adâncul fiinţei o imperioasă nevoie de a fi curat. Dacă întradevăr voia să ajungă vreodată demn de a respira acelaşi aer ca şi ea, atunci trebuia sâ fie curat. Se spăla pe dinţi şi-şi freca mâinile cu peria aspră de bucătărie, până când văzu în vitrina unei drogherii o perie de unghii şi-i bănui rostul. Când intra s-o cumpere, negustorul îi zări unghiile şi-i recomandă o pilă, şi astfel Martin ajunse în posesia încă unui articol de toaletă. La bibliotecă răsfoi o carte despre îngrijirea corpului şi de îndată prinse gust pentru cate o baie rece în fiecare dimineaţă, spre spaima lui Jim şi stupoarea domnului Higginbotham, care nu prea se împaca uşor cu astfel de inovaţii rafinate şi stătu mult în cumpănă dacă se cade ori nu să-i pretindă un spor pentru apa consumată. O altă cotitură o făcu Martin în privinţa dungii de la pantaloni. De îndată ce începu să se orienteze mai lesne în astfel de lucruri, băgă uşor seamă deosebirea dintre pantalonii burlan şi cu mingi la genunchi ai muncitorilor şi linia dreaptă ca lumânarea, de la genunchi până la pantof, a pantalonilor purtaţi de cei din clasele situate deasupra oamenilor care muncesc. Aflând de unde venea deosebirea, năvăli peste soră-sa in bucătărie, căutând fier şi scândură pentru călcat. La început i se întâmplă o nenorocire, îşi arse o pereche de pantaloni şi trebui să-şi cumpere alţii, lucru care aduse şi mai aproape ziua când avea să fie silit să se îmbarce. Transformările merseră însă mult mai adânc, mult dincolo de aparenţele exterioare. Mai fuma încă, dar de băut nu mai bea deloc. Până atunci credea că băutura este lucru de fală pentru un bărbat şi era foarte mândru de neobişnuita lui rezistenţă la beţie, care îi îngaduia să-i bage mai pe toţi sub masă. De câte ori se întâlnea întâmplător cu vreun fost camarad de echipaj, destui în San Francisco, făcea cinste şi se lăsa şi el cinstit, dar bea numai bere slabă ori limonada, îndurând cu multă voie bună ironiile celorlalţi. Pe urmă îi vedea cum devin sentimentali şi smiorcăiţi, observa atent cum se trezeşte fiara din ei şi cum îi ia în stăpânire, şi mulţu mea lui Dumnezeu ca nu mai este asemenea lor. Uitau că sunt slabi şi nepricepuţi şi, după ce se îmbătau, în mintea lor înnegurată şi diriguită apărea impresia ca sunt nişte adevăraţi zei şi fiecare era deplin stăpân în paradisul dorinţelor lui demente. Martin nu mai simţi niciodată dorinţa de a bea băuturi tari. Se îmbăta într-un fel nou şi mult mai profund – îl îmbăta Ruth, care aprinsese în sufletul lui dragostea şi pentru o clipă îl lăsase să privească un crâmpei dintr-o viaţă mai înaltă, din veşnicie; îl îmbătau cărţile care-i vârâseră în cap miliardele de dorinţe ce-i colcăiau în creier; apoi îl îmbăta simţul curăţeniei personale pe care o desăvârşea treptat şi care îi dăruia încă şi mai multă sănătate şi superbă vigoare, făcând ca întreaga lui făptură să emane forţă şi bunăstare fizică. |
| 15 |
A văzut-o înaintând pe culoarul dintre fotolii împreună cu Arthur şi cu un străin care purta ochelari şi avea păr zbârlit şi ţepos, dar când dădu cu ochii de el simţi cum îl înjunghie grija şi gelozia. A văzut-o aşezându-se într-un fotoliu în primele rânduri, şi în afară de ea puţine alte lucruri a mai văzut în seara aceea – doi umeri albi şi delicaţi şi o revărsare de păr auriu, umbrit din pricina depărtării. Dar acolo se aflau şi alţii care aveau ochi să vadă şi, de câteva ori, privind în jurul său, observă că două fete aşezate la balcon cu câteva rânduri mai în faţă se tot întorceau şi-i zâmbeau pline de îndrăzneală. În privinţa asta fusese totdeauna băiat de treabă. Nu era omul care să poată respinge pe cineva. Mai de mult ar fi zâmbit şi el, ba chiar nu s-ar fi mulţumit numai cu atâta şi le-ar fi încurajat. Dar acum lucrurile se schimbaseră. De zâmbit zâmbi, dar pe urmă privi în altă parte şi hotărî să nu se mai uite la ele. De mai multe ori însă, când uita de existenţa celor două fete, privirile îi rătăciră într-acolo şi le observă zâmbetul. Nu putea să se transforme chiar cu totul, într-o singură zi, şi nici nu-şi putea călca în picioare inima plină de bunătate; de aceea le zâmbi şi el fetelor cu prietenia şi bunăvoinţa unui suflet cald. Nu pentru prima oară i se întâmpla un asemenea lucru. Ştia că întind către el, chemătoare, braţele lor de femeie. Dar acum era altceva. Departe, jos, la fotoliul de orchestră, se afla singura femeie de pe lumea asta, o femeie atât de deosebită, atât de înfricoşător de deosebita de cele două fete care făceau parte din clasa lui socială, încât pentru ele nu mai putea să aibă decât milă şi compătimire. Le dorea şi lor să poată căpăta, într-o cât de slabă măsură, ceva din bunătatea şi strălucirea acelei femei – dar asta numai fiindcă asa era firea lui. Pentru nimic în lume n-ar fi fost în stare să le jignească din pricină că-l chemau. Chemările lor nu-l măguleau; ba se simţea chiar puţintel ruşinat din pricina josniciei lui, care-l îndemna să îngăduie acest joc. Ştia foarte bine că, dacă el ar fi făcut parte din clasa socială a lui Ruth, fetele acelea n-ar fi îndrăznit cu nici un chip să-i facă astfel de avansuri: şi cu fiecare ocheadă pe care i-o aruncau, simţea cum mâinile propriei clase îl înşfacă şi-l ţintuiesc locului. Îşi părăsi locul mai înainte de-a se lăsa cortina peste cel din urmă act, cu nădejdea că o va zări la ieşire. Acolo erau totdeauna bărbaţi care aşteptau, iar el ar putea să-şi tragă şapca pe ochi şi să se ţină mai în spatele cuiva, în aşa fel ca să nu fie văzut. Ieşi din teatru cu cele dintâi grupuri de spectatori; dar de-abia îşi alesese locul la marginea trotuarului, că şi apărură cele două fete.Îl căutau, o ştia; şi pentru o clipă fu gata să blesteme în cuvinte urâte acea însuşire a făpturii lui care avea darul de a atrage femeile. Fără o ţintă precisă, purtate de mulţime, cele două fete străbătură trotuarul către bordură şi de-abia când le văzu că se apropie de el îşi dădu Martin seama că acolo unde se afla ar putea fi descoperit. |
| 16 |
După ce îşi părăsise vechii prieteni şi vechiul fel de viaţă, nu mai avea nici un fel de legături cu nimeni şi nu-i mai rămânea decât să citească, îndeletnicire căreia îi consacra un număr atât de mare de ceasuri, că ar fi izbutit să vlăguiască zece perechi de ochi obişnuiţi. Dar avea ochi ageri şi tari, susţinuţi de-un trup neobişnuit de viguros. Pe lângă asta, mintea lui era un ogor înţelenit. Înţelenită rămăsese toată viaţa, în ceea ce priveşte ideile abstracte culese de prin cărţi, iar acum se arăta însetată să primească sămânţa. Nu fusese niciodată vlăguită de învăţătură şi acum muşca din cunoştinţele ascunse în cărţi cu dinţi ascuţiţi, care nu lăsau să le scape nimic. Către sfârşitul săptămânii avea impresia că trăise veacuri întregi, atât de departe în urmă rămăseseră viaţa şi obiceiurile din trecut. Întâmpina multe neajunsuri din pricina lipsei de pregătire. Uneori încerca să citească şi cărţi pentru care s-ar fi cerut ani de specializare prealabilă. Într-o zi îi cădea în mână o carte de filozofie veche, pentru ca în cea următoare să dea peste una ultramodernă, şi atunci, în faţa atâtor idei care se băteau cap în cap, totul începea să i se învârtă în minte, ca un vârtej. Tot aşa păţea şi cu cărţile de economie politică. Într-un raft al bibliotecii dădu peste lucrările lui Karl Marx, Ricardo, Adam Smith şi Mill, şi formulele lor, pe care cu greu le putea pătrunde, nu îi păreau contradictorii. Rămânea nedumerit, totuşi dorea să afle cât mai multe. I se întâmpla ca într-o singură zi să ia cunoştinţă de probleme de economie, de industrie şi de politică. Trecând o dată prin City Hall Park, observă un grup de oameni iar în mijloc vreo cinci sau şase care, pătimaşi şi aprinşi la faţă, discutau cu glas tare. Se amestecă printre ascultători şi din gura acelor filozofi populari auzi o limbă cu totul nouă. Unul dintre ei era vagabond, altul agitator sindicalist, altul student în drept iar ceilalţi muncitori vorbăreţi. Atunci auzi pentru prima oară despre socialism, anarhism şi impozit unic, de-abia atunci află că existau pe lume filozofii sociale vrăjmaşe. Auzi sute de termeni tehnici, cu totul noi pentru el, aparţinând unor domenii ale gândirii niciodată atinse în puţinele lui lecturi. Din pricina asta nu avea cum urmări prea îndeaproape argumentaţiile şi nu putea decât bănui său presupune ideile învăluite în astfel de expresii ciudate. Tot acolo se mai afla un chelner cu ochii negri care era teozof, un muncitor bătrân sindicalist care se arăta a fi agnostic convins, un bătrân care îi punea pe toţi în încurcătură, susţinând o ciudată filozofie potrivit căreia tot ce există este bine alcătuit, şi un alt bătrân care sporovăia întruna despre cosmos şi despre atomul-tată şi atomul-mamă. Peste câteva ceasuri, când plecă de acolo, lui Martin Eden îi vuia capul şi se grăbi către bibliotecă vrând să afle neapărat sensul a cel puţin vreo zece termeni necunoscuţi. Iar când a părăsit biblioteca, purta sub braţ patru volume: Doctrina secretă a doamnei Blavatsky, Progres şi sărăcie, Chintesenţa socialismului şi Lupta dintre religie şi ştiinţă. |
| 17 |
Fetele de la Lotus Club se întrebau ce s-o fi întâmplat cu el şi-l necăjeau pe Jim cu tot felul de întrebări, iar unii dintre cei care obişnuiau să boxeze la Riley erau foarte mulţumiţi că; Martin nu mai dădea pe acolo. La bibliotecă descoperi o altă comoară. Aşa după cum gramatica îi arătase legile de bază ale vorbirii, cartea de acum îl iniţia în legile cele mai importante ale poeziei şi din ea începu să înveţe despre măsură, ritm şi imagini, trăind astfel bucuria de a afla, sub învelişul frumuseţii, izvoarele şi tainele acestei frumuseţi. O altă carte destul de nouă care îi căzu în mână trata despre poezie ca reprezentare realistă a vieţii, întreprinzând în această direcţie o cercetare exhaustivă cu numeroase citate din cele mai vestite opere literare. Nu citise niciodată vreun roman cu interesul şi atenţia cu care studia aceste lucrări. Şi mintea lui plină de prospeţime, vreme de douăzeci de ani nesupusă la eforturi, iar acum aţâţată de dorinţe arzătoare, asimila tot ce citea, cu o vigoare nicicând întâlnită la studenţii obişnuiţi. Când de la înălţimea unde se ridicase privea acum îndărăt către vechea lume cunoscută cândva, lumea uscatului, a mării şi a corăbiilor, a marinarilor şi a femeilor de prin porturi i se părea teribil de strâmtă; şi totuşi lumea cea veche parcă se revărsa şi se amesteca treptat cu cea nouă, Mintea lui căuta unitatea şi fu surprins când observă prima oară puncte de contact între cele două lumi. În acelaşi timp se simţea înnobilat de minunăţia gândurilor şi de frumuseţea aflată în cărţi. Toate acestea îl făcură să creadă cu mai multă convingere decât oricând că în societatea înaltă, în societatea din care făceau parte Ruth şi familia ei, toţi bărbaţii şi toate femeile nutreau şi trăiau numai astfel de gânduri. Aici jos, unde se afla el, stăpânea ticăloşia, iar el voia să se dezbare de ticăloşia ce-i murdărise toată viaţa de până atunci şi să se înalţe către regatul sublim în care trăiau clasele sus-puse. Întreaga copilărie şi tinereţea îi fuseseră tulburate de o vagă nelinişte; niciodată nu ştiuse ce anume vrea, dar năzuise către un lucru după care zadarnic alergase, până în clipa când o întâlnise pe Ruth. Acum neliniştea aceea devenise apăsătoare şi dureroasă dar în sfârşit ştia, limpede şi fără putinţă de îndoială, că de frumuseţe, de cultură şi de dragoste era însetat. În aceste câteva săptămâni o văzuse pe Ruth de cinci sau şase ori şi de fiecare dată plecase de la ea îmbogăţit. Îl ajuta la studiile de gramatică, îl învăţa cum să pronunţe corect şi-l iniţiase în cele dintâi taine ale matematicilor. Dar relaţiile lor nu se limitau numai la studiile elementare. Martin văzuse prea multe în viaţă şi mintea îi era prea matură pentru a fi întru totul mulţumită cu fracţii, rădăcini cubice, analiză sintactică şi morfologică; de aceea uneori discuţia lor aluneca spre alte subiecte – ultimele poezii citite de el ori cel din urmă poet pe care ea îl studiase. Iar când Ruth îi citea cu voce tare pasajele favorite, el simţea că se ridică pe cele mai înalte piscuri ale desfătării. |
| 18 |
Până şi cel mai neînsemnat sunet ieşit de pe buzele ei îi aţâţa dragostea, iar fiecare cuvânt pe care-l rostea îl înfiora şi-l făcea să se cutremure. Timbrul glasului ei, virtuţile-i alinătoare, modulaţiile armonioase – toate erau produsul gingaş, bogat şi indefinibil al culturii şi al unui suflet ales. În vreme ce o asculta vorbind, îl furau aducerile-aminte şi în urechi îi răsunau ţipetele stridente ale femeilor sălbatice şi vrăjitoarelor din insulele depărtate, dimpreună cu cele, ceva mai puţin supărătoare dar tot aspre, ale muncitoarelor şi ale fetelor din lumea lui. Apoi forţele interioare ale închipuirii începeau să lucreze şi toate îi treceau, ca la paradă, pe dinaintea ochilor minţii, fiecare din ele mărind prin contrast strălucirea lui Ruth. După aceea bucuria îi deveni şi mai covârşitoare la gândul că mintea ei pricepe tot ce citeşte şi se înfiora de plăcere în faţa frumuseţii gândurilor scrise. Ruth îi citi mult din Prinţesa şi atât de delicat era simţul ei estetic, încât Martin o surprinse de mai multe ori cu ochii înotând în lacrimi. În astfel de clipe emoţiile ei îl ridicau până la înălţimea unui zeu şi, pe când o privea şi-i sorbea cuvintele, i se părea că priveşte în faţă însăşi viaţa, pâtrunzându-i cele mai ascunse taine. Apoi, dându-şi seama la ce înălţimi de aleasă sensibilitate se ridicase, fu convins că asta înseamnă dragostea, şi dragostea este cel mai măreţ lucru de pe lume. Şi iarăşi treceau, ca la paradă, pe potecile aducerii-aminte, toate emoţiile şi pasiunile trăite până atunci – beţia dată de vin, mângâierile femeilor, brutalitatea meciurilor de box – şi toate i se păreau triviale şi josnice faţă de sublimul avânt pe care i-l dădea fericirea de acum. Pentru Ruth, situaţia era mult mai puţin limpede. Nu iubise niciodată. Tot ce ştia în privinţa asta aflase din cărţi şi acolo faptele vieţii de toate zilele erau transpuse de imaginaţie într-o lume de visuri şi închipuire; nu-şi dădea deloc seama că acest marinar necioplit se strecura în inima ei şi strângea acolo forţe care într-o bună zi aveau să izbucnească şi să i se răspândească în toată fiinţa ca nişte unde de foc. N-o pârjoliseră niciodată flăcările dragostei. Cunoştinţele ei despre dragoste erau numai teoretice şi şi-o închipuia ca pe o flacără domoală, gingaşă ca şi căderea boabelor de rouă, potolită ca undele unei ape liniştite şi răcoroasă ca amurgul catifelat al serilor de vară. În mintea ei dragostea era mai mult o afecţiune calmă, închinată celui drag într-o atmosferă de linişte eterică, îmbălsămată de mirosul florilor şi păstrată într-o lumină discretă. Nici nu visa la zbuciumul vulcanic al dragostei, la dogoarea-i pârjolitoare şi la pustiirile ce nu lasă în urmă decât scrum. Nu cunoştea nici posibilităţile ei şi nici pe ale lumii din jur; iar străfundurile vieţii erau pentru ea oceane de iluzii. Afecţiunea conjugală dintre tatăl şi mama ei devenise pentru Ruth idealul în dragoste şi aştepta să vină o zi în care, fără greutate şi emoţii, va trece şi ea în aceeaşi dulce seninătate a vieţii, alături de bărbatul iubit. |
| 19 |
Când i se terminaseră banii, se înrolase ca matelot pe schooner-ul care pleca în căutarea unor comori; după opt luni de căutări zadarnice, expediţia se destrămase pe insulele Solomon. Echipajul îşi primise apoi plata în Australia, iar Martin se îmbarcase imediat pe un pachebot cu destinaţia San Francisco. Banii câştigaţi în aceste, opt luni îi îngăduiau să rămână pe uscat multe săptămâni, şi afară de asta avusese posibilitatea de a se ocupa intens cu studiul şi lectura în tot timpul călătoriei. Era, e drept, setos de învăţătură, dar îi venea într-ajutor şi firea-i neîmblânzită dimpreună cu dragostea pentru Ruth. Luase cu el gramatica şi o studiase de mai multe ori de la un capăt la celălalt, până când mintea lui viguroasă şi odihnită ajunsese s-o stăpânească. Observase cu atenţie toate greşelile de gramatică făcute de camarazii lui de pe bord şi se obişnuise să îndrepte în minte toate frazele incorecte şi să înlocuiască expresiile vulgare. Cu mare satisfacţie băgă de seamă că urechea îi devenea sensibilă şi că începea să capete simţ gramatical. O construcţie greşită îl supăra la fel ca şi o lipsă de acord, dar, adeseori, din lipsă de exerciţiu, chiar el era cel care îşi pricinuia supărări de acest fel, pentru că limba refuza să înveţe de la o zi la alta un nou sistem de vorbire. După ce a luat de mai multe ori gramatica de la început, s-a apucat să studieze cu ajutorul dicţionarului, îmbogăţindu-şi vocabularul cu câte douăzeci de cuvinte pe zi. Îşi dădu repede seama că nu e vorba de o treabă prea uşoară şi, stând la timonă ori de strajă în gabie, repeta cu încăpăţânare lista din ce în ce mai lungă de pronunţări şi definiţii şi totdeauna se chinuia să le înveţe pe dinafară, până în clipa când îl dobora somnul. Repeta mai ales frazele pe care pană atunci le folosise ori pronunţase incorect, ca să-şi obişnuiască astfel limba să vorbească aşa cum vorbea Ruth. Cuvintele pe care până atunci le stălcise le repeta acum de mii de ori şi, spre surprinderea lui, într-o bună zi îşi dădu seama că începe să vorbească o engleză mai curată şi mai corectă chiar decât cea a ofiţerilor şi a domnilor de la cabine, care finanţaseră expediţia. Căpitanul, un norvegian, cu ochi ca de peşte, ajunsese prin cine ştie ce întâmplare să aibă un Shakespeare complet pe care nu-l citea niciodată, iar Martin îi spăla rufele, căpătând în schimb permisiunea de a cerceta preţioasele volume. Pentru o vreme se cufundă atât de adânc în lectura pieselor şi mai ales a pasajelor favorite care i se întipăreau în minte aproape fără nici un efort, încât toată lumea păru a se transforma, îmbrăcând forma tragediei şi comediei elizabetane, iar el însuşi nu mai gândea decât în versuri albe. Asta i-a educat urechea şi i-a trezit o deosebită admiraţie pentru engleza distinsă; în acelaşi timp însă i-a vârât în minte şi multe cuvinte ori expresii arhaice şi desuete. Cele opt luni fuseseră petrecute cu folos şi, pe lângă ceea ce învăţase cu privire la vorbirea corectă şi la gândirea înaltă, mai aflase şi o mulţime de lucruri despre sine însuşi. |
| 20 |
Alături de smerenia pricinuită de puţinătatea cunoştinţelor, se trezise în el şi conştiinţa fermă a forţei proprii. Simţea că între el şi camarazii lui de pe bord existau mari deosebiri, dar era îndeajuns de înţelept ca să-şi dea seama că aceste deosebiri ţineau mai mult de domeniul posibilităţilor decât de cel al înfăptuirii. Ceea ce putea face el puteau şi ei; dar simţea că în fiinţa lui se află un ferment difuz care începuse să lucreze şi-i arăta că în el se ascundeau posibilităţi mult mai mari decât cele ce se transformaseră până atunci în fapte. Îl chinuia minunata frumuseţe a lumii şi ar fi dorit să fie şi Ruth acolo, să se bucure împreună cu el. Hotărî atunci că îi va descrie cât mai-multe dintre splendorile mărilor Sudului. Spiritul lui creator senflăcără la gândul acesta, îndemnându-l să recreeze pomenitele frumuseţi pentru mai multă lume şi nu numai pentru Ruth. Şi atunci, cu slavă şi mărire, veni marea idee. Avea să scrie. Va fi unul dintre ochii cu care oamenii văd, una dintre urechile cu care aud, una din inimile cu care simt. Va scrie – va scrie de toate – poezie şi proză, romane şi cărţi de călătorie şi piese ca Shakespeare. Astfel va face carieră şi va afla calea ce-l va duce către Ruth. Scriitorii erau uriaşii lumii şi după înţelegerea lui erau cu mult mai valoroşi decât alde domnul Butler, care câştigă treizeci de mii de dolari pe an şi pot ajunge judecători la Curtea Supremă, dacă vor. De îndată ce a încolţit, gândul acesta a pus stăpânire pe el, iar toată călătoria de înapoiere către San Francisco a fost ca un vis. Îl îmbătau puteri nebănuite şi simţea că ar fi în stare să ducă la bun sfârşit orice şi-ar pune în gând. În mijlocul mării imense şi singuratice, căpătă putinţa de a privi în perspectivă. Pentru prima oară o văzu limpede pe Ruth şi lumea ei. În mintea lui lumea întreagă luase formă concretă, o putea cuprinde în cele două mâini ale sale şi o putea răsuci în fel şi chip, ca s-o cerceteze. Existau multe lucruri întunecate şi neguroase în lumea aceea, dar el o vedea ca pe un întreg şi nu în părticele, aşa după cum tot atunci vedea şi mijlocul de a o stăpâni. Să scrie! Gândul acesta ardea în el ca focul. Va începe de îndată ce va ajunge acasă. Primul lucru pe care-l va face va fi să descrie peripeţiile din călătoria căutătorilor de comori. Va vinde apoi reportajul unui ziar din San Francisco. Lui Ruth nu-i va spune nimic, iar ea va fi surprinsă şi încântată când îi va vedea numele tipărit. Deşi ocupat cu scrisul, va putea să-şi continue studiile. Doar fiecare zi avea nu mai puţin de douăzeci şi patru de ceasuri. Iar el era de neînvins. Ştia să muncească şi cetăţile aveau să se prăbuşească sfărâmate în faţa lui. Niciodată nu va mai trebui sa plece pe mare – ca matelot; iar pentru o clipă prin faţa ochilor lui alunecă un iaht cu motor puternic. Mai existau scriitori care aveau iaht. Bineînţeles – încercă el singur să se mai domolească – la început succesele nu vor veni prea iute şi pentru o vreme se va mulţumi să câştige cu scrisul atât cât îi va trebui ca să-şi continue studiile. |
| 21 |
Iar mai pe urmă, după oarecare timp – un timp foarte nedeterminat – după ce va învăţa şi se va pregăti, va scrie operele lui cele mari şi numele lui va fi pe buzele tuturor. Dar mai presus de asta, cu mult mai presus de orice, avea să se dovedească vrednic de Ruth. Şi faima era ceva de preţ, dar aceste grandioase visuri înfloreau doar de dragul lui Ruth. Nu era unul dintre cei care aleargă după glorie, ci doar un nebun din dragoste. De îndată ce sosi la Oakland, având în buzunar salariul primit, se instala în vechea-i odaie de la Bernard Higginbotham şi se aşternu pe scris. Nici măcar n-o vesti pe Ruth că se întorsese. Avea să se ducă s-o vadă de-abia după ce va termina reportajul despre călătoria căutătorilor de comori. Cu atâta dogoare ardea în el focul creaţiei, încât renunţă cu destulă uşurinţă s-o vadă. De altminteri chiar paginile pe care le scria acum aveau s-o aducă mai aproape de el. Nu ştia cât de lung ar trebui să fie reportajul lui, dar numără cuvintele unui articol de două pagini din suplimentul de duminică al lui San Francisco Examiner şi se orientă după asta. În trei zile de muncă titanică, îşi încheie povestirea; dar după ce o copie cu grijă, cu litere cât mai mari, ca să fie uşor descifrabile, dintr-un manual de compoziţie găsit la bibliotecă află despre existenţa unor lucruri noi, cum ar fi paragrafele şi ghilimelele. Niciodată până atunci nu se gândise la aşa ceva; dar de îndată se apucă de lucru şi transcrise din nou tot articolul, urmărind pas cu pas şi cele scrise în cartea de retorică şi ajungând să înveţe astfel despre compoziţie, într-o singură zi, cât învaţă un şcolar într-un an întreg. După ce transcrise reportajul a doua oară şi-l strânse sul cu cât mai mare grijă, citi într-un jurnal câteva îndrumări date începătorilor şi descoperi că manuscrisele nu trebuie niciodată făcute sul şi nu pot fi scrise decât pe o singură faţă a hârtiei. El încălcase regula în ambele privinţe. Tot de acolo mai află că ziarele cele mai mari plăteau cel puţin zece dolari de coloană. Aşa că, în vreme ce copia manuscrisul pentru a treia oară, se consola înmulţind zece coloane cu zece dolari. Produsul era totdeauna acelaşi – o sută de dolari – şi atunci hotărî că totuşi avea să ia mai mult decât ar fi câştigat pe mare. Dacă n-ar fi făcut toate greşelile acelea, ar fi terminat articolul în trei zile. O sută de dolari în trei zile! Ar fi trebuit să stea pe mare trei luni sau chiar mai mult ca să câştige o asemenea sumă. Trebuie să fie cineva nebun ca să plece pe mare când e în stare să scrie, hotărî el, deşi nu acorda banilor nici un fel de valoare în sine. Toată valoarea lor stătea în libertatea pe care puteau să i-o înlesnească, în îmbrăcămintea prezentabilă pe care puteau să io ofere, acestea neavând altă menire decât aceea de a-l aduce, de a-l aduce repede, cât mai aproape de fata firavă şi palidă care-i schimbase complet viaţa şi-i arătase ce înseamnă inspiraţie. Puse manuscrisul într-un plic mare şi-l adresă redacţiei ziarului San Francisco Examiner. |
| 22 |
Pe urmă, duminică după-masă, avea să se ducă s-o vadă. Între timp îi venise în minte o altă idee, o idee de care era foarte mândru şi pe care o socotea cum nu se poate mai înţeleaptă, mai cuminte şi mai practică. Va scrie o nuvelă de aventuri pentru tineret şi o va trimite revistei Youth's Companion. Se duse la casa populară de lectură şi răsfoi câteva numere din Youth's Companion. Văzu că în fiecare săptămână revista publica povestiri care continuau în câte cinci numere consecutive, fiecare fragment având aproximativ trei mii de cuvinte. Găsi şi un număr de povestiri care apăruseră treptat în şapte numere consecutive şi se hotărî să scrie o bucată cam tot atât de lungă. Se înrolase cândva pentru o vânătoare de balene în Arctica – o expediţie care trebuia să dureze trei ani, dar se încheiase cu un naufragiu după numai şase luni. Deşi avea o imaginaţie foarte bogată, chiar fantastică uneori, exista totuşi în firea lui o trainică dragoste pentru realitate, care îl obliga oarecum să scrie despre lucruri pe care le cunoştea. Meşteşugul vânătorii de balene îi era cunoscut şi, pe baza faptelor reale trăite, porni la plăsmuirea aventurilor închipuite ale celor doi băieţi sortiţi de el să fie eroii povestirii. Sâmbătă seara hotărî că era treabă uşoară. Chiar în ziua aceea terminase primul fragment de trei mii de cuvinte – stârnind marea bucurie a lui Jim şi batjocura directă a domnului Higginbotham, care în tot cursul mesei pufni în râs pomenind de "cărturăreasca" persoană descoperită în familia lor. Martin se consola imaginându-şi surpriza pe care o va avea cumnatul lui duminică dimineaţa când va des chide Examiner şi va da peste articolul despre căutătorii de comori. Foarte devreme în dimineaţa de duminică se afla şi el în faţa uşii de la intrare şi căuta cu înfrigurare printre nenumăratele pagini ale ziarului. Îl răsfoi a doua oară, cu răbdare, pe urmă îl împături la loc şi-l lasă acolo de unde îl luase. Îi părea foarte bine că nu vorbise cu nimeni despre articolul acela. Îndată după asta se gândi că probabil se înşelase în privinţa vitezei cu care materialele ajung să-şi găsească locul în coloanele ziarelor. Pe de alţă parte, articolul lui nici nu cuprindea informaţii de prea mare actualitate şi probabil că redacţia avea să intre în corespondenţă cu el înainte de a-i publica articolul. După masa de dimineaţă continuă să scrie la povestirea de aventuri. Cuvintele se înşirau lin în vârful peniţei, cu toate că se oprea adeseori ca să caute un cuvânt în dicţionar sau să consulte manualul de compoziţie. Adeseori, în câte o astfel de pauză, citea ori recita vreun capitol; şi se consola spunându-şi că deşi nu scria marile opere pe care le simţea zăcând în el, în orice caz învăţa să compună şi se obişnuia să-şi formuleze şi săşi exprime în scris gândurile. Lucră la povestirea aceea până se lăsă noaptea şi pe urmă se duse în sala de lectură unde cercetă reviste şi săptămânale şi nu plecă decât la închidere, adică la ora zece. Respectă programul ăsta vreme de o săptămână. |
| 23 |
În fiecare zi scria trei mii de cuvinte şi în fiecare seară cerceta revistele, observând cam ce fel de nuvele, articole şi poeme erau socotite de redacţii ca vrednice de a vedea lumina tiparului. Un lucru era sigur: ce puteau face atâţia şi atâţia scriitori putea face şi el şi nu peste mult timp avea să scrie şi opere de care ei n-ar fi fost în stare. Fu foarte fericit să afle, citind în Book News o notiţă privitoare la onorariile scriitorilor care publicau în reviste, nu atât că Rudyard Kipling primea un dolar de cuvânt, cât să descopere că cele mai mici drepturi plătite de revistele de mâna întâi erau de doi cenţi cuvântul. Youth's Companion era fără îndoială o revistă de mâna întâi şi la preţul arătat cele trei mii de cuvinte pe care le scrisese în ziua aceea îi vor aduce şaizeci de dolari – salariul pe două luni al unui matelot! Vineri seara termină nuvela de aventuri care avea douăzeci şi una de mii de cuvinte. Socoti că, la doi cenţi cuvântul, avea să primească patru sute şi douăzeci de dolari. Nu era prea rău, pentru o săptămână de lucru. Niciodată nu avusese atâţia bani deodată. Nici nu ştia pe ce să-i cheltuiască. Dăduse peste o mină de aur. Şi din mina asta putea scoate mereu mai mult. Îşi puse în gând să-şi mai facă nişte haine, să se aboneze la mai multe reviste şi să-şi cumpere câteva dicţionare pe care acum, dacă voia să le consulte, era obligat să se ducă la biblioteci. Dar chiar după toate astea, rămânea necheltuită încă o bună parte din cei patru sute de dolari. Problema asta l-a urmărit până în clipa când i-a trecut prin gând să angajeze o servitoare pentru Gertrude şi să-i cumpere o bicicletă Marianei. Trimise manuscrisul voluminos la Youth's Companion şi sâmbătă după-masă, după ce plănuise să scrie ceva despre pescuitorii de perle, se duse s-o vadă pe Ruth. Dăduse mai întâi telefon, aşa că veni chiar ea să-i deschidă. Din făptura lui emana vechea şi binecunoscuta strălucire a sănătăţii, care acum o impresionă şi mai adânc. Părea că-i pătrunde în tot trupul şi-i aleargă prin vine ca o lumină lichidă, făcând-o să tremure din pricina forţei pe care i-o împrumuta. Martin se înroşi până-n vârful urechilor când îi luă mâna într-a lui şi o privi în adâncul ochilor albaştri, dar bronzul proaspăt al celor opt luni de soare arzător îi ascunse roşeaţa, cu toate că nu-i putea ocroti gâtul de asprimea gulerului scrobit. Ea observă linia roşie a rosăturii şi se înveseli, dar veselia făcu loc mirării când îi văzu hainele. Îi veneau într-adevăr bine – erau primele lui haine de comandă – şi în ele părea mai zvelt şi mai bine proporţionat. Pe lângă asta şapca de stofă fusese înlocuită de o pălărie moale, pe care ea îl rugă sa şi-o pună pe cap, iar pe urmă îi făcu o serie de complimente cu privire la noua lui înfăţişare. Nu-şi aducea aminte de când nu mai fusese atât de fericită. Toate schimbările astea erau opera ei; era mândră de ce izbutise să facă şi simţea o tot mai arzătoare dorinţă de a-l ajuta mai departe. Dar schimbarea cea mai evidentă dintre toate, şi care îi făcu cea mai vie plăcere, se petrecuse în felul lui de a vorbi. |
| 24 |
Poeziile lui erau poezii de dragoste, inspirate de Ruth, dar pe nici una n-o duse până la capăt. N-avea cum să înveţe într-o singură zi meşteşugul versurilor. Rima, măsura şi ritmul erau ele singure treburi destul de grele, dar dincolo şi mai presus de ele exista ceva insesizabil şi vag, un lucru pe care îl intuia în orice poezie cu adevărat mare, dar pe care nu-l putea prinde şi închide în propriile-i versuri. Ceea ce intuia şi căuta el fără a izbuti să prindă era tocmai spiritul veşnic viu şi neastâmpărat al poeziei. I se părea că goneşte după o strălucire amăgitoare, după un abur nestatornic ce nu se lăsa niciodată atins, cu toate că uneori îi răsplătea goana cu subţiri şuviţe destrămate din trupu-i învălurat, care ori se lăsau ţesute în fraze ce-i sunau în minte cu tonuri tulburătoare, ori se strecurau în vedeniile lui ca nişte umbre de ne pătrunsă frumuseţe. Îl cuprindea deznădejdea. Ardea de dorinţa de a spune ceva şi nu izbutea decât să bolborosească vorbe prozaice, aşa cum ar fi putut îndruga oricine. Citea cu voce tare unele fragmente. Măsura se desfăşura fără greş iar rima puncta un ritm unduitor şi la fel de desăvârşit, dar strălucirea şi înflăcărarea dinăuntrul său nu se arătau nicăieri în vers. Nu mai înţelegea nimic şi de nenumărate ori – desperat, învins şi demoralizat – se întorcea la Pescuitorii de perle. Fără îndoială că proza era o cale mai lesnicioasă. După Pescuitorii de perle scrise un articol despre meşteşugul marinăresc, un altul despre vânătoarea de broaşte ţestoase şi un al treilea despre alizeele emisferei boreale. Pe urmă încercă, numai din curiozitate, să scrie o schiţă şi, dintr-o singură zvâcnire, scrise nu mai puţin de şase, pe care le trimise la diferite reviste. Scria cu spor, încordat, de dimineaţa până seara şi până noaptea târziu şi nu se întrerupea decât atunci când se ducea la sala de lectură, la bibliotecă, spre a împrumuta cărţi, sau în vizită la Ruth. Era în culmea fericirii. Trăia o viaţă intensă. înfrigurarea nu-l părăsea nici o clipă. Cunoscu bucuria creaţiei, care, se zice, ar aparţine numai zeilor. Toată lumea înconjurătoare – mirosul legumelor veştede şi al clăbucului de săpun, înfăţişarea neîngrijită a surorii lui, mutra batjocoritoare a domnului Higginbotham – nu era decât vis. Lumea adevărată se afla în cugetul său, iar lucrurile pe care le scria erau tot atâtea frânturi de realitate ieşite din mintea lui. Zilele i se păreau prea scurte. Existau atâtea lucruri pe care voia să înveţe. Îşi reduse somnul la cinci ceasuri şi văzu că se descurcă şi aşa. Încercă să doarmă numai patru ceasuri şi jumătate, dar cu durere trebui să revină la cinci. Ar fi fost foarte bucuros să-şi poată consacra toate orele de trezie unei singure preocupări. Numai cu părere de rău lăsa scrisul ca să se apuce de învăţat, părăsea învăţătura ca să se ducă la bibliotecă, se smulgea din cabina, de comandă care era ştiinţa, ori se despărţea de revistele din sala de lectură, pline de secretele scriitorilor ce izbutiseră să-şi vândă marfa. |
| 25 |
Între timp muncea mai departe. Niciodată înnăscutul lui spirit de aventură nu-l răscolise mai adânc decât în cursul acestor uluitoare explorări în domeniul cuceririlor minţii omeneşti. Îşi cumpără manualele de fizică şi chimie, apoi îl adăugă pe cel de algebră si începu să se ocupe de rezolvarea problemelor şi desluşirea demonstraţiilor. Luă drept bune rezultatele experienţelor aşa cum erau trecute în manuale, iar imaginaţia lui înaripată îi dădu putinţa sa vadă reacţiile chimice într-un chip mult mai plastic şi mai concludent decât le putea vedea în laborator un elev obişnuit. Parcurgea sutele de pagini, copleşit de toate câte începea să afle despre esenţa lumii. Până atunci privise lumea ca pe o realitate a cărei existenţă o constaţi şi treci mai departe, dar acum începea să-i înţeleagă sistemul de organizare, legăturile şi interacţiunea dintre energie şi materie. Necontenit îi răsăreau spontan în minte răspunsurile la vechi probleme nedezlegate. Pârghiile şi mecanismele îl fascinau şi gândurile îi fugeau numaidecât la scripeţii, la maşinăriile şi la tot aparatajul folosit pe bordul unei corăbii. Ştiinţa navigaţiei, care dădea vaselor putinţa să meargă la ţintă, fără să se rătăcească pe întinsul fără poteci al oceanelor, devenea acum limpede pentru el. Acum i se dezvăluiau tainele furtunilor, ale ploilor şi ale mareelor, iar explicaţia originii alizeelor îl făcu să se întrebe dacă nu cumva se grăbise scriind articolul despre alizee. În orice caz, ştia că acum ar scrie mult mai bine articolul acela. Într-o după-amiază se duse împreună cu Arthur la Universitatea California şi, cu respiraţia oprită şi sufletul cutremurat de veneraţie religioasă, trecu prin laboratoare, asistă la experienţe şi ascultă prelegerea unui profesor de fizică. Cu toate acestea nu neglija scrisul. Un val de schiţe ieşiră de sub condeiul lui, şi încercă să scrie versuri mai uşoare – ca acelea pe care le văzuse tipărite prin reviste – deşi tot în vremea asta făcu greşeala de a pierde două săptămâni întregi cu o tragedie în versuri albe, a cărei promptă respingere de către mai multe reviste la rând îl nedumeri profund. Nu după multă vreme îl descoperi pe Henley şi scrise o serie de poeme după modelul Schiţelor din spital. Erau poeme simple, poeme pline de culoare, de lumină, de vis şi de vraja. Le intitulă Poeme marine şi rămase cu convingerea că erau cele mai bune lucruri pe care le scrisese. Erau treizeci la număr şi le terminase într-o singură lună, scriind câte una în fiecare zi, după ce-şi încheia ziua de muncă la lucrările în proză, iar ziua asta de muncă era egală cu munca dintr-o săptămână a unui scriitor de mare succes. Pentru el munca nu însemna mai nimic. Nu era vorba de trudă. începea să-şi găsească graiul, şi toate splendorile şi minunăţiile închise vreme de ani îndelungaţi îndărătul buzelor lui imobile curgeau acum într-un torent sălbatic şi nestăvilit. Poemele marine nu le arătă nimănui, nici măcar redacţiilor. Ajunsese să nu mai aibă nici un fel de încredere în oamenii de pe la reviste. |
| 26 |
Dar nu neîncrederea îl oprise să propună Poemele pentru publicare. I se păreau atât de frumoase, încât era ispitit să le păstreze ca să se bucure de ele cu Ruth în ziua aceea slăvită dar foarte depărtată în care va cuteza să-i citească ce scrisese. Pentru vremea de atunci le păstra, le citea cu glas tare şi de atâtea ori, până ce ajunse să le ştie pe de rost. Trăia fiece clipă a ceasurilor de veghe şi trăia în timpul somnului, căci mintea lui se-nverşuna şi în somn împotriva gândurilor şi întâmplărilor de peste zi, învălmăşindu-le în chipuri groteşti şi imposibile. Adevărul este că nu cunoştea clipe de tihnă, şi un trup mai firav sau un creier mai puţin solid construit s-ar fi, năruit cu totul. O vizita mult mai rar pe Ruth în ceasurile târzii ale dupa-amiezilor, fiindcă nu mai era mult până în iunie, când ea trebuia să-şi dea licenţa şi deci să încheie studiile universitare. Licenţiată în litere! Când se gândea la titlul acesta, parcă o vedea zburând înaintea lui mult mai repede decât ar fi putut-o el urma. Îi acorda o după-amiază pe săptămână, şi cum de obicei venea mai târziu, rămânea la cină şi pe urmă asculta muzică; Erau zilele lui de Sărbătoare. Atmosfera din casa aceea, atât de deosebita de cea în care trăia el, şi însăşi apropierea de Ruth îl aţâţau de fiecare dată şi-i întăreau şi mai straşnic crâncena hotărâre de a so ridica. În ciuda frumuseţilor care-i umpleau sufletul, în ciuda chinuitoarei dorinţe de a crea, Ruth era pricina înverşunatelor, lui strădanii. În primul rând şi mai presus de orice, era un îndrăgostit. Pentru el toate rămâneau subordonate dragostei. Mai fantastică decât aventura în lumea gândului, era aventura de pe tarâmurile dragostei. Lumea devenea atât de minunată, nu din pricina moleculelor şi atomilor supuşi unor forţe irezistibile din care era alcătuită; ceea ce o făcea cu adevărat minunată era faptul că Ruth trăia în mijlocul ei. Ea era lucrul cel mai minunat pe care îl văzuse, pe care îl visase ori îl întrezărise vreodată. Tot îl mai chinuia însă distanţa uriaşă care îi despărţea. Era atât de departe, iar el se pricepea aşa de puţin să afle calea de apropiere! Cu fetele şi femeile din clasa lui socială avusese totdeauna succes, dar pe nici una nu o iubise; pe Ruth însă o iubea şi, afară de asta, deosebirea nu stătea numai în faptul că ea făcea parte dintr-o altă clasă. Însăşi dragostea lui o înălţa deasupra tuturor claselor. Era o fiinţă deosebită, atât de deosebită încât nu ştia în ce chip să se apropie de ea aşa cum se apropie un îndrăgostit. Ce-i drept, se apropia totuşi din ce în ce mai mult, pe măsură ce se instruia şi învăţa să vorbească limba ei, descoperind idei şi bucurii pe care le puteau gusta împreună; dar asta nu putea satisface năzuinţele lui de îndrăgostit. Imaginaţia lui înfierbântată de dragoste o sanctificase, transformând-o într-o făptură prea serafică, prea spiritualizată pentru a putea avea cu ea vreo legătură trupească. Ceea ce o depărta de Ruth şi-i crea impresia că nu va putea ajunge niciodată până la ea era tocmai dragostea lui. |
| 27 |
Luând aminte la acest zumzăit îşi dădu seama că era vorba de ultima pufnitură oţărâtă a domnului Higginbotham; până în acea clipă nu izbutise să-i pătrundă în cuget. După ce uşa casei lui Ruth se închise în urma lor şi coborâră amândoi scările, o nouă nelinişte puse stăpânire pe Martin. Nu ştia ce anume s-ar fi cuvenit să facă. Văzuse pe stradă că cei din clasa ei merg adeseori la braţ. Dar îi văzuse şi altfel, aşa că acum se întreba dacă numai seara bărbaţii oferă braţul femeilor, dacă nu cumva numai soţii şi rudele se cade să meargă la braţ. Când mai avea un pas până să calce pe trotuar, îşi aduse aminte de Minnie. Fata asta făcuse totdeauna mare caz de etichetă. Chiar de-a doua oară când ieşise cu el în oraş, îl certase pentru că mersese pe partea dinăuntru a trotuarului şi-i pusese în vedere că ori de câte ori însoţeşte o femeie, bărbatul trebuie să meargă totdeauna pe partea dinspre stradă. Ba chiar luase obiceiul de-a rămâne puţin în urmă, de fiecare dată când traversau o stradă, ca să-i amintească pe ce parte a trotuarului avea datoria să meargă. Se întreba şi acum de unde aflase ea regula aceasta, dacă o aflase într-adevăr de la clasele de sus şi dacă o înţelesese bine. Când ajunseră la trotuar hotărî că n-avea ce să piardă dacă încerca; trecu deci pe la spatele lui Ruth şi ocupă locul dinspre stradă. Dar acum se cerea rezolvată cealaltă problemă. Oare săi ofere braţul? Niciodată in viaţa nu mai făcuse un asemenea gest. Fetele pe care le cunoscuse el nu mergeau niciodată la braţul bărbaţilor. La primele întâlniri mergeau liberi, unul lângă celălalt, iar după aceea începeau să se plimbe cuprinşi pe după mijloc şi, când treceau pe străzi mai slab luminate, fata îşi culca încet capul pe umărul lui. Dar acum era vorba de cu totul altceva. Ruth nu era o fată dintre acelea. Trebuia să facă întrun fel. Îndoi braţul dinspre partea pe unde mergea Ruth – îl îndoi foarte uşor, pe nesimţite, nu ca un gest de invitaţie ci în chip cât mai firesc, silindu-se să dea impresia că aşa merge el de obicei. Iar pe urmă s-a petrecut lucrul acela minunat. I-a simţit mâna pe braţul lui. Fiori de desfătare i-au străbătut trupul când a simţit atingerea şi pentru câteva clipe minunate i s-a părut că a părăsit pământul şi zboară cu ea prin văzduh. Dar iute şi-a venit in fire, tulburat de o nouă complicaţie. Tocmai traversau strada. Acum trecea el pe partea dinăuntru a trotuarului. Trebuia oare să-i lase braţul şi să treacă pe partea cealaltă? Iar dacă făcea aşa, va fi silit să repete manevra şi la viitoarea traversare? Şi aşa mereu? Exista în toată treabă asta ceva care nu-i ora defel pe plac, aşa că se hotărî s-o facă pe prostul şi să nu tot ţopăie de colo-colo. Dar nici hotărârea de acum nu avu darul să-l mulţumească pe deplin şl când ajunse să meargă pe partea dinăuntru începu să vorbească repede şi cu aprindere, lăsând să se vadă cât mai limpede că e cu totul furat de ce spune, în aşa fel încât daca cumva greşea neschimbând locurile, entuziasmul de care se arăta cuprins să poată trece drept pricina neatenţiei. |
| 28 |
Aşa a început marea descoperire. Mai încercase o dată să-l citească pe Spencer dar, alegând pentru început Principiile psihologiei, dăduse greş într-un mod tot atât de ruşinos ca şi cu doamna Blavatsky. Nu reuşise să înţeleagă nimic din cartea lui Spencer şi deci o restituise, necitită. În noaptea aceea însă, după lecţiile de algebră şi fizică şi după încercarea de a înjgheba un sonet, se vârî în pat şi deschise Primele principii. Zorile îl prinseră tot cu cartea în mână. Îi era cu neputinţă să mai doarmă. Şi nici nu mai putu scrie în ziua aceea. Stătu întins în pat până ce amorţi, apoi se întinse pe duşumeaua tare, culcat pe spate şi cu cartea ridicată în aer, sau întorcându-se când pe o parte, când pe cealaltă. Dormi toată noaptea următoare şi scrise în cursul dimineţii, dar după asta cartea îl ispiti din nou, iar el cedă şi citi în cursul întregii după-amiezi, uitând de toate, chiar şi de faptul că aceea era după-amiaza pe care Ruth i-o rezerva lui. Primul contact cu lumea din jur îl luă de-abia atunci când domnul Higginbotham deschise brusc uşa şi îl întrebă dacă îşi închipuise cumva că ei ţin restaurant. Martin Eden fusese toată viaţa lui un om stăpânit de curiozitate. Voia să ştie, şi tocmai dorinţa asta îl împinsese să cutreiere lumea în lung şi-n lat. Acum însă afla de la Spencer că niciodată nu ştiuse nimic şi niciodată n-ar fi putut şti ceva, chiar de-ar fi continuat să colinde, mările şi să hoinărească până-n, vecii-vecilor. Nu făcuse decât s-alunece la suprafaţa lucrurilor, să observe fenomene disparate, să adune frânturi de fapte şi să treacă la mărunte generalizări superficiale – totul şi fiecare lucru în parte fiind luat izolat într-o lume fantezistă şi dezordonată, stăpânită de capriciu şi întâmplare. Aşa, de pildă, mecanismul zborului păsărilor îi atrăsese atenţia; cugetase asupra lui şi îl înţelesese; dar niciodată nu-i trecuse prin minte să caute o explicaţie a procesului prin care păsările, privite ca mecanisme vii de zbor, s-au dezvoltat pentru a ajunge la stadiul lor actual. Nici măcar nu visase despre existenţa unui astfel de proces. Nu bănuise niciodată că păsările ar fi evoluat şi s-ar fi transformat. Pentru el existau de când lumea. Existau pur şi simplu. Exemplul cu păsările putea fi extins în toate domeniile, încercările lui de a cocheta cu filozofia nu-l putuseră duce la nici un fel de rezultat, din pricina ignoranţei şi lipsei de pregătire. Metafizica medievală a lui Kant îi pusese la îndemână o cheie care nu se potrivea la nici un soi de broască şi de fapt avusese un singur rezultat: acela de a-l face să se îndoiască de propriile lui forţe intelectuale. Într-un fel oarecum asemănător, încercările lui de a studia teoria evoluţiei speciilor se mărginiseră la un volum de date seci şi mai mult tehnice, ai lui Romanes. Nu înţelesese nimic şi singura impresie pe care şi-o putuse forma fusese aceea că evoluţionismul nu era decât o teorie aridă şi seacă, susţinută de nişte oameni mărunţi, care dispuneau de un vocabular vast însă cu totul ininteligibil. |
| 29 |
Dar Martin îi iertă strâmbătura, fiindcă descoperise că Olney nu era îndrăgostit de Ruth. Mai târziu rămase trăsnit când înţelese, din tot felul de chestiuni şi întâmplări mânuite, nu numai că Olney n-o iubeşte, dar că de-a dreptul n-o poate suferi. Pentru el lucrul acesta rămânea cu totul de neînţeles. Era un fenomen pe care nu-l putea pune în corelaţie cu nici unul dintre toate celelalte fenomene ale universului. În orice caz îl compătimea din suflet pe bietul tânăr atât de crunt vitregit de natura care îl lipsise de putinţa de a aprecia după cum se cuvine delicateţea şi frumuseţea lui Ruth. În mai multe duminici s-au dus cu toţii la plimbare pe dealuri, cu bicicletele, iar Martin a avut nenumărate prilejuri ca să observe armistiţiul intervenit în războiul dintre Ruth şi Olney. Tânărul se înţelegea foarte bine cu Norman, lasându-l pe Arthur şi pe Martin să-i ţină tovărăşie lui Ruth. Lucru pentru care Martin îi era mai mult decât recunoscător. Pentru Martin duminicile acelea erau zile cu adevărat mari. Grozav de mari – în primul rând – fiindcă se afla alături de Ruth şi mari – de asemenea – pentru că îl aşezau din ce în ce mai ferm pe o treaptă de egalitate cu tinerii din clasa ei socială. În ciuda îndelungilor ani de educaţie ordonată pe care cei trei o primiseră în şcoli, Martin se simţea egalul lor din punct de vedere intelectual, iar în plus orele de conversaţie cu ei erau tot atâtea ore de aplicare practica a gramaticii, cu învăţarea căreia se chinuise atât de greu. Lăsase la o parte codul manierelor elegante, bizuindu-se, în ce priveşte deprinderea bunelor maniere, numai pe observaţie. Cu excepţia clipelor când nu-şi mai putea stăpâni entuziasmul, era totdeauna atent, le urmărea cu luare-aminte toate mişcările şi învăţa de la ei mici gesturi curtenitoare şi rafinate. Faptul că Spencer era foarte puţin citit a fost o vreme pricină de mare surprindere pentru Martin. Herbert Spencer – spuse custodele bibliotecii – da, e o minte uriaşă". Dar nu părea să ştie nimic despre ce anume crease mintea aceea. Într-o seară, la cină când se afla şi domnul Butler de faţă, Martin aduse vorba despre Spencer. Domnul Morse condamnă cu vehemenţa agnosticismul filozofului englez, dar recunoscu deschis că nu citise Primele principii; domnul Butler declara că nu are răbdare să-l citească pe Spencer, ca nu citise nici măcar un rând scris de el, dar că îşi dăduse toată silinţa să aranjeze lucrurile aşa fel încât să se descurce foarte bine şi fără Spencer. În mintea lui Martin începură să se ivească îndoieli şi dacă ar fi fost un om cu o personalitate ceva mai ştearsă, ar fi acceptat pararea celorlalţi şi s-ar fi lepădat de Spencer. Dar nu era şi, deoarece găsea explicaţiile lui Spencer foarte convingătoare, el spunea că a se lipsi de Spencer ar fi un act echivalent cu al marinarului care şi-ar arunca peste bord compasul şi cronometrul. Aşa ca Martin continua să studieze foarte temeinic evoluţionismul, stăpănindu-l din ce în ce mai desăvârşit şi convingându-se de temeinicia tezelor lui şi cu ajutorul mărturiilor a numeroşi alţi scriitori. |
| 30 |
Nu din pricina lui Olney, dar în ciuda dorinţei lui Ruth şi a dragostei sale pentru ea, Martin hotărî să nu înveţe latineşte. Pentru el timpul însemna totul. Existau atâtea alte lucruri mult mai importante decât latina, atât de multe alte discipline care-l chemau cu glas poruncitor. Apoi mai trebuia să şi scrie. Trebuia să câştige bani. Până acum nu i se primise nici măcar un articol. Peste patruzeci de manuscrise alergau de colo până colo, de la o revistă la alta. Oare cum procedau ceilalţi? Petrecea ceasuri îndelungi în sala de lectură citind ce scriseseră alţii, cercetându-le curios şi atent scrierile, comparându-le cu ale lui şi continuând să se întrebe fără încetare ce anume chiţibuş găsiseră pentru a reuşi să-şi publice scrierile. Îl înspăimânta uriaşa cantitate de fleacuri care nu aveau în ele nimic viabil şi totuşi erau tipărite. Prin paginile acelea nu întrezărea nici o licărire de viaţă, de lumină ori de culoare. Nu aveau în ele nimic şi totuşi se vindeau cu doi cenţi cuvântul, douăzeci de dolari mia de cuvinte – cel puţin aşa citise în acea notiţă din ziar. Nu mai puţin mirat fu de mulţimea fără număr ă schiţelor scrise – recunoştea şi el – într-un mod plăcut şi inteligent, dar fără forţă şi fără a se apropia de realităţile adânci. Viaţa este atât de stranie şi, de minunată, înţesată cu nenumărate probleme, visuri şi isprăvi eroice, dar cu toate astea schiţele pe care le citise nu se ocupau decât de aspectele cele mai comune ale vieţii. El însă simţea din plin vigoarea şi încordarea vieţii îi trăia fiorii, chinurile şi sălbaticele-i izbucniri – şi fără îndoială că despre asta ar fi trebuit să se scrie. Ar fi dorit să înalţe osanele celor ce alergau după nădejdi pierdute, celor înnebuniţi de dragoste, uriaşilor care luptau copleşiţi de vrăjmăşie şi greutăţi, în mijlocul tragediilor şi spaimelor, prin lupta şi sacrificiile lor izbutind totuşi să aprindă scânteia vieţii. Cu toate acestea, fleacurile tipărite în reviste păreau a nu avea altă ţintă decât glorificarea celor de teapa domnului Butler, a vânătorilor de dolari, şi a măruntelor şi banalelor poveşti de dragoste ale unor bărbaţi şi femei banali şi fără chemare. Toate astea se petreceau oare din pricină că şi mai-marii revistelor erau oameni banali? se întreba Martin. Ori poate tuturor – scriitori, directori de reviste şi cititori – le era teamă de adevărurile vieţii? Ceea ce îl neliniştea însă cel mai mult era faptul că nu cunoştea nici un director de revistă şi nici un scriitor. Nu numai că nu cunoştea nici un scriitor, dar nu cunoştea nici măcar pe cineva care mai încercase să scrie. Nu avea în preajmă pe nimeni în stare să-i spună ceva, să-i atragă atenţia asupra unui lucru ori să-i poată da cea mai neînsemnată povaţă. Uneori ajungea să se îndoiască de faptul că aceşti directori de reviste erau oameni în carne şi oase. Păreau a fi doar rotiţele unei maşinării. Fiindcă despre asta era vorba, despre o maşinărie. El îşi turna sufletul în aceste povestiri, nuvele, articole şi poeme pe care după aceea le încredinţa maşinii. |
| 31 |
Le împacheta frumos, le punea în plicurile prelungi, împreună cu timbrele cuvenite, lipea plicul, punea şi pe el timbrele de cuviinţă şi-l arunca în cutia de poştă. Pachetul călătorea de-a lungul, şi de-a latul continentului, iar după o oarecare trecere de timp factorul îi aducea îndărăt manuscrisul, într-un alt plic pe care stăteau lipite timbrele puse de el înăuntrul celuilalt. La destinaţie, în redacţia revistei nu se afla un om, ci o simplă maşină cu rotiţele aranjate în aşa fel, încât să schimbe manuscrisul dintr-un plic în altul şi să lipească mărcile respective. Maşina asta se arăta a fi foarte asemănătoare cu automatele în care introduci o monedă, iar după o clipă de aşteptare auzi uruitul metalic al unei maşinării şi primeşti un pacheţel cu gumă de mestecat ori un baton de ciocolată. Automatul îl alegeai după cum voiai să primeşti ciocolată ori gumă de mestecat. Tot aşa se petreceau lucrurile şi în presă. Unul dintre automate dădea cecuri iar celălalt note de respingere. Până acum nu nimerise decât la automatul cu note de respingere. Tocmai notele de respingere sugerau paralelismul monstruos dintre procesul de muncă al redacţiilor şi cel al automatelor. Toate notele de respingere erau tipărite pe formulare identice şi strânsese sute de astfel de, exemplare – uneori câte douăsprezece sau chiar mai multe pentru fiecare dintre manuscrisele mai vechi. Dacă ar fi primit un singur rând, un singur rând scris anume pentru el, în loc de toate acele sute de formulare, ar fi fost bucuros. Dar nici un director de revistă, nui dăduse o astfel de dovadă de existenţă. Prin urmare n-avea cum să tragâ altă concluzie şi putea crede doar că la capătul celălalt nu exista nici o fiinţă de carne şi sânge, ci numai rotiţe, rotiţe bine unse care acţionau fără greş automatul. Era un luptător de nădejde, încăpăţânat, şi hotărât şi ar fi fost mulţumit să continue a alimenta maşina aceea ani în şir; dar sângera din greu, sângera de moarte şi rezultatul încleştării avea să se hotărască nu în ani, ci în săptămâni. Cu fiecare săptămână, plata chiriei şi pensiunii îl aducea tot mai aproape de prăpastie, iar timbrele poştale pentru cele patruzeci de manuscrise îl sleiau la fel de necruţător. Nu mai cumpăra nici un fel de cărţi şi făcea economii la lucruri mărunte, încercând să mai amâne sfârşitul care totuşi nu putea fi înlăturat; cu toate astea nu se pricepea deloc să facă economie şi-şi apropie sfârşitul cu o săptămână dând soră-sii Mariana cinci dolari pentru o rochie. Lupta legat la ochi, fără nici un sfat, fără nici o încurajare şi mereu în pragul deznădejdii. Până şi Gertrude începu să se uite chiorâş la el. Mai întâi primise cu înţelegere de soră ceea ce socotea a fi o scrânteală de-a lui; dar acum, tot din dragoste de soră, începea să se îngrijoreze. Pentru ea, ceea ce fusese scrânteală devenea curată nebunie. Martin ştia şi suferea din pricina asta mult mai mult decât din pricina dispreţului făţiş şi permanent al lui Bernard Higginbootham. Avea încredere în sine, clar nimeni nu mai împărtăşea această încredere. |
| 32 |
Iar a doua zi s-a-înfăţişat. A venit în goană de la şcoală ca să ajungă acolo cel dintâi şi a sosit cu două minute înaintea lui Brânzosu. Ceilaiţi băieţi îl încurajau şi-i dădeau tot soiul de sfaturi, arătându-i ce greşeli făcea în încăierare şi asigurându-l că avea să învingă dacă asculta poveţele lor. Aceiaşi băieţi îi dădeau sfaturi şi-l încurajau şi pe Brânzosu. Ce mare bucurie le prileguiseră încăierările acelea! Îşi opri puţin gândurile în loc ca să simtă cum îi pizmuia pentru spectacolul pe care el şi Brânzosu li-l oferiseră atunci. Pe urmă a început lupta şi a durat, fără nici un fel de pauză, vreme de o jumătate de ceas, până s-au deschis porţile tipografiiei. Parcă avea şi acum în faţa ochilor înfăţişarea lui tinerească din vremea aceea, când zi după zi se grăbea de la şcoală către aleea unde-şi avea sediul ziarul Enquirer. Nu mai putea să meargă prea repede. Era ţeapăn şi schilodit din pricina luptelor nesfârşite. Braţele îi erau negre şi vinete de la încheieturi şi până la coate din cauza nenumăratelor lovituri parate şi din loc în loc în carnea chinuită începuseră să apară răni deschise. Capul îl durea, braţele şi umerii de asemenea, îl dureau şalele – îl durea tot trupul şi-şi simţea creierii grei şi mintea năucă. La şcoală nu se mai juca şi nici nu învăţa. Chiar şi numai statul o zi întreagă în bancă, aşa cum era silit să stea, ajunsese o caznă cumplită. I se părea că veacuri s-au scurs de când începuse să se bată în fiecare zi şi timpul se desfăşura înaintea lui ca un coşmar şi un şir neîntrerupt de lupte zilnice. Oare de ce nu putea să-l zdrobească pe Brânzosu? se gândea el adesea. Astă l-ar scoate şi pe el, Martin, dintr-o atât de îngrozitoare cumpănă. Dar nici măcar o singură dată nu i-a trecut prin cap să părăsească lupta, să se dea bătut în faţa lui Brânzosu. Şi aşa, cu sufletul şi trupul bolnave, dar învăţând ce înseamnă acea răbdare necurmată, se târa până la aleea unde se împărţeau ziarele, ca să dea piept cu veşnicul lui vrăjmaş, Brânzosu, la fel de sleit ca şi el, dar aproape gata să părăsească lupta, dacă nu s-ar fi aflat de faţă şleahta vânzătorilor de ziare care făceau ca mândria să fie costisitoare, însă neapărat trebuincioasă. Într-o după-amiază, la capătul a douăzeci de minute de deznădăjduite eforturi, pentru a se doborî unul pe celălalt, într-o încăierare ce trebuia să respecte anumite reguli care nu îngăduiau loviturile cu piciorul, loviturile sub centură sau lovirea adversarului trântit la pământ, cu răsuflarea tăiată şi clătinându-se pe picioare, Brânzosu propuse să se socotească răfuiţi. Iar Martin, cu capul îngropat în palme, se înfioră la vederea propriei imagini ce-i apărea acum în faţa ochilor: era el, în după-amiaza aceea de demult, când se clătina pe picioare, de-abia mai gâfâia şi se îneca din pricina sângelui care-i curgea în gură şi pe gât din buzele sfârtecate, când se apropie împleticindu-se de Brânzosu şi scuipă o gură sânge ca să poată vorbi şi să-i strige că niciodată nu va face una ca asta, dar că el, Brân-zosu, n-avea decât să se dea bătut, dacă aşa-i plăcea. |
| 33 |
Martin învăţă să facă o mulţime de lucruri. Prima săptămână, într-o singură după-amiază, el şi Joe terminară de spălat cele două sute de cămăşi albe. Joe lucra la tiler, o maşină alcătuită dintr-un fier încins purtat de un arc de oţel care-i dădea presiunea. La maşina asta Joe călca umerii, manşetele şi gulerul, pe acesta din urmă aranjându-l cât mai frumos, apoi glasa piepţii. De îndată ce termina, le aşeza vraf între el şi Martin care le lua şi le "finisa", adică le lua şi călca toate porţiunile nescrobite. Era o muncă istovitoare, care se cerea făcută fără răgaz, ceasuri şi ceasuri în şir, şi cu cea mai mare grabă. Afară, pe largile terase ale hotelului, bărbaţi şi femei îmbrăcaţi în haine albe şi răcoroase sorbeau tacticoşi băuturi la gheaţă şi se apărau de căldură. Dar în spălătorie aerul sfârâia de fierbinţeală. Cuptorul cel mare duduia şi se înroşea, iar de sub fiarele încinse care treceau peste pânza umedă se ridicau nori de aburi arzători. Fiarele acelea nu se încălzeau aşa cum se încălzesc fiarele de călcat ale gospodinelor. Joe şi Martin naveau ce face cu un fier care ar fi răspuns cum trebuie la proba degetului umezit în gură. Pentru ei ar fi fost prea rece, aşa că nu foloseau proba asta. De fiecare dată apropiau fierul de obraz, măsurând fierbinţeala printr-un proces cerebral necunoscut, pe care Martin îl admira dar nu-l putea pricepe. Dacă erau cumva prea încinse, le prindeau în nişte cârlige de fier şi le cufundau în apă rece. La rândul ei, şi operaţia aceasta cerea o apreciere rapidă şi precisă. Era de ajuns să rămână în apa rece o fracţiune de secundă mai mult decât se cuvenea, pentru ca fierul să nu lase în urma lui suprafaţa lină şi mătăsoasă pe care o lăsa când fusese încins cum trebuie, iar Martin găsi răgaz să se minuneze de dibăcia ce şi-o însuşise – o dibăcie de automat, bazată pe principii ce acţionau mecanic şi nu dădeau niciodată greş. Îi rămânea însă foarte puţin timp ca să se minuneze. Toată energia şi toate gândurile îi erau concentrate asupra lucrului. În permanentă acţiune, atât cu mintea cât şi cu braţele, alcătuind doar o maşină dotată cu inteligenţă, tot ce era uman în făptura lui se încorda pentru a putea să furnizeze inteligenţa trebuitoare. În mintea lui nu se mai afla loc pentru univers şi uriaşele lui probleme. Toate largile şi spaţioasele coridoare ale minţii se găseau acum încuiate şi pecetluite. Sala de rezonanţă a sufletului său se transformase într-o odăiţă strâmtă, o turelă de, comanda, de unde primeau porunci muşchii brâţelor şi ai umerilor, cele zece degete îndemânatice, ca şi fierul sprinten care alerga pe potecile lui aburinde, în salturi iuţi, în exact atâtea salturi şi nici unul mai mult, de fiecare dată pe distanţa ştiută şi cu nici un milimetru mai departe, se năpustea de-a lungul nesfârşitelor mâneci, spete, dungi şi poale, iar la urmă păluia frumos, fără cea mai mică încreţitură, cămăşile ce erau apoi rânduite pe raftul unde trebuia să se afle. Chiar dacă sufletul lui încerca să se dezmorţească, în aceeaşi clipă braţele i se întindeau să apuce altă cămaşă. |
| 34 |
Trecu încă o săptămână, bătălie îndârjită purtată în fiece noapte la lumina becurilor electrice şi încheiată sâmbătă dupămasă la ceasurile trei, când Joe îşi trăi clipa lui de searbăd triumf şi pe urmă se târî până în sat ca să-şi afle uitarea. Duminica lui Martin fu aidoma celei de mai înainte. Dormi la umbra copacilor, răsfoi într-o doară ziarul şi petrecu lungi ceasuri întins pe spate, fără să facă nimic şi fără să se gândească la nimic. Era prea năucit ca să mai poată gândi, dar îşi dădea seama că nu-i deloc mulţumit cu starea lui de-acum. Se închisese în sine, ca şi cum ar fi suferit o cumplită înjosire ori s-ar fi simţit viciat până-n măduva oaselor. Tot ce fusese dumnezeiesc în făptura lui dispăruse. Imboldul ambiţiei nu se mai făcea simţit: de altminteri nici nu mai avea în el vigoare care să răspundă la îndemn. Murise. Se părea că până şi sufletul îi murise. Rămăsese o vită, o vită de povară. Nu mai vedea nici o frumuseţe în razele soarelui, care se strecurau printre frunzele verzi, şi nici bolta de azur a cerului nu-i mai şoptea ca-n zilele de altădată despre nemărginirea universului şi despre tainele ce fremătau de teama dezvăluirii. Viaţa devenise insuportabil de plicticoasă şl idioată şi-i lăsa în gură un gust neplăcut. O perdea neagră coborâse înre el şi oglinda videniilor, iar închipuirea zăcea într-o bolniţă întunecată, unde nu pătrundea rază de lumina. Îl invidia pe Joe care acolo jos, în sat, se căţăra la bar şi-i lustruia alămurile, petrecând cu mintea răvăşită de cele mai năstruşnice gânduri, bucurându-se copilăreşte de cele mai naive lucruri, măreţ şi strălucitor în închipuirea lui înfierbântată de băutură şi uitând cu desăvârşire truda ucigătoare ce-l aştepta luni dimineaţa şi în săptămâna ce avea sa urmeze. Trecu şi a treia săptămână şi Martin ajunse să se urască pe sine şi să urască viaţa. Îl urmărea simţământul unei prăbuşiri. Avuseseră dreptate redacţiile când îi respinseseră mâzgălelile. Acum vedea limpede şi-i venea să râdă de el şi de visurile cu care se îmbătase. Ruth îi restitui prin poştă Poemele marine. Scrisoarea ei o citi cu totală indiferenţă. Se străduia din răsputeri sâ-i spună cât de mult îi plăcuseră şi cât erau de frumoase. Dar nu ştia să mintă şi nu izbutea să ascundă adevărul nici faţă de ea însăşi. Ruth ştia că poeziile nu erau reuşite, iar el îi citea nemulţumirea în fiecare rând politicos, dar lipsit de căldură, al scrisorii. Iar Ruth avea dreptate. Reciti încă o dată poeziile şi fu adânc încredinţat de dreptatea ei. Entuziasmul şi simţul frumosului îl părăsiseră şi recitind poemele se trezi întrebându-se ce-o fi fost oare în mintea lui atunci când le scrisese, întorsăturile mai îndrăzneţe ale frazelor i se păreau acum cumplit de caraghioase, expresiile cele mai plastice erau monstruozităţi şi totul părea absurd, fals, imposibil. Dacă ar fi avut destulă energie ca să le dea foc, ar fi ars pe loc Poemele marine. E-adevărat că avea la îndemână camera cazanelor, dar efortul de a le duce până acolo i se părea o prea mare cheltuială de energie. |
| 35 |
În acelaşi timp, în sufletul ei se ivise şi un simţământ de milă, dimpreună cu nevinovate şi idealiste planuri de a-l îndrepta. Avea să-l izbăvească p-acest tânăr necioplit care ajunsese atât de departe. Avea să-l scape de influenţa nefastă a vechiului său anturaj şi-l va mântui de sine însuşi chiar împotriva propriei lui voinţe. Toate acestea i se păreau nişte porniri cu totul dezinteresate şi cum nu se poate mai nobile; nici nu bănuia că în spatele şi la baza lor se aflau gelozia şi dorinţele zămislite de dragoste. Se plimbau mult cu bicicletele prin minunatul peisaj de toamnă, iar dacă ajungeau pe dealuri citeau cu glas tare, când unul când celalalt, poezii minunate, versuri care avântă inimile către lucruri măreţe. Abnegaţia, sacrificiul, răbdarea, perseverenţa şi ţelurile înalte, iată principiile pe care Ruth le propovăduia indirect – toate aceste abstracţiuni fiind întrupate pentru ea în persoana tatălui, a domnului Butler şi a lui Andrew Carnegie, care dintr-un adolescent sărac abia imigrat ajunsese furnizoruf de cărţi al lumii întregi. Martin preţuia mult şi se bucura de toate astea. Acum înlănţuirea gândurilor ei îi era mult mai limpede, iar sufletul fetei acesteia încetase de a mai fi pentru tainica minune care fusese cândva. Intelectualiceşte se afla de data asta pe acelaşi plan cu ea. Dar neînţelegerile asupra unei chestiuni sau alteia nu izbuteau să-i umbrească simţămintele. Dragostea lui era mai aprinsă ca niciodată, fiindcă o iubea tocmai pentru felul cum era alcătuită şi chiar slăbiciunea ei trupească devenea în ochii lui un farmec în plus. Citise despre bolnăvicioasa Elizabeth Barrett, care ani îndelungaţi nu putuse pune picioarele pe pământ, până în ziua aceea de nestăvilită patimă când fugise cu Browning şi se ridicase în picioare, pe pământ şi sub cerul liber; ceea ce făcuse Browning pentru Elizabeth va putea face şi el pentru Ruth. Dar mai întâi era nevoie ca ea să-l iubească. Restul va fi o treabă uşoară. Îi va da el putere şi sănătate. Câteodată întrezărea crâmpeie, din viaţa lor de peste câţiva ani, în care, pe un fundal de muncă, bunăstare şi mulţumire, se arătau amândoi citind şi discutând despre poezie, şi parcă o vedea aievea pe Ruth întinsă printre perne fără număr şi o auzea cum citeşte pentru el cu glas tare. Era prototipul vieţii ceo vor duce. Imaginea aceasta i se arăta mereu înaintea ochilor. Uneori Ruth se rezema de el, în vreme ce-i citea cuprinzând-o cu braţul, şi-şi odihnea capul pe umărul lui. Alteori stăteau amândoi cu ochii aţintiţi pe aceeaşi pagină plină de frumuseţe. Pe urmă, cum şi ei îi plăcea natura, imaginaţia lui generoasă schimba decorul lecturii – câteodată citeau în văi înguste mărginite de coaste abrupte, în poeniţe pierdute printre piscuri de munte, ori jos, pe dunele de nisip argintiu cu ghirlande de valuri la picioarele lor, sau la tropice pe vreo insulă vulcanică unde cascadele se prăvăleau prefăcându-se în miliarde de stropi mărunţi, din care se ţeseau văluri de abur ce lunecau încet către mare, învălătucindu-se şi destrămându-se la orice adiere de vânt. |
| 36 |
După aceea, când Martin se va întoarce, ea va fi de mult plecată în răsărit, pe coasta Atlanticului. Şi totuşi exista o vrajă în forţa şi sănătatea lui Martin Eden. Îi spusese şi lui despre plănuita ei călătorie în răsărit, iar el simţi că ar trebui să se grăbească. Dar nu ştia încă în ce fel trebuie să fie iubită o fată ca Ruth. Pe lângă asta mai era stânjenit şi de vasta experienţă pe care o avea în legătură cu fete şi femei cu totul deosebite de Ruth. Acelea ştiau totul despre viaţă, dragoste şi cochetărie, pe câtă vreme ea nu ştia absolut nimic despre asemenea lucruri. Uriaşa ei neştiinţă îl înspăimânta, îi îngheţa pe buze toate cuvintele înaripate şi-l convingea, fără voia lui, de propria-i nimicnicie. Mai avea de înfruntat şi obstacole de altă natură. Nici el nu mai fusese până atunci îndrăgostit. Îi plăcuseră multe femei în viforosul lui trecut, şi unele dintre ele chiar îl încântaseră, dar niciodată nu ştiuse ce înseamnă dragostea. În vremea aceea era ajuns să dea semn, fluierând ca un stăpân, plin de nepăsare, pentru ca ele să vină de îndată. Era vorba de simple glume, întâmplări mărunte, forme ale jocului pe care-l joacă bărbaţii, întâmplări fără nici un fel de importanţă mai deosebită. Şi acum iată că pentru prima oară ajunsese să ceară el, să implore duios, timid şi neliniştit. Nu cunoştea tainele dragostei, nu-i ştia graiul şi îl înfricoşa deplina neştiinţă a iubitei. În anii în care, cutreierând lumea în lung şi în lat, făcuse cunoştinţă cu fel de fel de oameni, adoptase o regulă de viaţă potrivit căreia ori de câte ori s-ar fi văzut prins într-un joc necunoscut, trebuia să-l lase pe adversar să-şi descopere jocul. Regula asta nu numai că-l ajutase de mii de ori să iasă din încurcătură, dar îl şi învăţase să fie un bun observator. Ştia cum să cerceteze un lucru pe care nu-l cunoştea, ştia să pândească o clipă de slăbiciune, o cale de acces, să lase ca necunoscutul să-şi dezvăluie singur tainele. Totul se asemăna cu aşteptarea poziţiei prielnice într-un meci de box. Iar când se ivea o asemenea poziţie, ştia dintr-o lungă experienţă cum să intervină prompt şi să izbească dârz, cu sete.Tot aşa aştepta şi în jocul cu Ruth, aştepta şi pândea, dorind să-şi mărturisească dragostea, dar neavând curajul trebuitor. Îi era frică să n-o jignească şi nu se simţea sigur pe sine. Dar fără măcar să aibă habar, proceda cu Ruth întocmai aşa cum se cuvenea să procedeze. Dragostea a apărut pe lume înaintea graiului şi chiar din prima ei tinereţe a învăţat anumite căi şi mijloace pe care nu le-a mai uitat niciodată. În felul acesta străvechi şi primitiv îi făcea Martin curte lui Ruth. La început nu şi-a dat seama ce face, deşi mai târziu a început să bănuiască. Atunci când îi atingea mâna cu mâna lui îi vorbea într-un fel mult mai convingător decât i-ar fi vorbit prin orice frază, impresia pe care forţa emanată din făptura sa o producea asupra imaginaţiei lui Ruth avea o putere, de vrajă mult mai mare decât toate poemele scrise şi toate vorbele înflăcărate şoptite de toţi îndrăgostiţii din o mie de generaţii. |
| 37 |
Orice cuvinte ar fi rostit, s-ar fi adresat, cel puţin în parte, raţiunii; dar atingerea mâinii, contactul de-o clipă îşi croia drum direct către instinct. Raţiunea, judecata ei erau tot atât de tinere ca si ea, instinctele erau vechi ca rasa şi chiar mai vechi. Fuseseră şi ele cândva tinere, pe vremea când dragostea era şi ea tânără, şi erau mai înţelepte decât convenţiile sociale, decât părerea lumii şi toate celelalte lucruri de curând născute. De aceea judecata ei n-a făcut nici cea mai mică mişcare. Nimeni nu se adresase judecăţii, iar Ruth nu şi-a dat seama de forţa chemării pe care în fiece moment Martin o trimitea celor mai adânci resorturi ale fiinţei ei. Pe de alta parte, faptul că o iubea era limpede ca lumina zilei şi Ruth se delecta deplin conştientă, urmărind toate semnele dragostei lui – ochii strălucitori cu chemarea lor duioasă, mâinile care tremurau şi nelipsita năvală întunecată a sângelui sub pielea-i bronzată. Merse chiar mai departe, aţâţându-l în mod timid, dar atât de delicat, încât el niciodată n-a bănuit măcar, şi, fiind numai pe jumătate conştientă, în aşa fel încât nici ea nu şi-a putut da seama decât foarte vag. Neîndoielnicele dovezi ale puterii ei, care o înălţau la rangul de femeie, îi înfiorau sufletul şi încerca o desfătare de Evă, chinuindu-l şi jucându-se cu el. Cu limba ferecată de lipsa lui de experienţă şi de prea marea dogoare a patimii, făcându-i curte stângaci şi mai mult fără săşi dea seama, Martin continuă să se apropie de ea prin atingeri de mână. Atingerile mâinii lui îi plăceau., ba erau penitnu ea ceva ce depăşea cu mult simpla plăcere. Martin nu ştia asta, ştia doar că nu-i displac. Nu-şi dădeau mâna decât atunci când se întâlneau şi pe urmă la despărţire; dar mânuind bicicletele, legând cărţile de versuri pe care le luau cu ei pe dealuri şi răsfoind împreună paginile se iveau numeroase prilejuri în care o mână se putea rătăci lângă cealaltă. Se mai iveau de asemenea prilejuri pentru ca părul ei să-i mângâie obrazul şi pentru ca umăr să se atingă de umăr, atunci când se plecau, amândoi peste frumuseţile cuprinse în cărţi. Zâmbea în sinea ei la fiece pornire fugară venită de cine ştie unde şi care-o îndemna să-şi treacă uşor degetele prin părul lui; în acelaşi timp, de câte ori oboseau citind, pe Martin îl ardea dorinţa de aşi aşeza capul în poala ei, ca să viseze cu ochii închişi la viitorul ce-avea să fie al lor. În trecut, cu prilejul întâlnirilor de duminică din Shellmound Park ori Schuetzen Park, de nenumărate ori îşi odihnise capul în poala fetelor şi de cele mai multe dăţi dormise zdravăn, cu un egoism cumplit, în vreme ce fetele îi apărau faţa de razele soarelui, se uitau la el şi-l mângâiau cu priviri pline de patimă, minunându-se de superba nepăsare cu care le primea dragostea. Până acum, a-şi pune capul în poala unei fete fusese treaba cea mai uşoară din lume, dar iată că de data asta poala unei fete ca Ruth i se părea o culme inaccesibilă, cu neputinţă de atins. Şi tocmai aici, în această sfială stătea forţa cuceritoare a purtării lui. |
| 38 |
Când încercă să răspundă îl cuprinse un val de căldură, limba i se împletici în gură, îl copleşi fericirea, iar printre cuvintele schimbate la telefon îi apărea mereu înainte imaginea lui Browning şi lui Elizabeth Barrett, cea aproape răpusă de boală. Ceea ce se în făptuise cândva putea fi înfăptuit din nou, iar el, Martin Eden, o putea face şi o va face pentru Ruth Morse. Se întoarse, în camera lui, la Sociologia lui Spencer, care zăcea deschisă pe pat. Dar nu fu în stare să citească. Dragostea îl chinuia şi-i stăpânea voinţa, aşa că, împotriva oricărei hotărâri de mai înainte, se trezi la măsuţa plină cu pete de cerneală. Sonetul scris în noaptea aceea fu primul dintr-un ciclu de cincizeci de sonete de dragoste, încheiat într-un răstimp de două luni. În vreme ce scria avea în minte Sonete de dragoste din partea portughezei şi scria în condiţiile cele mai prielnice unei mari realizări, într-o teribilă încordare şi în frigurile dulcii nebunii a dragostei. În numeroasele ceasuri pe care nu le petrecea împreună cu Ruth, se consacra Ciclului dragostei, cititului acasă sau în sălile de lectură ale bibliotecilor publice, unde se ţinea la curent cu revistele recent apărute, urmărind conţinutul lor şi politica redacţiilor. Ceasurile petrecute cu Ruth erau toate la fel, înnebunitor de promiţătoare şi văduve de orice hotărâre. La vreo săptămână după ce îi lecuise durerea de cap, Norman – susţinut de Arthur şi Olney – propuse o plimbare la lumina lunii pe lacul Merritt. Cum Martin era singurul în stare să manevreze o ambarcaţie cu pânze, îl poftiră stăruitor să se ocupe el de treaba asta. Ruth se aşeză lângă el, la pupa, iar ceilalţi trei tineri rămaseră în mijlocul bărcii, prinşi într-o nesfârşită discuţie despre treburile asociaţiei studenţeşti din care făceau parte. Luna nu răsărise încă, şi Ruth, privind necuprinsul înstelat al bolţii cereşti fără să schimbe o vorbă cu Martin, se simţi deodată copleşită de senzaţia singurătăţii. Se uită la el. O pală de vânt aplecă barca până ce marginea copastiei ajunse aproape de faţa apei, iar Martin, cu o mână pe eche şi cu cealaltă pe parâma velei, aduse binişor barca sub vânt, scrutând în acelaşi timp întunericul, ca să distingă linia ţărmului de miazănoapte, pe lângă care alunecau. Nu ştia că e privit, dar ea îi urmărea fiece mişcare, în vreme ce prin minte îi treceau năstruşnice închipuiri cu privire la ciudata deformanaţie sufletească ce-l împingea pe el, un tânăr înzestrat cu puteri atât de nemăsurate, să-şi risipească timpul scriind nuvele şi poeme osândite la mediocritate şi insucces. Privirile îi rătăciră peste grumazul puternic ce abia se zărea la lumina stelelor, peste capul viguros, şi din nou o cuprinse vechea dorinţă de a-şi aşeza mâinile pe gâtul lui. Forţa aceea, pe care n-o putea suferi, o atrăgea. Senzaţia de singurătate deveni mai apăsătoare şi se, simţi deodată obosită. Poziţia în care se afla pe barcă înclinată o enerva şi îşi aduse aminte de durerea de cap, de felul cum o lecuise şi de alinătoarea tihnă ce-o afla prin el. |
| 39 |
Era lângă ea, chiar alături de ea, iar barca parcă o împingea înspre el. Atunci îi încolţi în suflet dorinţa de-a se rezema de el, de a-i simţi puterea – o dorinţă nelămurită, abia înfiripată dar care, de cum se ivi, puse stăpânire pe ea şi o îndemnă să se încline către Martin. Ori era cumva aplecarea bărcii? Nu ştia. N-a ştiut niciodată. Ştia doar că se rezema de el şi că tihna aceea odihnitoare şi binecuvântată era nespus de dulce. Poate că fusese vina bărcii, dar nu făcu nici o sforţare ca să se ridice. Se rezema foarte uşor de umărul lui, dar totuşi se rezema şi continuă să se rezeme chiar şi când Martin îşi schimbă puţin poziţia pentru a-i îngădui să se sprijine şi mai bine. Era o nebunie, dar ea nu voia s-o socotească nebunie. Nu mai era ea însăşi, ci doar o femeie, cu nevoia ei de a se sprijini; şi cu toate că se sprijinea doar atât de uşor, nevoia de sprijin părea satisfăcută. Nu mai simţea oboseala de adineauri. Martin nu scotea nici un cuvânt. Dacă ar fi vorbit, vraja s-ar fi destrămat. Dar sfiala lui o mai prelungi. Era ameţit şi buimac. Nu putea înţelege ce se întâmplă. Totul i se părea prea minunat ca să fie altceva decât o halucinaţie. Îşi învinse dorinţa nebună de-a da drumul pânzei şi cârmei şi de-a o cuprinde în braţe. Instinctul îi spunea că gestul acesta nu trebuie făcut şi era fericit că pânza şi cârma îi ţineau mâinile ocupate, punând astfel stavilă ispitei. Dar nu mai manevră pânzele, aşa cum ar fi trebuit şi, fără nici o ruşine, nu folosi decât în mică măsură vântul, ca să ajungă ţărm cât mai târziu cu putinţă. Sosirea la ţărm l-ar fi silit să facă manevre complicate şl apropierea dintre ei s-ar fi sfârşit. Manevră cu multă pricepere, încetinind mersul bărcii fără a atrage atenţia celor prinşi în focul discuţiei, binecuvântând în gând toate grelele încercări întâmpinate vreodată pe mare, pentru că numai ele făcuseră cu putinţă noaptea asta minunată, învăţându-l să stăpânească undele şi barca şi vântul ca să poată aluneca pe ape alături de ea, cu dulcea ei greutate sprijinită pe umăr. Când cele dintâi raze ale lunii atinseră pânzele şi se râsfrânseră în barcă asemeni unui puhoi sidefiu, Ruth se depărtă de el. Şi, chiar în clipa când s-a mişcat, l-a simţit şi pe el depărtându-se. Însemna că amândoi se fereau, voiau sa nu fie văzuţi. În taină, fără să-şi vorbească, hotărâseră că întâmplarea asta trebuia ştiută numai de ei doi. Stătea deoparte, se retrăsese de lângă el, cu obrajii în flăcări, şi deodată întreaga semnificaţie a întâmplării i se limpezi în minte. Era vinovată de o faptă pe care trebuia s-o ascundă fraţilor ei, so ascundă lui Olney. De ce ajunsese aici? Niciodată în viaţa ei nu mai făcuse asemenea lucru, şi totuşi se mai plimbase cu barca la lumina lunii şi cu alţi băieţi. Niciodată nu mai dorise să facă un lucru asemănător. Fu copleşită de ruşine, iar taina îmbobocirii ei ca femeie o ului. Aruncă spre Martin o privire furişă. Manevra pânzele pentru a întoarce barca şi a o trage la ţărm. Ar fi dorit să-l urască, fiindcă numai el o împinsese către un asemenea gest ruşinos şi necugetat. |
| 40 |
Diseca frumosul în odăiţa aceea înghesuită, care era şi dormitor şi laborator, unde mirosurile de bucătărie alternau cu urletele infernale ale tribului Silva; şi, după ce diseca frumosul şi-i învăţa anatomia, făcea un pas înainte, apropiind clipa când va putea făuri el însuşi frumuseţe. Era astfel construit, încât nu putea lucra fără să înţeleagă. Nu putea să lucreze ca orbeţii, pe întuneric, fără să ştie ce anume creează; nu putea să lase doar în seamâa întâmplării şi a stelei geniului său întreaga grijă a unei plăsmuiri menite să impresioneze prin frumuseţe şi echilibru. Nu se împăca deloc cu rezultatele obţinute la întâmplare. Voia să ştie cauzele şi să cunoască bine condiţiile. Geniul lui creator lucra cu multă chibzuinţă şi, înainte de a începe o nuvelă ori un poem, îl avea încă de mult viu în minte, întrevedea sfârşitul şi-i erau limpezi în cuget mijloacele cu care urma să ajungă până acolo. Altminteri, orice efort era sortit insuccesului. Pe de altă parte însă aprecia foarte mult efectele întâmplătoare produse de fraze ori de cuvinte ce-i veneau uşor şi pe neaşteptate în gând, dar mai târziu rezistau la toate probele frumosului şi forţei, stârnind asociaţii uimitoare şi unice. În faţa unor asemenea fapte se prosterna minunându-se, ştiindu-le că stau deasupra forţei conştiente de creaţie a oricărui om. Dar oricât de atent diseca frumuseţea în căutarea principiilor ce-i stau la bază şi o fac posibilă, rămânea totdeauna conştient de existenţa acelei taine ascunse în adâncurile ei cele mai dinăuntru, până la care el nu pătrundea şi nici un om nu pătrunsese vreodată. Ştia foarte bine, de la Spencer, că omul nu poate niciodată atinge cunoaşterea ultimă a nici unui lucru şi că taina frumosului nu era cu nimic mai prejos de cea a vieţii – ba mai mult că fibrele frumosului se întreţeseau cu ale vieţii şi el însuşi nu era de fapt decât un firişor din această nepătrunsă alcătuire ţesută din minune, raze de soare şi pulbere de stele. De fapt, tocmai de aceste gânduri îi era stăpânită mintea când scrise eseul intitulat Pulbere de stele, în care verva lui se îndrepta nu atât împotriva principiilor criticii, cât împotriva principalilor critici. Era un eseu scânteietor, profund, de o impecabilă ţinută filozofică şi impregnat cu o delicioasă ironie, care fu de altfel respins cu promptitudine de toate revistele cărora le-a fost oferit. Dar după ce şi l-a scos din minte, şi-a văzut liniştit mai departe de lucru. Se obişnuise să-şi pună la punct gândurile privitoare la o anumită temă, să le lase până când ajungeau la maturitate şi pe urmă să le răstoarne peste maşina de scris. Faptul că nu vedeau lumina tiparului avea în ochii lui mai puţină importanţă. Aşternerea pe hârtie constituia punctul culminant al unui lung proces mintal, strângerea laolaltă a unor crâmpeie de gânduri disparate şi generalizarea finală făcută pe baza tuturor elementelor ce-i încărcau mintea. Scrierea unui astfel de material reprezenta efortul conştient prin care îşi elibera mintea, pregătind-o pentru noi fapte de viaţă şi pentru noi probleme. |
| 41 |
Orezul, gătit aşa cum nu-l gătesc şi nu pot cu nici un chip învăţa să-l gătească gospodinele americane, apărea pe masa lui Martin cei puţin o dată pe zi. Fructele uscate erau mai ieftine decât cele proaspete şi avea totdeauna pregătită o cană cu un fel de marmeladă, pe care o întindea pe pâine în loc de unt. Din când în când îşi mai împodobea masa cu un biftec ori un rasol. De două ori pe zi bea cafea, fără frişca şi fără lapte, seara înlocuind-o cu ceai; dar şi cafeaua, şi ceaiul erau cum nu se poate mai bine pregătite. Avea mare nevoie să facă economie. Vacanţa îi consumase aproape tot ce câştigase la spălătorie şi revistele erau departe, aşa încât nu putea nădăjdui să primească vreun răspuns cu privire la mărunţişurile trimise decât după săptămâni. de zile. Afară de cele câteva ceasuri când se ducea s-o vadă pe Ruth ori mai trecea pe la soră-sa, Gertrude, ducea o viaţă de pustnic, muncind în fiecare zi cât trei. Dormea cinci ore pe zi şi numai un om cu o constituţie de fier putea sta zi de zi neclintit, încleştat, într-o muncă de nouăsprezece ceasuri în şir, aşa cum şedea Martin. Nu pierdea nici o singură clipă. La oglindă erau atârnate liste întregi de pronunţări şi definiţii; când se bărbierea, se îmbrăca ori se pieptăna, recitea de mai multe ori de la un capăt la altul toate listele astea. Liste asemănătoare se aflau prinse pe perete şi deasupra lămpii de gătit, iar pe astea le repeta când era ocupat cu gătitul sau cu spălatul vaselor. Şi liste noi luau fără încetare locul celor vechi. Orice cuvânt mai curios ori nu îndeajuns de bine cunoscut era de îndată însemnat, iar mai târziu, când se adunau mai multe, erau bătute la maşină şi agăţate cu bolduri pe perete sau la oglindă. Purta listele astea şi prin buzunare şi le repeta în momentele libere, pe stradă sau căt aştepta la măcelărie ori la băcănie, ca să fie servit. În privinţa asta a mers chiar mai departe. Citind operele scriitorilor care izbutiseră să ajungă cunoscuţi, îşi însemna fiece realizare deosebită şi cerceta cu de-amănuntul metodele şi procedeele folosite – procedeele folosite în povestire, felul de expunere, procedeele de stil, punctele de vedere, contrastele şi vorbele de duh; din toate alcătuia liste pentru studiu. Nu încerca să-i maimuţărească. Nu căuta decât principiile. Alcătui liste de procedee şi mijloace de expresie care se dovediseră fericite şi strânse atât de rnulte, culese de la atât de mulţi scriitori, încât îi fu cu putinţă să stabilească prin inducţie principiile de bază şi astfel să poată născoci procedee noi, proprii, să le cântărească şi să le aprecieze la justa lor valoare. în acelaşi fel alcătui liste de fraze viguroase din graiul obişnuit al oamenilor de rând, fraze care ardeau ca acidul şi pârjoleau ca focul, ori fraze melodioase şi alinătoare, ce străluceau în mijlocul tristei pustietăţi a vorbirii de toate zilele. Căuta totdeauna cu înfrigurare principiul fundamental şi diriguitor. Voia să afle după ce legi se alcătuiau lucrurile; pe urmă putea să le alcătuiască şi el singur. Nu se mulţumea doar cu chipul luminos al frumosului. |
| 42 |
Patul, aşezat lângă peretele din fund, ocupa două treimi din spaţiul încăperii. Masa se învecina într-o parte cu un birou tare arătos dar făcut pentru poză şi nu pentru folosinţă, al cărui furnir, ca foiţa de ţigară, se scorojea din zi în zi mai rău. Biroul stătea o în colţ, iar în colţul opus, de cealaltă parte a mesei, se afla bucătăria – lampa de gătiţ, aşezată pe o lădiţă în care îşi ţinea farfuriile şi uneltele de bucătărie, pe perete avea o poliţă pentru alimente şi pe podea o găleată pentru apă. Apa trebuia să şi-o aducă de la robinetul din bucătărie, fiindcă în odaie la el nu era trasă apa. În zilele când bucătăreala lui prodocea mai mulţi aburi, cantitatea de furnir scorojită de pe birou era deosebit de mare. Deasupra patului, ridicată în tavan cu un scripete, atârna bicicleta. La început încercase s-o ţină în pivniţa casei; numai că tribul Silva s-a apucat ba să-i demonteze ghidonul, ba să-i înţepe cauciucurile, aşa că l-au alungat de acolo foarte repede. După aceea a încercat s-o ţină în veranda cea mică din faţa casei, până când o furtună cumplită dinspre sud-est a ţinut-o sub ploaie o noapte întreagă. Pe urmă s-a retras cu ea în odaie şi a atârnat-o de tavan. Un dulăpior îi adăpostea hainele şi cărţile pe care le strânsese şi nu mai încăpeau pe masă ori sub masă. O dată i cu cititul se obişnuise şi să ia note şi o făcea cu atâta sârguinţă, încât n-ar mai fi avut loc în odaie din pricina notelor, dacă n-ar fi întins pe sus câteva funii de rufe pe care atârna caietele cu însemnări. Chiar şi aşa, cămăruţa era atât de supraîncărcată, încât deplasarea dintr-un colţ într-altul devenise o problemă de navigaţie dintre cele mai dificile. Nu putea deschide uşa fără să închidă-mai întâi dulapul şi viceversa. În nici un sens nu era cu putinţă să traversezi camera în linie dreaptă. Pentru a ajunge de la uşă până la capătul patului trebuia sa facă o cursă în zigzag, pe care în întuneric nu izbutea niciodată s-o încheie fără a se ciocni de ceva. După ce rezolva neînţelegerea celor două uşi rivale, trebuia să cotească iute spre dreapta, ca să ocolească lampa de gătit. îndată după aceea vii: a la stânga, scăpând astfel de piciorul patului; numai că virajul, acesta, dacă era prea larg, îl făcea să se izbească de colţul mesei. În fine, cu o zvâcnire bruscă şi o voltă încheia manevrele şi se angaja la dreapta de-a lungul unui canal, ale cărui ţărmuri erau, de-o parte, patul, iar de cealaltă, masa. Atunci când singurul scaun din încăpere se afla la locul lui din faţa mesei, canalul nu mai era navigabil. Dacă nu era folosit, scaunul se odihnea în vârful patului, dar uneori Martin stătea, pe scaun şi când gătea ori citea o carte, aşteptând să fiarbă apa, ba ajunsese chiar atât de îndemânatic încât era în stare să scrie un paragraf ori două în răstimpul cât se prăjea un cotlet. De altminteri, colţul în care-şi instalase lampa de gătit era atât de strâmt că aşezat pe scaun avea la îndemână tot ce-i trebuia şi îi venea mult mai uşor să gătească; în picioare, parcă-şi stătea singur în cale. |
| 43 |
Toate acestea erau procese raţionale, iar dragostea rămânea în afară de raţiune, era supraraţională. El n-ar fi putut subaprecia dragostea. I se închina ca unei zeităţi. Dragostea sălăşluia sus pe creste, deasupra văilor întinse ale raţiunii. Era un fel de sublimare a existenţei, cel mai ameninţător pisc al vieţii, la care doar arareori se putea ajunge. Datorită filozofilor lui favoriţi, din şcoala pozitivistă, cunoştea semnificaţia biologică a dragostei; dar printr-un raţionament foarte subtil, datorat aceleiaşi şcoli pozitiviste, ajungea la concluzia că organismul uman îşi împlinea cele mai înalte rosturi tocmai în dragoste, şi prin urmare dragostea nu mai trebuie pusă în discuţie, ci trebuie de îndată acceptată drept cel mai de seamă dar al vieţii. De aici trecea la concluzia că îndrăgostitul trebuia considerat drept cea mai binecuvântată dintre toate creaturile şi simţea o adevărată desfătare când se gândea la felul cum "cel nebun din dragoste" se ridică deasupra tuturor lucrurilor pământeşti, deasupra avuţiei şi a raţiunii, a părerii celorlalţi şi a admiraţiei oamenilor de rând, deasupra vieţii înseşi, "fiind gata să moară pentru un sărut". Multe dintre gândurile acestea Martin le rumegase mai înainte, iar celelalte aveau să se înfiripe în mintea lui mai târziu. Între timp muncea, fără nici un răgaz afară de acela pe care şi-l îngăduia când se ducea s-o vadă pe Ruth, şi trăia ca un adevărat spartan. Pentru cămăruţa închiriată plătea doi dolari şi jumătate pe lună unei portugheze, pe nume Maria Silva, o văduvă cât un zdrahon. Şi care muncea din greu şi era aprigă la mânie, dar îşi creştea, numai Dumnezeu ştie cum, droaia de copii şi-şi îneca din când în când amarul şi oboseala în câte un galon de vin subţire şi acru cumpărat cu cincisprezece cenţi de la băcănia clin colţ. Deşi la început Martin n-o putea suferi, mai ales din pricina limbii grozav de veninoase, în cele din urmă, când observă cu câtă vitejie lupta femeia asta, ajunse s-o admire. N-avea decât patru încăperi în toată casa – trei, după ce Martin se mută la ea. Una dintre ele, salonul, înveselită deun covoraş colorat dar îndoliată de anunţul mortuar şi poza unuia dintre numeroşii ei copii răposaţi, era rezervată cu sfinţenie numai musafirilor. Obloanele stăteau totdeauna lăsate, iar liotei ei de desculţi nu-i era îngăduit să încalce hotarul juruit decât în ocazii cu adevărat sărbătoreşti. Maria Silva gătea, şi cu toţii mâncau în bucătărie, unde de asemenea spăla, scrobea şi călca rufe în toate zilele săptămânii, afară de duminică, fiindcă venitul ei era în mare parte alcătuit din ce lua pe spălatul rufelor strânse de pe la vecinii mai înstăriţi. Rămânea dormitorul, la fel de strâmt ca şi cămăruţa lui Martin, în care ea şi cei şapte mărunţei se culcau claie peste grămadă. Pentru Martin era un mister de nepătruns cum de izbuteau să încapă acolo cu toţii şi, noapte de noapte, auzea prin peretele subţire fiecare amănunt al urcării în pat, scâncetele şi încăierările, zarva taifasului cu glas scăzut şi pe urmă zumzetul domolit de somn, ca al păsărilor ce stau să adoarmă. |
| 44 |
Brutarul se opri la doi, iar măcelarul la patru dolari. Martin îşi făcu socoteala datoriilor şi ajunse la concluzia că tot creditul de care se bucura el pe lume ajungea la paisprezece dolari şi optzeci şi cinci de cenţi Pentru maşina de scris nu datora încă nimic, dar presupunea că ar putea-o folosi pe credit încă două luni, ceea ce echivala cu opt dolari. O dată cu asta însemna că-şi epuizează orice posibilitate de credit. Ultima cumpărătură de la dugheana de zarzavaturi fusese un săculeţ de cartofi, şi o săptămână întreagă a mâncat cartofi, cartofi şi nimic altceva, de trei ori pe zi. O invitaţie ocazională la masă, acasă la Ruth, îl ajută, să-şi mai păstreze oarecare vlagă în trup, deşi trecu prin. chinuri asemănătoare cu cele ale lui Tantal atunci când trebui să refuze ofertele de a mai fi servit, cu toate că: stomacul i se zvârcolea la vederea unor astfel de cantităţi de mâncare întinse dinaintea lui. Din când în când, deşi ros de ruşinea ascunsă în suflet, trecea pe la soră-sa chiar la vremea mesei, unde mânca atât cât îndrăznea – în orice caz mult mai mult decât la masa familiei Morse. În fiecare zi muncea pe rupte şi în fiecare zi factorul îi aducea manuscrisele refuzate. Nu mai avea bani pentru mărci, aşa că manuscrisele începură să se strângă grămadă, înghesuite sub masă. Într-o bună zi făcu socoteala că se împliniseră patruzeci de ceasuri de când nu mai pusese nimic în gură. Nu mai putea nădăjdui într-o invitaţie la masă din partea lui Ruth, pentru că ea plecase pe două săptămâni în vizită la San Rafael, iar la sora-sa nu se mai putea duce fiindcă-i plesnea obrazul de ruşine. Ca să pună vârf nenorocirilor, în tura de după-masă factorul îi aduse dintr-o dată cinci manuscrise restituite. Atunci plecă Martin la Oakland îmbrăcat cu pardesiul şi se întoarse fără el, dar cu cinci monede de câte un dolar, care-i sunau în buzunar. Plăti fiecărui negustor câte un dolar din datorie şi pe lampa de gătit îşi fripse un biftec cu ceapă, făcu o cafea şi fierse o oală mare cu prune. După ce mâncă, se aşeză la masa de scris şi înainte de miezul nopţii termină un eseu pe care-l intitulă Elogiul cămătăriei. Dar după ce îl bătu la maşină îl aruncă sub masă, fiindcă din cei cinci dolari nu-i mai rămăsese nici o centimă pentru timbre. Apoi îşi amanetă ceasul şi mai târziu bicicleta, păstrând pentru hrană numai suma care-i rămânea după ce franca toate manuscrisele, expediindu-le din nou la reviste. Şi lucrările de umplutură îl dezamăgeau. Nimeni nu se arăta dispus să le publice. Compară scrierile proprii cu cele publicate de ziare, de săptămânale şi de revistele ieftine şi hotărî că ale lui erau mai bune, mult mai bune decât majoritatea celor publicate; şi cu toate astea nu i se publica nimic. Pe urmă află că cele mai multe ziare publicau numeroase materiale tipărite după stereotipuri şi-şi procură adresa agenţiei care le furniza. Bucăţile trimise de el agenţiei îi fură restituite cu o notiţă şapirografiată, prin care i se făcea cunoscut că toate materialele lor erau redactate de personalul agenţiei. |
| 45 |
Mult mai târziu, când lucrul îşi pierduse orice însemnătate, află că membrii redacţiei îşi rotunjeau lefurile scriind materialele publicate în coloanele revistei. Săptămânalele umoristice îi restituiră snoavele şi versurile comice, iar bucăţile uşoare în versuri scrise pentru marile reviste nu-i fură nicăieri primite. Pe urmă veni rândul schiţelor pentru cotidiene. Ştia bine că e în stare să scrie lucruri mult mai bune decât cele care se publicau de obicei. Izbuti să afle adresele a două agenţii care furnizau ziarelor schiţe şi dezlănţui asupra lor o ploaie de asemenea materiale. După ce scrise douăzeci fără a izbuti să publice una măcar, se lăsă păgubaş. Şi totuşi zi de zi citea în ziare şi în revistele săptămânale tot felul de schiţe, zeci şi zeci de schiţe, dintre care nici măcar una nu se putea compara cu ale lui. Cuprins de disperare, ajunsese la concluzia că-i lipseşte orice fel de pricepere, că e pur şi simplu hipnotizat de ce scrie şi că, de fapt, nu-i decât un impostor care se hrăneşte singur cu iluzii. Inumanul mecanism al redacţiilor funcţiona la fel de lin ca totdeauna. Martin punea mărcile poştale şi manuscrisele în plicuri, le arunca la cutie şi după trei săptămâni ori cel mult o lună venea factorul şi-i aducea îndărăt manuscrisele. Fără îndoială că la capătul celălalt nu se găseau oameni vii. Erau numai rotiţe, angrenaje şi cutii de ungere – un mecanism perfecţionat condus de automate. Îl apuca disperarea şi se îndoia dacă există într-adevăr directori de reviste, în carne şi oase. Nu primise niciodată vreun semn care să arate că ar exista cu adevărat asemenea fiinţe şi, judecând după respingerea nemotivată a tuturor lucrărilor scrise de el, putea bănui că directorii nu ar fi decât un mit, un mit fabricat şi întreţinut de băieţii de serviciu de prin birouri, de zeţari şi jurnalişti. Ceasurile petrecute împreună cu Ruth rămâneau singurele lui ceasuri fericite, şi nu toate erau fericite. Era totdeauna chinuit de-un dureros neastâmpăr, mult mai usturător decât în zilele de odinioară, când încă nu ajunsese stăpânul dragostei ei; şi asta fiindcă acum îi stăpânea dragostea, dar ea rămânea la fel de depărtată ca totdeauna. Ceruse un răgaz de doi ani; timpul zbura şi iată că nu izbutea să realizeze nimic. Pe lângă asta, îl apăsa în permanenţă pe suflet, ca o greutate, faptul că Ruth nu era mulţumită de calea pe care apucase el. Nu i-o spunea direct. Cu toate astea în chip ocolit i-o arăta tot atât de limpede şi de hotărât ca şi când i-ar fi spus-o prin vorbe. Nu era supărată pe el, dar nu putea fi de acord cu alegerea făcută; cu toate astea, o femeie mai puţin blândă, din fire ar fi putut fi supărată pentru aceleaşi pricini pentru care ea se arăta doar a fi de altă părere. Dezamăgirea ei venea din faptul că acest om, pe rare se apucase să-l modeleze, refuza să se lase modelat. Până la un anumit punct, materialul din care era alcătuit se dovedise destul de maleabil, dar pe urmă dăduse dovadă de îndărătnicie şi nu-i mai îngăduise să-l modeleze după chipul şi asemănarea tatălui ei ori a domnului Butler. |
| 46 |
Ştia că Martin e sărac şi pentru ea condiţiile lui de viaţă erau ceva asemănător cu tinereţea lui Abraham Lincoln, a domnului Butler şi a altor oameni care până la urmă izbândiseră în viaţă. De asemenea, deşi convinsă că e departe de a fi ceva plăcut, avea totuşi foarte comoda impresie, împărtăşită de oamenii din mediul ei, că sărăcia e un fel de pinten ascuţit care zoreşte către succes pe oricine nu este un ticălos şi un netrebnic incorijibil. De aceea, chiar dacă ştia că Martin e atât de sărac încât fusese forţat să-şi amaneteze ceasul şi pardesiul, nu era deloc neliniştită. Ba chiar socotea că faptul acesta este de-a dreptul îmbucurător, convinsă fiind că mai curând ori mai târziu avea să-l trezească totuşi la realitate şi îl va sili să se lase de scris. Ruth nu citea niciodată foamea pe chipul lui Martin, care se trăsese şi se scofâlcise. De fapt observa chiar cu satisfacţie schimbările petrecute în fizionomia lui. Păreau că-l spiritualizează şi-l curăţă în bună parte de zgura cărnii şi de acea prea agresivă vigoare care o ademenea, deşi îi făcea oroare. Câteodată, când erau singuri, Ruth observa în ochii lui o strălucire neobişnuită, pe care o admira fiindcă îl făcea să pară mai poet şi mai cărturar – ceea ce ar fi vrut şi Martin să fie şi iar fi făcu şi ei plăcere. Maria Silva citea însă o altă poveste în obrajii scofâlciţi şi ochii strălucitori şi urmărea zi cu zi schimbările în ochii lui, dându-şi astfel seama de suişurile şi coborâşurile peste care-l mâna soarta, pardesiul şi întorcânduse fără el, cu toate că vremea era răcoroasă şi urâtă, şi apoi cum obrajii i se mai rotunjesc puţin şi cum foamea îi piere din ochi. La fel bagase de seamă când s-au dus ceasul şi apoi bicicleta şi cum de fiecare dată prinsese iar putere. Cam în acelaşi fel îi urmărea şi truda, măsurând şi gazul ars pana în miez de noapte. Muncă! Ştia ca munceşte mai mult decât ea, deşi truda lui era de alt fel.Fu mirată când bagă de seama că totdeauna, cu cât avea mai puţină hrană, cu atât muncea mai îndârjit. Câteodată, când i se ivea prilejul şi într-un chip cât mai firesc, atunci când credea ca ghearele foamei sfâşie mai adânc, îi trimitea câte o pâine scoasa proaspăt din cuptor, invocând cu stângăcie pretextul că vrea să-i arate cu cât mai meşteră la aluaturi este ea decât Martin. Alteori îi trimitea cu vreuna dintre odrasle câte o oală de supă fierbinte, după ce stătea şi chibzuia în sinea ei dacă se cade s-o rupă de la gura celor ce erau carne din carnea şi sânge din sângele ei. Martin era departe de a fi un ingrat şi, cunoscând aşa cum, cunoştea viaţa oamenilor sărmani, îşi dădea seama că, dacă a existat vreodată pe lume milostenie, atunci asta într-adevăr milostenie era. Într-o bună zi, după ce-şi îndestulase odraslele cu ce mai rămăsese prin casă, Maria îşi cheltui ultimii cincisprezece cenţi pe un galon de vin ieftin. Intrând în bucătărie ca să ia apă, Martin fu poftit să stea jos şi să cinstească un păhăruţ. Închină în sănătatea ei, iar auzind asta, bău şi Maria în sănătatea chiriaşului. |
| 47 |
Între timp scosese din plic unica foaie a unei scrisori dactilografiate şi o despăturise. Nu exista nici un, cec.Căută din nou în plic, îl privi în zare, dar nu-şi putea crede ochilor şi cu mâinile tremurătoare rupse plicul cu totul. Nu era nici un cec. Citi scrisoarea, alergă în grabă mare cu ochii de-a lungul rândurilor, trecând nepăsător peste aprecierile laudative ale redacţiei şi căutând înfrigurat doar partea importantă a scrisorii – explicaţia netrimiterii cecului. Nu găsi o astfel de explicaţie, dar găsi ceva care-l făcu să pălească dintr-o dată. Scrisoarea îi alunecă din mână. Ochii i se împăienjeniră şi se întinse pe pat, cu capul pe pernă, şi trase pătura peste el, până sub bărbie. Cinci dolari pentru Dangătul clopotelor – cinci dolari pentru cinci mii de cuvinte! În loc de doi cenţi cuvântul, zece cuvinte la cent! Şi unde mai pui că redacţia o lăuda. Iar cecul îl va primi la publicare. Vasăzică toată povestea cu minimum doi cenţi de cuvânt şi cu plata la acceptare nu era decât un basm de adormit copiii. Era o minciună şi el se lăsase împins pe căi greşite de minciuna asta. Dacă ar fi ştiut, n-ar mai fi încercat niciodată să scrie. S-ar fi dus să muncească – să muncească pentru Ruth. Se întoarse cu gândul la prima zi în care se apucase să scrie şi se îngrozi când îşi dădu seama cât de mult timp pierduse – şi totul pentru zece cuvinte la cent. Şi celelalte înalte răsplăţi pe care le primesc scriitorii trebuie să fie tot minciuni. Toate ideile lui despre scriitori, pe care şi le făcuse luându-se după spusele altora, erau false. Avea dovada în faţa ochilor.Un număr din Transcontinental costa douăzeci şi cinci de cenţi iar pe coperta lui solemnă şi artistic întocmită scria că e una dintre cele mai mari reviste. Era o revistă importantă, serioasă, care apăruse prima oară cu mult înainte de naşterea lui şi care de atunci niciodată nu-şi întrerupsese apariţia. În fiece lună pe coperta exterioară apăreau cuvintele unuia dintre marii scriitori ai lumii, cuvinte ce subliniau înalta misiune împlinită de Transcontinental, şi dedesubt se afla facsimilul semnăturii unei vedete a scrisului, ale cărei prime sclipiri de măiestrie ieşiseră la lumină în coloanele revistei. Iar această măreaţă revistă, Transcontinental Monthly, ce părea inspirată de glasuri cereşti, plătea cinci dolari pentru cinci mii de cuvinte! Martin îşi aminti de marele scriitor care nu de mult murise în ţară străină, în neagră mizerie – lucru ce nu i se mai părea defel surprinzător dacă ţinea seamă de princiara răsplată acordată scriitorilor. Da, căzuse în cursă, luase drept bune minciunile din ziare cu privire la onorariile scriitorilor şi din pricina asta pierduse doi ani de zile. Dar acum va şti să se smulgă din capcană. Nu va mai scrie nici un rând. Niciodată. Va face ceea ce Ruth ar fi dorit ca el să facă, ce dorea toată lumea; îşi va găsi o slujbă. Gândul acesta îi aduse aminte de Joe – Joe cel care hoinărea acum prin împărăţia trândăviei. Un adânc oftat pornit din invidie îi zgudui pieptul. |
| 48 |
Spuse să i se dea imediat toc şi cerneală şi răspunse pe loc că n-aveau decât; să taie şi ţrei treimi dacă pofteau, dar să trimită de îndată cei patruzeci de dolari. După ce scrisoarea fu pusă la cutie de Tereza, Martin se întinse în pat şi căzu pe gânduri. Vasăzică tot nu era minciună. White Mouse plătea la acceptare. Vârtejul, avea vreo trei mii de cuvinte. Tăind o treime, rămâneau două mii. La preţul de patruzeci de dolari venea doi cenţi cuvântul. Plata la acceptare şi doi cenţi cuvântul – ziarul spusese adevărul. Şi el, care socotise că White Mouse ar fi o revistă de mâna a treia. Era. limpede că nu cunoştea revistele. Crezuse că Transcontinental e revistă de mâna întâi şi iată că plătea un cent pentru zece cuvinte. Fusese convins că Whiţe Mouse nu merită nici o atenţie şi iată că plăteşte de douăzeci de ori mai bine decât Transcontinental si în plus, plăteşte la acceptare. În orice caz, un lucru era sigur: când se va face bine nu se va mai duce să caute slujbă. Mai avea în cap multe istorii tot atât de bune ca şi Vârtejul, şi cu patruzeci de dolari bucata va putea să câştige mult mai mult decât în orice slujbă ori funcţie, Tocmai când socotea că bătălia e pierdută, iată că o câştigase. Avea dovada că poate face carieră. Drumul era acum, deschis. După White Mouse, avea să adauge revistă după revistă pe lista editorilor săi. Avea să lase treburile de scrib. Toate fleacurile pe care le scrisese fuseseră într-adevăr timp pierdut, nu-i aduseseră nici un dolar. De aci înainte se va consacra lucrului, lucrului de calitate şi va stoarce din el tot ce are mai de preţ. Ar fi dorit ca Ruth să fie de faţă şi să-i împărtăşească bucuria, iar când cercetă din nou scrisorile întinse pe pat găsi şi una de la ea. Pe un ton blând şi drăgăstos îi făcea reproşuri, spunându-i că nu izbuteşte să înţeleagă ce-l putuse ţine departe atâta amar de vreme. Reciti scrisoarea cu un simţământ de adoraţie, cercetă atent scrisul, rămânând încântat de fiece trăsătură de peniţă, iar la sfârşit sărută semnătura.În răspuns îi mărturisi deschis că nu mai trecuse s-o vadă pentru că hainele lui bune se aflau la muntele - de - pietate. Îi spuse că fusese bolnav, dar că din nou era aproape definitiv restabilit şi că până în zece zile sau două săptămâni (cât face o scrisoare până la New York şi îndărăt) îşi va scoate hainele de la amanet şi va trece s-o vadă. Dar Ruth nu vru să aştepte zece zile ori doua săptămâni. Şi pe urmă, iubitul ei era bolnav. A doua zi după-masă veni însoţită de Arthur, cu trăsura familiei Morse, spre nemaipomenita desfătare a tribului Silva şi a tuturor mormolocilor de pe strada aceea şi spre uimirea Măriei. Biata femeie îi trase zdravăn de urechi pe toţi membrii tribului care se îngrămădeau prea tare în jurul musafirilor şi într-o englezească mai puţin înfiorătoare decât de obicei încercă să se scuze pentru felul cum era îmbrăcată. Mânecile suflecate în susul braţelor acoperite cu clăbuc de săpun şi sacul ud legat de talie arătau limpede cu ce anume treabă se îndeletnicise. |
| 49 |
Ca să ajungă în camera lui Martin trecură prin bucătăria supraîncălzită, umedă şi plină de aburi de la cazanul cel mare de rufe tocmai atunci pus la fiert. În zăpăceala ei, Maria deschise în acelaşi timp şi uşa de la odaie şi uşa dulăpiorului şi vreme de cinci minute în camera bolnavului năvăliră aburii şi mirosul de rufe murdare. Ruth izbuti să facă la dreapta, apoi la stânga şi încă o dată la dreapta, să străbată prin coridorul îngust dintre masă şi pat şi să ajungă la căpătâiul lui Martin; însă fratele ei se înclină prea tare către colţişorul unde-şi gătea Martin şi dărâmă cu larmă şi clinchet un vraf de oale şi cratiţe. Arthur nu zăbovi prea mult. Ruth ocupase singurul scaun din încăpere, iar el, după ce spuse vorbele de cuviinţă, ieşi afară şi rămase lângă gard în centrul unui grup de şapte ţânci uluiţi, toţi din tribul Silva, care se uitau la el ca la urs. De jur-împrejurul trăsurii se strânseseră copii din vreo zece rânduri de case, toţi cu gurile căscate de mirare şi aşteptând să se întâmple cine ştie ce poznă. Pe strada lor trăsurile nu se arătau decât la nunţi şi la înmormântări; de data asta nu era vorba nici de nuntă, nici de înmormântare; prin urmare trebuia să fie ceva nemaivăzut şi nemaipomenit pentru care merita să aştepţi. Când o văzu pe Ruth, Martin fu în culmea fericirii. Era o fire profund sentimentală şi nevoia lui de căldură şi dragoste depăşea cu mult măsura comună. Dorea cu aprindere simpatia celorlalţi, simpatie care pentru el se confunda cu înţelegerea pe cale raţională: rămânea să afle de acum încolo că simpatia pe care i-o arăta Ruth era de natură în primul rând sentimentală şi pornea mai mult din delicateţe sufletească decât din înţelegerea raţională a obiectului simpatizat. De aceea abia când Martin îi luă mâna într-a lui şi-i vorbi plin de bucurie, dragostea o făcu pe Ruth să-i strângă şi ea mâna şi să se uite cu ochi umezi şi strălucitori la slăbiciunea şi la urmele pe care suferinţa i le lăsase pe chip. Dar când el îi povesti despre cele două scrisori de la reviste, despre deznădejdea pe care i-o pricinuise cea de la Transcontinental şi nemărginita bucurie pricinuita de scrisoarea de la White Mouse, Ruth nu-l mai urmări. Auzea vorbele lui şi le pătrundea înţelesul literal, dar era departe de a-i împărtăşi deznădejdea ori bucuria. Nu putea să treacă dincolo de interesele imediate. N-o interesa publicarea nuvelelor prin reviste. Numai căsătoria o interesa. Totuşi nu-şi dădea seama de asta, aşa după cum nu pricepea că dorinţa ei ca Martin să-şi găsească o slujbă era doar impulsul instinctului matern. Ar fi roşit dacă cineva i-ar fi spus deschis şi răspicat toate astea, iar pe urmă ar fi cuprins-o indignarea şi ar fi afirmat că n-o interesa decât bărbatul pe care-l iubea şi realizarea personalităţii lui. Astfel că în vreme ce Martin îşi deschidea inima, ridicat pe culmile fericirii de primul succes al muncii pe care şio alesese, ea nu lua seama decât la cuvinte şi arunca din când în când câte o privire prin odaie, surprinsă de ceea ce vedea. |
| 50 |
Steaua Iui Martin începu să se înalţe. A doua zi după vizita lui Ruth, primi de la un săptămânal bulevardier din New York un cec de trei dolari pentru trei dintre trioletele lui. Peste alte două zile, un ziar din Chicago îi acceptă Căutătorii de comori, obligându-se să-i plătească zece dolari la publicare. Nu era un preţ mare, dar Căutătorii de comori era prima lui scriere, cea dintâi încercare de a-şi exprima gândurile într-o pagină tipărită. Iar ca o încununare, înainte de sfârşitul săptămânii, povestirea de aventuri pentru tineret, cea de-a doua încercare pe care-o făcuse, fu acceptată de o revistă lunară pentru adolescenţi, numită Youth and Age. E drept că nuvela era mare, şi avea cam douăzeci şi una de mii de cuvinte iar revista îi oferea şaisprezece dolari la publicare, ceea ce revenea cam la şaptezeci şi cinci de cenţi pentru o mie de cuvinte; dar tot atât de adevărat era şi faptul că nuvela fusese a doua lui încercare literară şi el însuşi îşi dădea foarte bine seama că este destul de stângace. Dar nici chiar primele lui încercări nu purtau pecetea mediocrităţii. Caracteristica lor se dovedea a fi un fel de stângăcie provenită din exces de forţă stângăcia începătorului, care vrea să prindă fluturi cu maiul şi să sculpteze arabescuri cu bâta. De aceea Martin fu fericit să-şi vândă pe nimica toată rodul celor dintâi strădanii de a face literatură. Cunoştea valoarea reală a acelor încercări şi nu-i trebuise prea mult timp ca să-şi dea perfect seama ce însemnau, ele. Nădejdile lui erau legate de lucrările din ultima perioadă. Se străduise să nu fie un simplu producător de maculatură literară pentru reviste. Se forţase să lucreze cu uneltele artei. Dar pe de altă parte, nu sacrificase în nici un fel vigoarea. Cu bună ştiinţă făcuse eforturi să-şi sporească această vigoare, ferindu-se în acelaşi timp de excese. De asemenea pasiunea pentru realitate nu-i slăbise cu nimic. Tot ce scria el era profund realist, deşi îşi dădea în permanenţă silinţa să îmbogăţească realitatea cu avântul şi frumuseţile închipuirii. Ţintea să scrie opere de un realism înflăcărat, străbătute de năzuinţe generoase şi încredere în om. Idealul către care tindea era să zugrăvească viaţa aşa cum este ea, cu toate dibuirile spiritului şi veşnicele căutări ale sufletului. În cursul lecturilor sale, descoperise două mari şcoli literare. Una îl socotea pe om zeu şi nu voia să ştie de originea lui pământească; cealaltă îl trata pe om ca pe un pumn de lut, fără să ţină seamă de visurile lui inspirate de ceruri şi de dumnezeieştile-i posibilităţi. După părerea lui Martin, atât şcoala omului-zeu cât şi aceea a omului-lut greşeau deopotrivă, prin îngustimea vederilor şi năzuinţelor. Calea de mijloc se apropia mai mult de adevăr, cu toate că nu se împăca defel cu şcoala omului-zeu şi sfida sălbăticia brutală a omului-lut. După părerea lui, idealul de adevăr în literatură îl atinsese în bucata Aventura, care se dovedise a nu fi deloc pe placul lui Ruth; părerile asupra acestui subiect privit în mare şi le exprimase într-un eseu intitulat Zeu şi lut. |
| 51 |
Dar Aventura şi toate celelalte bucăţi pe care el le considera drept cele mai realizate încă rătăceau zadarnic de la o publicaţie la alta. Cele dintâi lucrări nu mai aveau în ochii lui nici un fel de însemnătate, în afara banilor căpătaţi de pe urma lor, iar povestirile de groază dintre care reuşise să vândă două nu le socotea deloc cele mai valoroase ori cele mai izbutite dintre lucrările lui. I se păreau doar pline de fantezie şi de fantastic, însă înzestrate cu farmecul şi strălucirea adevărului, care era şi sursa vigorii lor. Socotea că a învesti fantasticul şi grotescul cu forţa realului este un simplu artificiu – un artificiu dibaci, în cel mai fericit caz. Literatura de înaltă calitate nu putea fi creată în domeniul acesta. Valoarea lor artistică putea fi deosebită, dar el refuza să acorde însemnătate cu adevărat artistică unor lucruri lipsite de căldura umană. Dibăcia constase tocmai în a arunca peste chipul îndemânării lui artistice o mască de căldură şi simţire adânc umană şi asta izbutise s-o facă în vreo cinci sau şase povestiri de groază scrise înainte de a se fi urcat pe piscurile unde se aflau Aventura, Bucurie, Cazanul şi Vinul vieţii. Cei trei dolari pentru triolete îi folosi pentru a duce de bine, de rău o existenţă chinuită în aşteptarea cecului de la White Mouse. Cecul de trei dolari îl schimbă la neîncrezătorul băcan portughez, căruia îi plăti un dolar în contul datoriei, pe ceilalţi doi împărţindu-i între brutar şi negustorul de fructe. Nu era încă destul de bogat ca să-şi îngăduie să dea bani pe carne şi ajunsese iar foarte aproape de sfârşitul proviziilor, când în sfârşit sosi cecul de la White Mouse. Nu prea era hotărât unde să-l schimbe. Niciodată în viaţa lui nu intrase într-o bancă şi cu atât mai puţin fusese acolo cu treburi, iar acum avea dorinţa naivă şi copilărească de-a păşi în birourile uneia dintre marile bănci din Oakland, la ghişeul căreia să depună foarte senin cecul lui de patruzeci de dolari. Dar pe de altă parte, bunul-simţ îi poruncea să-l schimbe la băcan pentru ca în felul acesta să-l impresioneze, ceea ce mai târziu avea să se traducă poate într-o mărire a creditului. Nu cu prea multă încântare s-a înclinat până la urmă în faţa argumentelor ce-l împingeau înspre băcan, la care şi-a achitat nota în întregime şi a primit în schimb un buzunar plin de monede sunătoare. Şi-a plătit şi toate celelalte datorii pe la negustori, şi-a scois de la amanet costumul şi bicicleta, a achitat chiria pe o lună pentru maşina de scris şi i-a plătit Măriei chiria pe luna pentru care rămăsese dator şi pe o lună înainte. După toate astea i-au mai rămas în buzunar, pentru cheltuieli mărunte, aproape trei dolari. Privită în sine, această sumă modestă reprezenta o avere. De îndată ce-şi scoase hainele se duse s-o vadă pe Ruth, iar pe drum nu se putea stăpâni să nu-şi sune în buzunar cele câteva monede de argint. Trăise atâta vreme fără nici un ban, încât acum, aidoma omului salvat de la moartea prin foame şi care nu-şi mai poate lua ochii de la mâncarea rămasă neconsumată. |
| 52 |
Era o dovadă a succesului, şi pajurile de pe monede reprezentau pentru el tot atâtea izbânzi înaripate. Fără să-şi dea seama cum, îi veni în minte gândul că lumea asta era tare plăcută. În orice caz i se părea mai frumoasă. Săptămâni întregi fusese sumbră şi apăsătoare; acum însă, când îşi plătise aproape toate datoriile, când în buzunar îi sunau cei trei dolari, iar în minte îi stăruia conştiinţa succesului, soarele strălucea luminos şi cald şi chiar o bură de ploaie care veni pe neaşteptate şi-i udă pe drumeţii nepregătiţi i se păru o întâmplare fericită. Când răbda de foame, gândurile îi fugeau adesea la celelalte mii de oameni, pe care îi ştia că flămânzesc pe întinsul pământului; dar acum, când era sătul şi mulţumit, existenţa miilor de flămânzi nu-i mai era prezentă în minte. Îi uită cu totul şi, fiind îndrăgostit, îşi aduse aminte de nenumăraţii îndrăgostiţi de pe lume. Fără să se gândească anume la asta, prin minte îi mişunau tot felul de crâmpeie din poeme de dragoste încă nescrise. Furat de astfel de impulsuri creatoare, coborî din tramvai, fără nici un fel de supărare, cu două staţii mai departe decât ar fi trebuit. La familia Morse găsi lume multă. Cele două veri şoare de la San Rafael veniseră s-o viziteze pe Ruth, iar doamna Morse, sub cuvânt, că vrea să le distreze, îşi realiza de fapt planul ei de a o ţine pe Ruth cât mai mult înconjurată de tineri. Campania asta începuse în vremea absenţei forţate a lui Martin, şi acum se afla în plină desfăşurare. Avusese grijă să strângă în casă la ea doar oameni care se ocupau cu lucruri serioase. Astfel, afară de cele două verişoare – Dorothy şi Florence – Martin găsi acolo doi profesori universitari, unul de latină şi celălalt de engleză, un tânăr ofiţer abia întors din Filipine, care fusese cândva coleg cu Ruth, un tânăr cu numele Melville, secretarul particular al lui Joseph Perkins, directorul lui San Francisco Trust Company, în sfârşit pe Charles Hapgood, un foarte dezgheţat casier la o bancă om de vreo treizeci şi cinci de ani, licenţiat de la Universitatea Stanford, membru al cluburilor Nile şi Unity şi un apreciat orator al partidului republican în campaniile electorale – într-un cuvânt, în toate privinţele un om de mare viitor. Printre domnişoarele prezente una era portretistă, una muzicantă şi alta avea doctoratul în sociologie şi era cunoscută prin partea locului pentru activitatea depusă în cadrul instituţiilor de binefacere ce activau în cartierele sărace din San Francisco. În planurile doamnei Morse, femeilor nu le revenea însă un rol de seamă. Nu erau decât nişte accesorii necesare. În casă trebuia neapărat atraşi bărbaţi cu ocupaţii serioase. – Să nu te aprinzi când vorbeşti, îl dăscăli Ruth pe Martin, înainte de a-l supune supliciului prezentărilor. La început fu puţin cam ţeapăn, muncit de-un simţământ al propriei stângăcii, mai ales în ce priveşte felul cum îşi mişca umerii, care parcă reveniseră la vechiul lor nărav de a ameninţa cu distrugerea mobilele şi podoabele din jur. Pe de altă parte prezenţa atâtor necunoscuţi îl stânjenea. |
| 53 |
Martin avea impresia că omul acesta nu spune niciodată chiar tot ce are în minte, exact aşa cum avusese cândva senzaţia că alizeul nu bate nicicând cu toată puterea şi totdeauna păstrează rezerve de forţă pururea nefolosite. Puterea lui Martin de a vedea lucrurile în imagini limpezi rămăsese neatinsă. Mintea îi era o foarte accesibilă magazie de fapte şi visuri trecute, iar toată bogăţia asta părea a fi veşnic în bună rânduială şi gata să se lase cercetată. Orice întâmplare prezentă era întâmpinată de mintea lui cu asociaţii antitetice ori cu paralele care se înfăţişau sub formă de imagini vizuale! Procesul acesta se desfăşura în chip automat, iar imaginile se alăturau totdeauna şi fără greş vieţii prezente. Aşa după cum, într-un moment de trecătoare gelozie, chipul lui Ruth îi amintise o furtună sub razele lunii, pe care de mult o uitase, iar profesorul Caldwell îl făcuse să vadă încă o dată alizeul de nord-est gonind valurile alb-înspumate peste marea violetă, acum, clipă de clipă şi fără a-i răvăşi gândurile, ci mai curând orânduindu-le şi limpezindu-le, alte şi alte vedenii îi apăreau în faţa ochilor, în dosul pleoapelor lăsate ori pe ecranul conştiinţei. Vedeniile acestea izvorau din fapte şi senzaţii trecute, din lucruri, întâmplări şi cărţi de ieri ori de săptămâna trecută şi formau serii nesfârşite de imagini care, fie că era în stare de trezie ori de somn, veşnic i se perindau prin minte. Astfel, pe rând stătea şi asculta şirul curgător al vorbelor profesorului Caldwell – vorbele unui om inteligent şi cultivat – Martin se vedea pe sine retrăindu-şi trecutul. Se vedea în vremea când era o haimana în toată puterea cuvântului, când umbla cu pălărie cu boruri tari şi largi cu haină la două rânduri, croită stângaci, când păşea legănându-şi umerii şi avea drept ideal să se poarte pe cât de rău îngăduia poliţia. Nu-şi ascundea acest adevăr şi nici nu încerca să-l poleiască. Într-o anumită perioadă din viaţa lui nu fusese nimic altceva decât o haimana de rând, capul unei bande care dăduse mult de furcă poliţiei şi băgase spaima în oamenii de treabă din cartierul muncitoresc. Dar idealurile lui se transformaseră. Privi în jurul său către femeile şi bărbaţii bine crescuţi şi bine îmbrăcaţi şi trase adânc în plămâni aerul acesta de cultură şi rafinament, dar în chiar acea clipă strigoiul din prima lui tinereţe, cu pălărie cu boruri tari şi haină la două rânduri, sfidător şi cu mers legănat, păşi de-a curmezişul salonului. Văzu spectrul acela al haimanalei obraznice scurgându-se în făptura lui, apoi aşezându-se şi stând de vorbă cu un profesor universitar. Pentru că, la urma urmei, spectrul acela nu-şi aflase niciodată sălaş statornic. Se acomodase pretutindeni şi peste tot fusese un fel de răsfăţ, căci se pricepuse să-şi pună toate forţele în joc, şi să arunce totul în luptă, ştiuse ca prin voinţă şi îndemânare să-şi apere drepturile şi să impună respect. Dar niciodată şi nicăieri nu prinsese rădăcini. Se acomodase atâta cât trebuia pentru a-şi mulţumi semenii, dar nu şi pentru a se mulţumi pe sine. |
| 54 |
Înainte de a ajunge prea departe în arta ticluirii de istorioare, Martin îşi alcătui vreo şase scheme pe care le consulta de câte ori scria aşa ceva. Schemele acestea erau asemenea tabelelor folosite de matematicieni, formate din zeci de linii şi zeci de coloane pe care le puteai cerceta de sus în jos ori de jos în sus, de la stânga către dreapta sau de la dreapta către stânga, ajungând în cele din urmă, fără eforturi de gândire şi judecată, la mii de concluzii diferite, toate absolut precise şi adevărate. Cu ajutorul acestor scheme, Martin era în stare ca într-o jumătate de oră să construiască, în linii mari, cinci-şase istorioare pe care apoi le completa cum găsea mai bine de cuviinţă. Trecând la fapte văzu că după o zi întreabă de muncă la lucruri serioase poate scrie o asemenea istorioară într-un singur ceas, înainte de a se vârî în pat. După cum îi mărturisi mai târziu lui Ruth, aproape că ar fi putut să scrie istorioarele acestea şi în somn. Singura muncă adevărată era la alcătuirea schemelor şi asta o îndeplinea în chip mai mult mecanic. Nu avea nici un fel de îndoială asupra eficacităţii schemelor, şi pentru prima oară dădu dovadă că înţelesese felul de a gândi al directorilor de reviste, când îşi spusese că primele două istorioare aveau să-i aducă cecuri. Şi într-adevăr, i-au adus cecuri de câte patru dolari fiecare, nu peste mai mult de douăsprezece zile. Între timp făcu noi şi îngrijorătoare descoperiri în privinţa revistelor. Cu toate că-i publicase Dangătul clopotelor, revista Transcontinental întârzia să-i trimită cecul. Martin avea nevoie de bani şi scrise redacţiei o scrisoare. Nu primi decât un răspuns în doi peri dimpreună cu rugămintea de a le mai trimite şi altceva. Nu mâncase nimic două zile în aşteptarea acestui răspuns şi, după primirea lui, îşi duse pentru a doua oară bicicleta la muntele-de- pietate. Se apucă să scrie regulat, de două ori pe săptămână, la Transcontinental cerând cei cinci dolari, dar nu primi răspuns decât rareori. Nu ştia ca de ani de zile Transcontinental abia îşi mai ducea zilele, că nu era decât o publicaţie de mana a patra ori a zecea, cu un tiraj infim. Că supravieţuia doar prin mici şantaje sau campanii patriotarde şi datorită unor reclame ce aduceau foarte mult a pomeni. Nu ştia nici că Transcontinental reprezenta singura sursă de venit a directorului şi a administratorului revistei şi că aceştia doi nu puteau s-o scoată la capăt decât rnutându-se mereu din loc în loc ca să nu plătească chiria şi neachitând onorarii decât dacă se vedeau strânşi cu uşa. N-avea de unde să afle că cei cinci dolari ai lui fuseseră însuşiţi de către administrator şi folosiţi pentru zugrăvirea casei lui din Alameda, pe care şi-o zugrăvea singur lucrând după-amiezile, fiindcă nu putea plăti preţul fixat de sindicat şi fiindcă spărgătorului de grevă angajat la început îi trăsese cineva scara de sub picioare, iar acum zăcea în spital cu clavicula ruptă. Cei zece dolari cu care Martin vânduse ziarului din Chicago Căutătorii de comori nu veneau nici ei. |
| 55 |
Vara a fost vitregă pentru Martin. Redactorii şi directorii de reviste erau plecaţi în concediu, iar publicaţiile care, de obicei, răspundeau în trei săptămâni, acum întârziau cu răspunsul trei luni ori chiar mai mult. Singura lui consolare era că în acest fel realiza o economie la capitolul cheltuielilor pentru timbre poştale. Se părea că numai publicaţiile care trăiau din operaţii piratereşti îşi continuau din plin activitatea, aşa că lor le trimise Martin scrierile sale de debut: Pescuitorii de perle, Meşteşugul marinăresc, Vânătoarea de broaşte ţestoase şi Alizeele de nordest. Manuscrisele fură publicate, dar nu primi nici un ban pentru ele. Ce-i drept, însă, după şase luni de corespondenţă primi totuşi o maşină de ras pentru Vânătoarea de broaşte ţestoase, iar revista Acropolis, care pentru Alizeele de nord-est îi promisese iniţial cinci dolari şi cinci abonamente anuale, nu împlini decât cel de-al doilea punct al promisiunii. Pentru un sonet despre Stevenson izbuti să smulgă doi dolari de la un director de revistă din Boston, discipol al lui Matthew Arnold, care nu-şi putea îngădui să plătească decât onorarii ca vai de lume. Zâna şi perla, un spiritual poem-parodie de două sute de versuri, pe care de-abia îl pusese, la punct, stârni admiraţia directorului unei oarecare reviste din San Francisco, subvenţionată de o mare companie de căi ferate. Când acesta îi scrise oferindu-i ca drept de autor un permis de călătorie, Martin îi răspunse întrebându-l dacă permisul era transmisibil. I se aduse la cunoştinţă că nu, aşa încât, nefiind dispus să-şi nesocotească munca, ceru să i se restituie poemul. Îl primi îndărăt, însoţit de regretele directorului, şi îl trimise tot la San Francisco, de data asta la The Hornet, o revistă lunară de prestigiu, ridicată cândva până în rândul publicaţiilor de frunte de strălucitul ziarist care o înfiinţase. Numai că strălucirea acestei reviste începuse să scadă cu mult înainte de naşterea lui Martin. Directorul îi promisese cincisprezece dolari pentru poem, dar după publicare păru a fi uitat cu totul de plată. După câteva scrisori rămase fără răspuns Martin expedie încă una, plină de mânie, la care primi răspuns. Acesta era semnat de un nou director, care. îl informa în termeni reci că nu înţelege să fie făcut răspunzător de greşelile predecesorului său şi că în orice caz el nu aprecia în chip deosebit poemul Zâna şi perla.. Cea mai dureroasă experienţă o avu însă Martin cu The Globe, o revistă din Chicago. Nu trimisese nicăieri Poemele marine, dar în cele din urmă foamea îl obligă s-o facă. După ce fură respinse de vreo zece reviste la rând, ajunseră în redacţia revistei The Globe, care le reţinu. Ciclul era alcătuit din treizeci de poezii şi urma să primească un dolar de bucată. În prima lună fură publicate patru şi primi imediat un cec de patru dolari; dar când îşi aruncă ochii pe revistă, rămase înmărmurit. Poeziile fuseseră pur şi simplu masacrate. În unele cazuri schimbaseră titlurile: Finiş de pildă, fusese preschimbat în Sfârşitul, iar Balada stâncii singuratice în Balada stâncii de coral. |
| 56 |
Martin gemu, îl trecură sudorile şi-şi răvăşi părul cu degetele răşchirate. Fraze, rânduri şi strofe întregi fuseseră eliminate, trecute unele în locul altora sau amestecate într-un chip cu totul de neînţeles. Uneori versuri ori strofe întregi fuseseră înlocuite. Îi era cu neputinţă să creadă că un redactor în toate minţile s-ar putea face vinovat de asemenea barbarii şi nu putea găsi altă explicaţie în afară de aceea că poemele lui încăpuseră pe mâna băiatului de serviciu sau a dactilografei. Martin scrise imediat redacţiei, cerând să se oprească de îndată publicarea şi să i se restituie poemele. Scrise de mai multe ori, cu rugăminţi, cu insistenţe şi cu ameninţări, dar nimeni nu-l luă în seamă. Masacrul continuă lună după lună, până când toate cele treizeci de poeme fură publicate, şi în fiecare lună primi cecul cuvenit pentru poemele publicate în numărul respectiv al revistei. În ciuda atâtor dezamăgiri, amintirea celor patruzeci de dolari de la White Mouse încă îi mai hrănea nădejdile, cu toate că se vedea împins din ce în ce mai mult să scrie maculatură. Descoperi un mănos câmp de activitate în stăptămânalele agricole şi jurnalele de comerţ şi constată că dacă s-ar fi lăsat pe seama săptămânalelor religioase ar fi putut crăpa de foame. Într-un moment dintre cele mai critice, când costumul lui închis se afla la mun-tele-de-pietate, dădu lovitura – sau cel puţin aşa i se păru lui– la un concurs dotat cu premii şi organizat de comitetul local al partidului republican. Concursul consta din trei probe, şi Martin se înscrise la toate, zâmbind cu amărăciune la gândul că era nevoit să facă şi asta pentru ca să poată trăi. Poezia prezentată de el câştigă premiul întâi, în valoare de zece dolari, versurile pentru un marş luară premiul al doilea, în valoare de cinci dolari, iar pentru disertaţia lui asupra principiilor doctrinei partidului republican i se conferi premiul întâi în valoare de douăzeci şi cinci de dolari, ceea ce avu darul să-l umple de bucurie, dar numai până în clipa când încerca să-şi încaseze premiile. Se iscaseră neînţelegeri în sânul comitetului local, şi, cu toate că din comitet făceau parte un bancher bogat şi un senator, plata premiilor întârzia. În timp pe chestiunea aceasta îşi mai aştepta încă dezlegarea, Martin dădu dovadă că pricepea tot atât de bine şi principiile de bază ale doctrinei partidului democrat, căci câştigă premiul întâi la un concurs similar organizat de democraţi. Mai mult decât atât: încasă efectiv premiul de douăzeci şi cinci de dolari. Cât priveşte cei patruzeci de dolari câştigaţi în primul concurs, nu i-a văzut niciodată. Nevoit să recurgă la mici şiretlicuri pentru ca s-o poată vedea pe Ruth şi, ajungând în cele din urmă la concluzia că dacă ar fi străbătut pe jos distanţa de la North Oakland până la casa ei şi înapoi ar fi pierdut prea mult timp, Martin scoase bicicleta şi lăsă costumul amanet. Bicicleta îi oferea putinţa de a face mişcare, îi economisea ceasuri întregi pe care le putea consacra muncii şi totodată îi permitea s-o vadă pe Ruth. |
| 57 |
Oare ce se întâmplase cu ei? Ce făcuseră cu toată învăţătura primită prin şcoli? Doar avuseseră la îndemână aceleaşi cărţi ca şi el. Cum de era cu putinţă ca oamenii aceştia să nu aleagă chiar nimic din ele? Ştia că pe lume existau minţi uriaşe, gânditori profunzi şi înţelepţi. Dovada i-o furnizau, cărţile, cărţile acelea care-l instruiseră, ridicându-l la un nivel ce depăşea pe al oamenilor din mediul familiei Morse. Îşi dădea seama că în alte cercuri pot fi aflate minţi mai luminate decât ale oamenilor din lumea lui Ruth. Citise romane despre lumea bună engleză şi din ele putuse cunoaşte bărbaţi şi femei care discutau politică şi filozofie. Citise despre saloanele din marile oraşe, chiar de aici, din Statele Unite, în care arta şi valorile intelectuale îşi dădeau întâlnire şi se înţelegeau de minune. În chip prostesc, crezuse mai înainte că toţi oamenii bine îmbrăcaţi ce se ridicau deasupra clasei muncitoare erau oameni cu minţi luminate şi cu dragoste de frumos. Pentru el gulerele scrobite mergeau mână în mâna cu cultura şi se înşelase amarnic atunci când socotise că diploma universitară era totuna cu valoarea, cu talentul şi cultura. Nu-i nimic! El avea să-şi continue drumul către mai bine şi către mai înalt. Şi o va lua şi pe Ruth cu sine. Pe Ruth o iubea cu aprindere şi era încredinţat că, oriunde s-ar afla, ea tot va străluci. Pentru el era limpede că lumea în mijlocul căreia. trăise până nu demult îi legase pietre de picioare; dar tot atât de limpede vedea acum că Ruth trăgea ponoase asemănătoare. Nu avusese putinţa să se dezvolte. Cărţile din biblioteca tatălui, tablourile de pe pereţi, cântatul la pian – totul era doar fanfaronadă deşartă. Faţă de literatura adevărată, faţă de muzica şi pictura adevărată, familia Morse şi cei de teapa lor rămâneau totdeauna muţi şi surzi. Dar mai presus de toate acestea stătea viaţa, şi în ceea ce priveşte viaţa erau de-o ignoranţă desăvârşită şi definitivă. În ciuda înclinaţiilor către principiile sectei unitariene şi a măştilor cu ajutorul cărora încercau să treacă drept oameni luminaţi şi cu vederi largi, se dovedeau a fi rămas cu două generaţii în urmă faţă de nivelul ştiinţelor interpretative; felul lor de a gândi era medieval, iar concepţiile cu privire la cele mai de seamă date ale existenţei şi universului i se păreau lui Martin încleştate în cătuşele metafizice care încorsetaseră minţile troglodiţilor, concepţii vechi ca şi viaţa în caverne sau chiar mai vechii – identice cu cele ce treziseră spaima de întuneric în creierul maimuţei antropoide din pleistocen; cu cele care-i îndemnaseră pe iudeii primitivi să-şi închipuie că Eva fusese plămădită din coasta lui Adam; cu cele ce îi sugeraseră lui Descartes construirea unui sistem idealist, care nu vedea în universul întreg decât o proiectare a plăpândului său "eu"; şi cu cele care îl determinaseră pe un vestit cleric britanic să îndrepte împotriva evoluţionismului o satiră otrăvită menită să câştige aplauze prompte şi să facă din numele lui o ruşinoasă mâzgălitură pe paginile istoriei. |
| 58 |
Da, asta era, glasurile oamenilor, ale oamenilor bine dispuşi, ale oamenilor care cunoşteau succesul şi-şi cheltuiau banii pe băutură, cum fac oamenii. El era singur, şi de la însingurare porneau toate; de aceea se năpustise asupra invitaţiei aşa cum se năpusteşte bonita la cârpa prinsă de cârligul undiţei. Din ziua când se îmbătase cu Joe la Shelly Hot Springs, afară de vinul oferit; de băcanul portughez, Martin nu mai băuse nimic într-un local. Epuizarea nervoasă nu trezeşte dorinţa de a bea, aşa cum o trezeşte sleirea fizică, şl nu simţise nevoia băuturii. Dar în clipa aceea simţea dorinţa să bea, sau, mal degrabă, să se afle în atmosfera locului unde se consumă şi se serveşte băutură. Un asemenea loc era Grotto şi acolo s-au dus Martin şi Brissenden, s-au aşezat în fotolii largi de piele şi au băut whisky cu sifon. Au stat de vorbă. Au discutat despre multe, comandând pe rând, când unul, când altul, whisky şi sifon. Deşi rezista foarte bine la băutură, Martin trebui să se minuneze cât de tare se ţinea celălalt; dar şi mai mult îl minuna felul cum discuta Brissenden. Nu trecu mult şi Martin ajunse la convingerea că omul acela ştia totul şi că fără îndoială era al doilea intelectual adevărat pe care-l cunoscuse. Îşi dădu însă seama că Brissenden avea şi ceea ce lipsea profesorului Caldwell – adică focul sacru, o iuţeală de fulger în cercetare şi înţelegere, degajarea uluitoare a geniului; cuvintele lui parcă prindeau viaţă, ca rotiţele unei maşinării, buzele lui subţiri modelau fraze care scrijeleau şi înţepau; alteori, unduindu-se ca într-un alint în jurul sunetelor de-abia articulate, aceleaşi buze subţiri dădeau glas unor lucruri duioase şi încântătoare, unor fraze melodioase pline de farmec şi de strălucire, de frumuseţi ameţitoare în care se oglindeau toate tainele şi adâncurile greu de pătruns ale vieţii; în alte dăţi însă buzele cele subţiri deveneau o trâmbiţă din care răsună vacarmul şi învolburarea încleştărilor cosmice, fraze ce sunau limpezi ca argintul, fraze luminoase ca tăriile înstelate, fraze ce sintetizau ultimele cuceriri ale ştiinţei şi totuşi aduceau ceva în plus: cu vantul poetului, adevărul mai presus de viaţa zilnică, acel adevăr care scapă printre degete şi pentru exprimarea căruia nu se află cuvinte, dar care totuşi îşi găseşte expresie în puterea de sugestie ascunsă în jocul măiestru al cuvintelor obişnuite. Datorită unei miraculoase puteri a imaginaţiei, omul acela era în stare să vadă pâna dincolo de avanposturile cele mai înaintate ale datelor experienţei, pe tărâmuri unde cuvintele devin neputincioase, şi, cu toate acestea, folosind o uluitoare însuşire a graiului omenesc, izbutea să înzestreze vorbele cunoscute cu semnificaţii nemaiîntâlnite şi să comunice conştiinţei lui Martin mesaje care nu puteau fi transmise sufletelor comune. Martin uită cu totul aversiunea din primul moment. Avea în faţa lui, în carne şi oase, tot ceea ce cărţile pot da mai bun, se afla în preajma unei inteligenţe adevărate şi a unui om viu pe care putea să-l admire. |
| 59 |
Dimineaţa îşi plăti toate datoriile, achită Mariei chiria pe trei luni înainte şi scoase tot ce depusese la muntele-de-pietate. Apoi cumpără un frumos dar de nuntă pentru Mariana şi daruri de Crăciun pentru Ruth şi Gertrude. În cele din urmă, cu banii rămaşi, mână întregul trib Silva la Oakland. Iarna trecută nu îşi ţinuse făgăduiala, dar acum şi-o împlini pe de-a-ntregul cumpărând ghete tuturor copiilor şi Măriei însăşi. Afară de asta, le cumpără şi trompete, păpuşi, fel de fel de alte jucării precum şi pacheţele şi punguţe cu acadele şi fructe, încărcând până la refuz braţele tuturor membrilor tribului Silva. În momentul când, împreună cu Maria şi urmat de toată liota ei, dădeau să intre într-o cofetărie ca să cumpere cea mai mare căpăţână de zahăr-candel din câte s-au pomenit vreodată, se întâlniră cu Ruth şi cu mama ei.Doamna Morse fu foarte prost impresionată. Şi Ruth se burzului căci avea oarecare respect pentru convenienţe, iar iubitul ei mergând alături de Maria şi în fruntea unei armate de coate-goale portughezi nu i se păru o privelişte prea plăcută. Dar nu asta o supără cel mai mult, ci faptul că, după părerea ei, umblând astfel, Martin dădea dovadă de o totală lipsă de mândrie şi respect faţă de sine însuşi. Mai mult decât asta şi mai tare decât orice o durea concluzia la care ajunse în urma acestei întâmplări, şi anume că Martin era incapabil să se ridice deasupra mediului din care se trăgea. Desigur, originea lui umilă era îndeajuns de ruşinoasă prin ea însăşi, dar să o mai şi afişeze fără nici un fel de jenă în ochii lumii – în ochii lumii din care făcea ea parte – asta era prea mult. Cu toate că logodna ei cu Martin fusese păstrată în secret, îndelungatele lor relaţii nu putuseră să nu dea naştere Ia vorbe; iar acum, acolo în magazin, observase mai mulţi cunoscuţi care trăgeau cu ochiul pe furiş la logodnicul ei şi la droaia de copii care-l însoţea. Lipsită de generozitatea şi lărgimea de vederi ale lui Martin, Ruth nu era în stare să se ridice deasupra oamenilor din jur. De aceea fu adânc jignită şi întreaga ei făptură atât de simţitoare tremura de ruşine. Din pricina asta, când mai târziu în aceeaşi zi se duse s-o vadă, Martin nu scoase din buzunarul de la piept darul pe care i-l pregătise, ci îl păstră pentru o ocazie mai potrivită. Ruth cu ochii plini de lacrimi – lacrimi izvorâte din patimă şi din mânie – fu pentru el o revelaţie. Spectacolul suferinţei ei îl convinse că se purtase ca o brută, cu toate că în adâncul sufletului nu putea să înţeleagă nici cum şi nici din ce pricină. Niciodată nu-i trecuse prin minte că ar putea să se ruşineze din cauza oamenilor pe care îi cunoştea, iar a lua toată familia Mariei în oraş pentru cumpărături de Crăciun – i se părea lui – n-avea cum dovedi în vreun fel lipsă de consideraţie faţă de Ruth. Pe de altă parte, după ce Ruth îi dădu toate lămuririle, Martin înţelese şi punctul ei de vedere; îl socoti însă doar o slăbiciune femeiască, una dintre acele slăbiciuni de care nu e scutită nici o femeie, nici chiar cele mai deosebite. |
| 60 |
Avu impresia că n-o văzuse niciodată pe Ruth atât de frumoasă, de spiritualizată şi vaporoasă şi în acelaşi timp parcă niciodată nu arătase mai plină de sănătate. Era îmbujorată la faţă şi Martin nu putea rezista atracţiei ochilor ei – ochii în care pentru prima oară văzuse nemurirea. Trecuse multă vreme de când uitase despre nemurire şi orientarea ştiinţifica a lecturilor lui îl ţinuse departe de astfel de gânduri; dar aici, în ochii lui Ruth, Martin văzu un argument mut: care zdrobea - cea mai elocventă argumentare formulată în cuvinte. În ochii ei citea un argument care îndepărta orice posibilitate de discuţie –- căci în ei citea dragostea. În ochii lui tot dragoste era; iar dragostei nu se poate să-i stai împotrivă.Acesta era crezul lui de îndrăgostit. Jumătatea de oră petrecută împreună cu Ruth înainte de a trece la masă îl făcu pe Martin să se simtă În culmea fericirii şi să fie cum nu se poate mai mulţumit de viaţă. Dar cu toate astea, la masă, urmările de neînlăturat ale unei întregi zile de muncă încordată se făcură simţite. Vedea el singur că-l ustură ochii şi că e foarte irascibil. Îşi aduse aminte că chiar la masa asta, la care acum zâmbea silit şi unde de atâtea ori se plictisise, la aceeaşi masă mâncase prima oară alături de nişte fiinţe civilizate şi într-un cadru ce se păruse atunci de înalt rafinament şi aleasă cultură. Pentru o clipă îi apăru înaintea ochilor înduioşătoarea figură pe care o făcuse atunci, cu atât de multă vreme în urmă, când îşi dădea singur seama că e un sălbatic şi când de teamă ce-i era asuda prin toţi porii, când se vedea că e cu totul zăpăcit de complicatele rosturi ascunse ale tacâmurilor, când îl tortura căpcăunul acela de fecior şi când dorea din toată fiinţa ca dintr-un salt să se ridice la astfel de ameţitoare înălţimi sociale, iar în cele din urmă hotărî să se poarte aşa cum îi venea la îndemână şi să nu se prefacă a şti mai multe decât ştia sau a fi mai şlefuit decât era. Ca să se liniştească, aruncă o privire spre Ruth, aşa cum un călător, cuprins deodată de spaima naufragiului, priveşte către colacii de salvare. Da, nu se alesese decât cu dragostea şi cu Ruth. Toate celelalte nu rezistaseră confruntării cu cărţile. Însă Ruth şi dragostea rezistaseră; pentru ele Martin găsea o explicaţie de ordin biologic. Dragostea era cea mai înflăcărată expresie a vieţii.. Natura avusese grijă să-l clădească – aşa cum făcuse cu toţi oamenii normali – înainte de toate pentru dragoste. Realizarea asta ceruse zece mii de secole – nu, o sută de mii şi un milion de secole – iar el era cea mai perfectă creaţie a naturii. Natura făcuse ca dragostea să fie elementul cel mai puternic din întreaga lui fiinţă şi, înzestrându-l şi cu darul imaginaţiei, mărise această putere cu un miliard la sută şi pe urmă îl aruncase în mijlocul celor trecătoare ca să vibreze, să se topească şi să se împreuneze cu ele. Mâna lui o căută pe a lui Ruth, care se afla alături de el, şi, sub masă, dădu şi prirni o strângere caldă, ascunsă vederii celorlalţi Ruth îi aruncă o privire scurtă şi ochii îi erau strălucitori şi umezi. |
| 61 |
Se simţea obosit şi navea chef de nimic, aşa că frunzări scrisorile fără nici un interes. Un plic subţirel, cu antetul unei reviste de scandal, conţinea un cec de douăzeci şi doi de dolari. Vreme de un an şi jumătate Martin ceruse zadarnic revistei să-i plătească drepturile care i se cuveneau. Suma nu-l impresionă cu nimic. Vechea emoţie cu care primea un cec din partea vreunei reviste aparţinea trecutului. Spre deosebire de cele primite până atunci, cecul acesta nu îi aprinse în suflet mari speranţe. Nu era decât un cec de douăzeci şi doi de dolari – atât şi avea să-i dea putinţa să-şi cumpere ceva de mâncare.Cu aceeaşi poştă venise şi un alt cec, trimis de un săptămânal din New York, drept plată pentru câteva versuri umoristice acceptate cu luni în urmă. Un cec de zece dolari. Îi veni atunci un gând pe care îl cumpăni îndelung şi la fel de apatic. Nu ştia ce anume avea să facă şi nu era deloc grăbit să facă ceva. Dar de trăit, trebuia să trăiască. De asemenea, avea multe datorii. Oare n-ar face o investiţie remuneratorie dacă ar timbra din nou maldărul de manuscrise ce zăceau sub masă şi le-ar trimite încă o dată pe la reviste? Poate că unul sau două dintre ele vor fi acceptate. Asta i-ar da posibilitatea să trăiască. Se hotărî să facă această investiţie şi, după ce încasă cecurile la banca din Oakland, cumpără de zece dolari numai mărci poştale. Gândul că s-ar putea întoarce acasă ca să-şi gătească ceva pentru masa de dimineaţă, acolo, în cămăruţa lui înăbuşitoare, îi era nesuferit. Pentru prima oară refuză să se gândească la datorii. Ştia că acasă şi-ar fi putut găti o masă substanţială cheltuind numai cincisprezece ori douăzeci de cenţi. În loc de ăsta însă, intră la Forum Cafe şi comandă o masă care-l costă doi dolari. Dădu chelnerului bacşiş douăzeci şi cinci de cenţi şi cheltui cincizeci de cenţi pe un pachet de ţigări egiptene. De când îl rugase Ruth să se lase de fumat, nu mai pusese ţigară în gură. Acum însă nu mai vedea nici un motiv pentru care să nu fumeze, şi, afară de asta, îi era dor de o ţigară. Parcă ce importanţă aveau banii? Cu cinci cenţi ar fi putut cumpăra un pachet de mahorcă şi o cărticică de foiţă cafenie din care i-ar fi ieşit patruzeci de ţigări – dar ce importanţă avea? Banii nu mai reprezentau pentru el nimic altceva decât putinţa de a-şi cumpăra imediat ceva. Rămăsese fără cârmă şi fără busolă şi n-avea către ce port să se îndrepte, iar a se lăsa în voia valurilor însemna a trăi cât mai puţin, adică a suferi cât mai puţin. Zilele treceau una după alta şi dormea în fiecare noapte câte opt ceasuri. Deşi deocamdată, în aşteptarea unor noi cecuri, mânca la un restaurant japonez, cu zece cenţi, trupul lui istovit începu să se întremeze şi obrajii scofâlciţi să se împlinească. Nu-şi mai sleia forţele dormind puţin, muncind peste puteri şi învăţând fără măsură. Nu mai scria nimic şi nu mai deschidea nici o carte. Mergea mult pe jos, mai ales afară din oraş, printre coline şi zăbovea ceasuri întregi prin parcurile cele mai liniştite. N-avea nici prieteni şi nici cunoştinţe, nu voia să mai cunoască pe nimeni. |
| 62 |
Popimea începu să ţină predici împotriva Ephemerei, iar un preot care îşi arătă prea pe faţă admiraţia faţă de poem fu răspopit pentru erezie. Marele poem îşi dădea obolul la înveselirea oamenilor. Plăsmuitorii de versuri comice şi caricaturiştii nu pierdură ocazia şi se repeziră ca şacalii: rubrica de ecouri a săptămânalelor mondene era plină de anecdote pe tema Ephemerei, care mergeau până la specimene de felul următor: Charley Frensham îi spune în mare taină lui Archie Jennings că cinci versuri din Ephemera sunt în stare să îmbolnăvească un om de boala copiilor iar zece îl fac cu siguranţă să s-arunce de la etaj. Martin nu făcea haz; nici nu scrâşnea din dinţi de mânie. Singura lui reacţie era o nemărginită tristeţe. În clipa când întreg universul lui se năruia şi în primul rând dragostea i se prăbuşea la pământ, spulberarea iluziilor privitoare la reviste şi la judecata publicului era într-adevăr un lucru de nimic. Părerea lui Brissenden despre reviste fusese pe deplin întemeiată, iar el, Martin Eden, pierduse zadarnic ani întregi de zbucium ca să poată ajunge la acest adevăr. Revistele se dovedeau a fi întocmai aşa cum spusese Brissenden, ba chiar mai rău. În fine, acum s-a sfârşit, se consola Martin. Ţintise să ajungă până la stele şi iată că se trezea în mijlocul unor mlaştini puturoase. Vedeniile din Tahiti – din dulcele şi fermecătorul Tahiti – i se arătau din ce în ce mai des. La fel i se părea uneori că se află în Paumotu sau în Marquesas; în vremea din urmă se vedea pe sine la bordul unor schoonere de comerţ sau pe cutere micuţe, lunecând în zori printre stâncile de coral care închid laguna de la Papeete şi pornind la drum lung şi anevoios prin mijlocul atolilor către Nukahiva, către golful Taiohae unde ştia bine că Tamari avea să taie un porc în cinstea sosirii lui şi unde fiicele înveşmântate în flori ale lui Tamari îi vor lua mâinile într-ale lor şi în cântec şi veselie îi vor prinde de gât ghirlande de flori, îl chemau mările Sudului şi el ştia că mai curând sau mai târziu avea să răspundă acestei chemări. Până atunci se lăsa în voia soartei, odihnindu-se şi refăcându-şi forţele după lunga lui călătorie prin împărăţia cunoaşterii. Când primi de la Parthenon cecul de trei sute şi cincizeci de dolari, Martin se duse la avocatul angajat de familia lui Brissenden şi-i încredinţa cecul. Ceru o confirmare scrisă şi în acelaşi timp lăsă şi el avocatului o chitanţă pentru cei o sută de dolari primiţi cândva din mâna răposatului său prieten.Nu trecu mult şi Martin părăsi restaurantele japoneze.În momentul când el abandona lupta, norocul începu să-i surâdâ. Dar începu să-i surâdă prea târziu. Fără cea mai mică emoţie deschise un plic subţire cu antetul revistei Millennium şi cercetă un cec de trei sute de dolari, observând că reprezenta plata făcută la acceptare pentru Aventura. Toate datoriile pe care le avea pe lume, socotindu-le şi pe cele de la muntele-de-pietate cu respectivele dobânzi cămătareşti, se ridicau la mai puţin de o sută de dolari. |
| 63 |
Era sănătos şi voinic şi n-avea nici o treabă de făcut. Părăsirea scrisului şi a studiului, moartea lui Brissenden şi despărţirea de Ruth lăsaseră în viaţa lui un mare gol; iar viaţa lui refuza să se lase îngrădită şi să se mărginească la trai bun în restaurante de lux şi la ţigări egiptene. Este drept că auzea adesea chemarea mărilor Sudului, dar parcă ceva îi spunea că nu şi-a încheiat încă toate treburile aici, în Statele Unite. Două cărţi de-ale lui urmau să apară în curând şi mai erau încă şi altele pe care lear fi putut publica. De la aceste cărţi avea să încaseze mulţi bani şi de aceea voia să mai aştepte şi să plece spre mările Sudului încărcat cu un sac de aur. Cunoştea undeva în Marquesas o vâlcea şi un mic golf pe care le-ar fi putut cumpăra cu o mie de dolari chilieni. Vâlceaua aceea se întindea de la golful în formă de potcoavă şi înconjurat cu un brâu de câmpie până departe către crestele estompate şi străjuite de nori ale munţilor din spate, având cu totul cam zece mii de acri. Peste tot se găseau arbori încărcaţi cu fructe tropicale, găini şi porci mistreţi, câteodată se abătea pe-acolo şi câte o turmă de bivoli sălbatici, iar mai sus, printre culmi şi piscuri hălăduiau turme de capre sălbatice, hărţuite de câini sălbatici.Toate împrejurimile erau sălbatice. Nici o făptură omenească nu trăia pe-acolo. Iar el ar fi putut cumpăra vâlceaua şi golful cu o mie de dolari chilieni. Dacă-şi mai aducea bine aminte, golful era cu adevărat încântător, cu ape îndeajuns de adânci ca să poată primi şi cel mai mare vapor şi atât de liniştite încât Călăuza Pacificului de Sud îl recomanda drept cel mai potrivit popas pentru revizuire şi reparaţii, pe o rază de sute de mile. Avea de gând să-şi cumpere un schooner – unul dintre acele vase mici, asemănătoare cu iahturile şi tot atât de pline de alămuri, care alunecă pe valuri ca o nălucă – să pescuiască perle şi să facă negoţ cu copra prin insulele vecine. În vâlceaua şi golful acela urma să-şi aşeze cartierul său general. Avea să-şi clădească acolo o casă rustică şi cu pereţi de verdeaţă, asemenea casei lui Tati, şi va umple casa, ca şi vâlceaua şi schoonerul, de slujitori cu pielea smolită. Acolo avea să le ofere ospitalitate directorului comptuarului din Taiohae, căpitanilor vaselor comerciale care cutreierau mările acelea precum şi celor mai de seamă aventurieri ai Pacificului de Sud. Va ţine casă deschisă şi-şi va primi musafirii ca un prinţ. În felul acesta va uita de cărţile pe care le răsfoise cândva şi de lumea care se dovedise a fi o amăgire. Ca să poată aduce la îndeplinire toate acestea, trebuia să mai zăbovească în California spre a-şi umple sacul de aur. Încă de pe acum aurul începuse să curgă. Dacă vreuna dintre cărţi avea să aibă succes, se prea poate că faptul acesta i-ar da posibilitatea să-şi plaseze tot maldărul de manuscrise. De asemenea mai putea să-şi strângă nuvelele şi versurile în mai multe volume şi să-şi asigure stăpânirea vâlcelei, a golfului şi a schooner-ului. De scris, nu va mai scrie niciodată. în privinţa asta era ferm hotărât. |
| 64 |
Se ştia că oraşul lui de baştină e Oakland şi reporterii descoperiră zeci de oameni bucuroşi să dea informaţii. Tot ceea ce Martin era şi nu era, tot ce făcuse şi mai cu seamă ce nu făcuse apăru în presă, pentru delectarea publicului, dimpreună cu fel de fel de fotografii, acestea din urmă fiind furnizate mai ales de fotograful din localitate, care îi făcuse cândva o poză lui Martin, iar acum se grăbise să-şi asigure dreptul de proprietate şi s-o arunce pe piaţă în mii de exemplare. La început, mânat de marele dezgust pe care î-l pricinuiau revistele şi tot ce ţinea de societatea burgheză, Martin luptă împotriva publicităţii; dar în cele din urmă, deoarece era mai uşor să capituleze decât să lupte, capitulă. Îşi dădu seama că i-ar fi fost aproape cu neputinţă să refuze să stea de vorbă cu corespondenţii speciali care străbăteau distanţe uriaşe ca să ajungă până la el. Pe lângă asta, fiecare zi avea atât de multe ceasuri şi, de vreme ce nu mai era ocupat nici cu scrisul şi nici cu învăţatul, ceasurile acestea trebuia totuşi folosite în vreun fel; de aceea se supuse unor astfel de solicitări care pentru el erau acum un simplu capriciu, acordă interviuri, îşi exprimă părerile în problemele de literatură şi filozofie şi chiar acceptă invitaţii la masă în casele burghezilor. Ajunsese într-o stare sufletească stranie, dar foarte comodă. Nu-i mai păsa de nimic. Iertase pe toată lumea, chiar şi pe tânărul reporter care-l înfăţişase ca pe un socialist fanatic şi căruia îi acordă un interviu de o pagină întreagă, cu fotografii speciale. Pe Lizzie o mai întâlni din când în când, întâmplător, dar era limpede că fata regreta faima lui de acum. Însemna că distanţa dintre ei creşte şi mai mult. Poate că tocmai în speranţa de a micşora distanţa asta se înduplecase în faţa insistenţelor lui, se înscrisese mai întâi la un curs seral şi apoi la şcoala comercială şi primise să se îmbrace la unul dintre cei mai buni croitori, care lua preţuri înspăimântătoare. Progresele ei zilnice erau atât de evidente, încât Martin ajunse să se întrebe dacă într-adevăr proceda bine, căci îşi dădea seama că toate strădaniile şi toate gesturile fetei erau făcute doar de dragul lui. Încerca să pară înzestrată cu cât mai multe calităţi – şi calităţi dintre acelea pentru care el părea să aibă deosebită consideraţie. Martin însă nu-i dădea nici un fel de speranţe, se purta faţă de ea ca un frate şi căuta s-o vadă cât mai rar. Nuvela Prea târziu fu lansată de editura Meredith-Lowell întrun moment când faima lui era bine stabilită şi, fiind o povestire, avu un mult mai mare succes comercial decât Ruşinea soarelui. Săptămâni de-a rândul reuşi să câştige o performanţă nemaiîntâlnită până atunci, aceea de a avea două cărţi pe primele locuri în lista lucrărilor cu cel mai mare succes de librărie. Nuvela nu câştigă numai sufragiile cititorilor de beletristică, dar chiar cei ce citiseră Ruşinea soarelui cu mare interes se văzură atraşi şi cuceriţi de nuvela cu temă marină, tocmai prin forţa deosebit de puternică şi multilaterală dovedită de autor. |
| 65 |
Începea să nu mai poată îndura tovărăşia oamenilor. De la o zi la alta îi venea tot mai greu să se poarte cuviincios cu lumea. Prezenţa oricui îl enerva, iar efortul de a sta de vorbă cu cineva îl scotea din sărite. Oamenii îl tulburau, şi de cum dădea ochii cu cineva începea să caute pretexte ca să scape de el. Nu se apucă să cerceteze scrisorile şi o jumătate de oră încheiată moţăi în fotoliu, fără să facă nimic şi fără ca în mintea lui să se perinde altceva decât gânduri disparate, nelămurite şi trunchiate, care nu intrau de fapt în cercul conştiinţei, ci erau mai degrabă rare sclipiri ale înţelegerii sale. Se ridică din fotoliu şi începu să frunzărească scrisorile. Erau cam o duzină de cereri de autografe – le recunoştea de la prima vedere; dădu peste câteva scrisori ale milogilor profesionişti; găsi de asemenea scrisori venite de la tot felul de trăsniţi, mergând de la unul care realizase în mic un sistem de perpetuum-mobile şi un altul care dovedea că suprafaţa pământului era interiorul unei sfere goale, până la cel ce căută fonduri pentru a cumpăra California de Jos, ca să înjghebeze acolo o societate comunistă, aşa cum o vedea el. Erau de asemenea scrisori de la femei care voiau să-l cunoască, iar una dintre ele îl făcu chiar să zâmbească fiindcă în plic se afla şi chitanţa de plată a chiriei pentru strana de la biserică, folosită drept dovadă că era respectabilă şi de bună-credinţă. Directorii de reviste şi edituri îşi aduceau, obolul la maldărul zilnic de scrisori, primii cerşind în genunchi să le dea noi manuscrise, ceilalţi implorându-l tot în genunchi să le pună la dispoziţie alte cărţi – sărmanele lui manuscrise atât de dispreţuite, care îl obligaseră să-şi amaneteze luni de-a rândul tot ce avea pe lumea asta, ca să aibă cu ce le franca şi încredinţa poştei. Veneau şi cecuri neaşteptate pentru lucrările publicate în Anglia sau avansuri asupra drepturilor cuvenite pentru traduceri aflate în pregătire. Agentul său din Anglia îl vestea că vânduse drepturile asupra traducerilor germane a trei cărţi ale sale şi îl informa că ediţiile suedeze se aflau pe piaţă, dar că pentru ele nu urma să primească nici un drept, deoarece Suedia nu aderase la Convenţia de la Bema. Mai era şi o cerere de a autoriza publicarea unei versiuni în limba rusă; cerere mai mult simbolică, deoarece Rusia era şi ea în afara Convenţiei de la Berna. Luă apoi vraful de tăieturi din ziare şi reviste, trimis de agenţia de presă şi citi despre sine şi despre voga lui, care ajunsese o adevărată furie. Tot ce scrisese era aruncat publicului într-un iureş continuu. Se părea că asta era explicaţia. Luat prin surprindere, publicul rămăsese uluit, aşa cum rămăsese la apariţia subită a scrierilor lui Kipling, pe vremea când acesta zăcea aproape în pragul morţii şi gloata seapucase să-l citească. Martin îşi aduse de asemenea aminte cum câteva luni mai târziu gloatei după ce-l citise şi-l aclamase pe Kipling fără să-l înţeleagă câtuşi de puţin, doar peste câteva luni, se năpustise asupra lui şi-l făcuse fărâme. |
| 66 |
Cine era el ca să nu fie tratat la fel peste câteva luni? Da, dar el îşi va bate joc de gloata. Până atunci avea să fie departe, în mările Sudului, ocupat să-şi dureze castelul de verdeaţă şi să facă negoţ eu perle şi copra, să treacă peste recifele de coral cu bărcile cele uşoare, să prindă rechini şi bonitas, să vâneze capre sălbatice pe piscurilte ce străjuiau vâlceaua de lângă valea Taiohae. Şi gândul acesta îi deschise ochii asupra stării deznădăjduite în care ajunsese. Văzu limpede de tot că păşise în "Valea Întunericului Celui de pe Urmă". Toată viaţa ce mai sălăşluia în el se risipea, se topea împirigându-l spre moarte. Îşi dădea seama cât de mult dormea şi cât de mult dorea să doarmă. În vremea dinainte urâse somnul, îi fura preţioase clipe de viaţă. Pe atunci, a dormi patru ceasuri din douăzeci şi patru însemna că iroseşte patru ceasuri de viaţă. Cu câtă înverşunare urâse somnul! Acum ura viaţa. Viaţa nu era un lucru bun; gustul pe care i-l lăsa în gură era lipsit de savoare, era amar. Aici pândea primejdia. Dacă viaţa nu tânjeşte după viaţă, înseamnă că se apropie iute de nefiinţă. O rămăşiţă a spiritului de conservare licări în fiinţa lui şi atunci ştiu că trebuie să plece cât mai degrabă. Privi în jurul său prin cameră, dar gândul că ar trebui să se apuce de împachetat îi era insuportabil. Poate că o mai bine să lase treaba asta pentru ultimul ceas. Până atunci, mai degrabă s-ar echipa cu cele de trebuinţă. Îşi luă pălăria şi ieşi în oraş, oprindu-se mai întâi la o armurărie, unde-şi petrecu tot restul dimineţii cumpărând puşti automate, muniţie şi unelte de pescuit. Mărfurile care aveau căutare se schimbau după modă şi Martin ştia că numai după ce va ajunge în Tahiti va fi în stare să comande articolele cu care avea să facă negoţ. În orice caz, le va putea foarte bine aduce din Australia. Soluţia asta îi făcu chiar plăcere. Se ferise mereu să întreprindă ceva, şi însuşi gândul că ar putea să se ocupe serios de un anumit lucru îi era nesuferit. Cu mare bucurie porni îndărăt către hotel, fericit la gândul că fotoliul cel confortabil ii aşteaptă sosirea; şi gemu în adâncul fiinţei sale, când pătrunse în cameră şi-l găsi pe Joe instalat în fotoliu. Joc era încântat de spălătorie. Totul era aranjat şi urma s-o ia în stăpânire chiar de-a doua zi. Martin se întinse pe pat şi rămase aşa, cu ochii închişi, tot timpul cât vorbi celalalt. Gândurile îi fugeau departe – atât de departe încât numai rareori îşi dădea seama că se gândeşte. Doar cu mari eforturi izbutea să răspundă din când în când. Şi totuşi, acolo de faţă se afla Joe, omul care totdeauna îi fusese simpatic. Dar Joe era prea plin de viaţă. Exuberanţa lui lovea dureros în cugetul istovit al lui Martin şi parcă îi sfâşia nervii obosiţi. Când Joe îi aduse aminte că într-o bună zi trebuia să-şi pună mânuşile şi să-şi încerce puterile, de-abia se stăpâni să nu urle. Să nu uiţi, Joe, că va trebui să conduci spălătoria după regulile pe care tu singur le stabileai încă de pe vremea când era la Shelley Hot Springs, spuse Martin. |
| 67 |
Sufletul lui istovit se împotrivi, strigând din toate puterile. Gemu şi plecă de lângă parapet murmurând: "Omule, eşti bolnav, eşti bolnav rău". Se refugie în cabina lui şi rămase ascuns acolo până când vaporul se desprinse de chei. La masă, în sufrageria luxoasă; văzu că i s-a rezervat locul de cinste, chiar la dreapta căpitanului; nu trecu mult şi descoperi că era omul cel mai de vază de pe vapor. Dar n-a existat niciodată pe vreun vapor om de vază care să fie mai rece cu tovarăşii săi de călătorie. Îşi petrecea toată după-amiaza pe punte, trântit într-un fotoliu, cu ochii închişi, moţăind aproape fără încetare, iar seara se ducea devreme la culcare. După două zile, când le trecu răul de mare, toţi pasagerii se arătară pe punte, dar cu cât îi vedea mai mult, cu atât îi plăceau mai puţin. Totuşi ştia că e nedrept cu ei. Deseori se sforţa să recunoască singur că erau oameni drăguţi şi cumsecade, dar în aceeaşi clipă adăuga: în măsura în care burghezii pot fi drăguţi şi cumsecade, rămânând meschini la suflet şi sterpi intelectualiceşte. Îl plictiseau când vorbea cu ei, atât de sărace erau bietele lor minţi superficiale; în acelaşi timp însă, veselia zgomotoasă şi energia turbulentă a tineretului îi făceau rău. Niciodată nu stăteau liniştiţi, toată ziua jucau jocuri de bord, se plimbau ori alergau grămadă la parapet, ca sa vadă cum sar delfinii peste valuri sau cum trec în goană primele cârduri de peşti zburători. Dormea foarte mult. După masa de dimineaţă se trântea în fotoliu, ţinând în mână o revistă pe care n-o termina niciodată. Paginile tipărite îl oboseau. Era foarte mirat când vedea despre câte sunt în stare oamenii să scrie şi tot mirându-se moţăia în fotoliu. Când îl trezea gongul, care chema pasagerii la masa de prânz, era furios că trebuia să se scoale. Nu simţea nici o bucurie. Într-o zi încercă să se smulgă din letargia în care căzuse şi se duse la teugă cu marinarii. S-ar fi zis însă că tagma marinarilor se schimbase, nu mai era cea din zilele când şi el fusese marinar. Nu reuşi să găsească nici afinitate între el şi creaturile acelea brutale, cu figuri stupide şi minte de patruped. Ajunsese la disperare. În lumea înaltă nimeni nu-l voise pe Martin Eden pentru ceea ce era el, pentru el însuşi, iar înapoi la cei din clasa cărora făcea parte şi care în trecut îl iubiseră pentru el însuşi nu se mai putea întoarce. Nu-i voia el pe ei. Nu putea să-i suporte, la fel cum nu-i putea suferi nici pe neghiobii din cabinele de clasa întâi ori pe tinerii gălăgioşi. Pentru el viaţa era ca lumina prea puternică şi prea albă care străpunge dureros ochii unui om bolnav şi obosit. În fiece moment de veghe viaţa strălucea în jurul lui şi se năpustea asupra-i ca o cascadă de lumină strălucitoare. Şi îl făcea să sufere. Îi pricinuia o suferinţă insuportabilă. Pentru prima oară în viaţa lui călătorea cu clasa întâi. Mergând cu vaporul pe mare nu stătuse decât în teugă, în dormitorul comun, la timonerie sau în adâncurile întunecate ale sălii maşinilor, alimentând focarele. |
| 68 |
Da, şi iată că acum el era pasagerul cel mai de seamă, centrul atenţiei tuturor, aşezat la dreapta căpitanului, dar se zbătea să se întoarcă înapoi, în teugă şi în sala maşinilor, căutând zadarnic paradisul pe care îl pierduse. Peste altul nou nu dăduse şi pe cel de-odinioară nu-l mai afla. Se strădui să-şi vină în fire şi să găsească ceva în stare să-i trezească interesul. Se duse la careul subofiţerilor şi fu fericit să plece cât mai repede. Discută cu ofiţerul timonier, un băiat inteligent, care de îndată începu să-i expună idei socialiste şi-i dădu un vraf de broşuri şi foi volante. Luă aminte la omul acela care-i vorbea de ceea ce el considera a fi concepţia despre lume a sclavilor şi pe când asculta îşi aduse aminte cu scârbă de propria-i filozofie nietzscheeană. Dar ce importanţă avea, la urma urmei? Îşi aminti una dintre cele mai uluitoare afirmaţii ale lui Nietzsche, în care bietul nebun punea la îndoială existenţa adevărului. Dar cine ştie? Poate că Nietzsche avea dreptate. Poate că nu există nimic adevărat, poate că adevărul nu este adevărat, poate că adevărul nici nu există. Dar mintea îi obosi repede şi Martin fu fericit să se întoarcă la fotoliul său şi să moţăie din nou. Ca şi cum toate chinurile acestea n-ar fi fost de ajuns, alte griji veniră să-i facă şi mai grea existenţa pe vapor. Ce avea să facă după ce va ajunge în Tahiti? Va trebui să coboare pe uscat. Va trebui să-şi comande mărfurile cu care intenţiona să facă negoţ, să găsească un schooner şi cu el să plece înspre Marquesas, să facă o mie şi una de treburi şi chiar numai gândul acesta i se părea înspăimântător. De câte ori reuşea săşi încordeze voinţa şi să se gândească, îşi dădea seama de cumplita primejdie în care se găsea. Cu adevărat "în Valea Întunericului Celui de pe Urmă" se afla, şi primejdia venea din faptul că nu simţea nici urmă de teamă. Dacă i-ar fi fost cel puţin teamă, şi-ar fi schimbat drumul şi ar fi cotit înspre viaţă. Dar cum teamă nu-i era, se afunda şi mai adânc în întuneric. Nu găsea nici o bucurie în vechile şi obişnuitele delicii ale vieţii. Mariposa se afla acum în calea alizeului de nord-est şi adierea îmbătătoare a vântului acestuia, când îi susura în jur, nu izbutea decât să-l enerveze. Puse să i se mute fotoliul, ca să scape de îmbrăţişările acestui viguros prieten din zilele şi nopţile de demult. În ziua când Mariposa pătrunse în zona ecuatorului. Martin era mai nefericit decât oricând. Nu mai putea să doarmă. Era suprasaturat de somn şi de aceea acum se vedea silit să rămână treaz şi să îndure alba strălucire a vieţii. Se plimba mereu şi nu-şi găsea nicăieri locul. Aerul era vâscos şi umed iar rafalele ploii nu-i aduceau răcoare. Viaţa îl durea ca o rană. Se plimba întruna pe punte, până când durerea asta devenea insuportabilă, apoi se cufunda în fotoliu şi rămânea acolo, până ce se vedea din nou silit să se plimbe. În cele din urma se sili să termine de citit revista şi îşi alese câteva volume de poezii din biblioteca vasului. Dar nici poeziile nu fură în stare să-i reţină atenţia şi iarăşi porni să se plimbe pe punte. |
| 69 |
Se uită din nou la fereastra deschisă. Swinburne îi dăduse soluţia. Viaţa era un rău, sau, mai bine zis, devenise un rău – ceva insuportabil. Că morţii niciodată nu învie! Versul acesta îi trezea în suflet un simţământ de adâncă recunoştinţă. Era singurul lucru binefăcător din tot universul. Când viaţa devenea chinuitoare oboseală, moartea se arăta mereu gata să aducă alinarea somnului fară deşteptare. Dar ce mai aştepta? Era timpul să plece. Se ridică şi scoase capul pe fereastră, apoi privi în jos spre valurile lăptoase. Mariposa era încărcată din greu şi carena se afundase adânc în apă, aşa încât, dacă ar fi stat prins cu mâinile de marginea de jos a ferestrei, cu picioarele ar fi atins suprafaţa mării. Îşi putea da drumul în apă fără să facă nici un zgomot. Nimeni n-avea să audă. O pală de spumă sări din valuri şi-i udă faţa. Îi aduse pe baze gustul ei sărat, şi gustul acesta i se păru bun. Se gândi dacă nu cumva s-ar cuveni să scrie un cântec de lebădă, dar râse şi alungă iute acest gând. Nu mai avea vreme. Era prea grăbit să plece. Stinse lumina din cabină, ca să nu-l trădeze, şi ieşi pe fereastră cu picioarele înainte. Umerii i se înţepeniră în tocul ferestrei, aşa că trebui să se tragă îndărăt ca să încerce din nou, cu o mână întinsă de-a lungul trupului. O legănare a vasului îi veni în ajutor şi se trezi afară, agăţat cu mâinile de marginea ferestrei. Când picioarele îi intrară în valuri, îşi dădu drumul. Se afla într-o apă lăptoasă şi acoperită de spumă. Carena Mariposei alunecă pe lângă el ca un zid întunecat, străpuns ici şi colo de petele rotunde ale ferestrelor luminate. De bună seamă că mergea cu motoarele în plin. Aproape fără să-şi dea seama, se trezi în urma vasului, înotând încetişor pe suprafaţa înspumată. Un bonita, atras de trupul lui alb, se repezi şi-l muşcă, dar Martin râse cu glas tare. Rupsese o bucată din el şi durerea venea să-i amintească pricina pentru care se afla acolo. Ocupat cu împlinirea faptei, uitase care-i e rostul. Luminile de pe Mariposa se topeau în depărtare iar el se afla aici, înotând plin de încredere, ca şi când ar fi avut de gând să se îndrepte către portul cel mai apropiat, aflat la vreo două mii de kilometri. Instinctul de conservare lucra automat. Nu mai înotă, dar în clipa când simţi că apa i s-a urcat mai sus de gură mâinile i se agitară viguros, ridicându-l deasupra. Se gândi atunci la dorinţa de viaţă, şi gândul îi fu însoţit de un rânjet. Da, avea voinţă... desigur, o voinţă destul de tare pentru ca într-o ultima încordare să se poată distruge pe sine şi să înceteze de a mai fi. Îşi schimba poziţia, şi trecu la cea verticală. Privi stelele nemişcate, în acelaşi timp golindu-şi tot aerul din plămâni. Cu mişcări iuţi şi viguroase ale mâinilor şi picioacelor îşi înălţa deasupra apei umerii şi jumătate din piept. Asta pentru ca să se poată afundă mai cu putere. Apoi îşi dădu drumul şi se scufundă fară să mai facă nici o mişcare, statuie albă în apele marii. Trase adânc apă în plămâni, cu hotărâre, aşa cum ia cineva un anestezic. |
Комментарии