[{{mminutes}}:{{sseconds}}] X
Пользователь приглашает вас присоединиться к открытой игре игре с друзьями .
Обычный румынский
(7)       Используют 25 человек

Комментарии

SlavikusVOG 1 сентября 2018
На румынской раскладке есть возможность написать кавычки ["]? У меня с этим проблема вышла, пришлось быстро на английскую переключаться.
ИльдарВолжский 20 августа 2018
Текст, в котором все r утроены, в румынском нормален?
Мультилингва 15 августа 2018
Словарь включён в программу мероприятия [18.07.18 - 07.09.18] Мультилингва МЕГА 2.
Locust 20 августа 2017
Терзают смутные сомненья насчёт L перед семёркой в "Ploaia dură l7 ore."
libertadore 21 января 2017
В 91-м тексте в слове "sfârşеască" буква "е" - кириллическая.
Uncle_Sam 22 марта 2012
Экспериментальным путем выяснилось, что на соревнованиях интерстено используется именно седиль: şţŞŢ
AvtandiLine 11 июля 2011
Дополнительно процитирую сообщение князя на форуме, на ту же тему про "оседиленные" символы :), потому что очень важно. При подготовке к соревнованиям Intersteno нужно как следует погонять на их сайте, чтобы разобраться с этим новоявленным коварством Юникода...

gosknyaz 12 июля 2011 http://klavogonki.ru/forum/events/490/page1/#post12 писал(а):
ElaS писал(а):
ș вот этот символ он дает ошибку


Потому что в румынском языке есть буквы с запятой: șțȘȚ, — а в словаре «Обычный румынский» эти буквы с седилем: şţŞŢ. Раньше допускалось использовать вместо первых вторые, так как считалось, что компьютерные системы сами будут различать символы в зависимости от языка, но, кажется, в третьей версии Юникода эти символы разделили, знакам с запятой дали самостоятельный код, не совпадающий с кодами оседиленных букв.
На стандартной раскладке для румынского эти буквы с запятой, на традиционной, которая всё ещё широко распространена, — с седилем.


gosknyaz 29 июня 2011
Если с запятой, то набираются на русских буквах "ж" и "э" (”ș” и ”t” соответственно), если с седилем ("ş" и "ţ"), — <Alt Gr>+<=>, затем соответственно "s" и "t". А к заглавным надо ещё шифт добавить.
teacherIgor 29 июня 2011
У меня они просто набираются, без комбинаций. Сергей, а у Вас никак по-другому не получается? Уж больно это будет для Вас долгим такой набор.
gosknyaz 29 июня 2011
исправление:
чтобы набрать с седилью, надо использовать 3, а для заглавных букв 4, клавиши, тогда как для запятых — 1 и 2 соответственно.
gosknyaz 29 июня 2011
В алфавите тем не менее они с запятой, а Википедия описывает временную ситуацию, точнее, решение, которое в итоге было отвергнуто: символы-то с седилью и запятой в современных кодировках разделены. Указанная трудность, что в шрифтах нет соответствующих знаков, на "Клавогонках" успешно решена: такие символы есть. Тем более, чтобы набрать с седилью, надо использовать 3, а для заглавных букв 4, символа, тогда как для запятых — 1 и 2 соответственно.
Написать тут Еще комментарии
Описание:
Отрывки из текстов на румынском языке
Автор:
LadyIrina
Создан:
26 июня 2011 в 17:13 (текущая версия от 11 июня 2017 в 01:17)
Публичный:
Нет
Тип словаря:
Тексты
Цельные тексты, разделяемые пустой строкой (единственный текст на словарь также допускается).
Содержание:
1 În vremea aceea mă preocupa problema reacţiilor nucleare similare acelora care se petrec în masa soarelui. Întrucât în literatura de specialitate n am găsit răspuns la o întrebare de foarte mare însemnătate pentru mine, am hotărât să fac eu însumi observaţii asupra soarelui.
2 M a primit ca pe o veche cunoştinţă, spunându mi că a citit lucrările mele în domeniul fizicii nucleare. S a plâns de vreme – norii îi stinghereau observaţiile – m a condus prin observator, arătându mi aparatele şi m a invitat să trec pe acolo noaptea, oricând va fi cerul senin.
3 Vă voi învăţa să faceţi o observaţie pe întuneric. Cu soarele dumneavoastră o să vă descurcaţi şi singur. Spre norocul meu, noaptea următoare a fost senină şi m am grăbit să mă duc la observator. Până atunci nu avusesem prilejul să privesc prin ocularul unui telescop modern.
4 Desigur ar fi prematur să tragem asemenea concluzii. Un lucru însă e stabilit cu certitudine: aceste semnale n au origine terestră. De atunci ţinem regulat sub observaţie această zonă a cerului, însă, deocamdată fără rezultat – n am mai reuşit să recepţionăm niciun semnal.
5 Iată încă o enigmă care, după toate probabilităţile, va fi dezlegată numai în viitor, când oamenii vor dispune de nave interstelare sau măcar de telescoape perfecţionate. Dar asta în viitor. Acum însă, haidem să ne uităm la aştrii studiaţi. Vreţi să priviţi luna? Am consimţit.
6 Peste câteva clipe cercetam discul luminos al lunei, parcă ciupit de vărsat, cu cratere adânci în mijlocul cărora se ridicau piscuri ţuguiate, înconjurate de valuri înalte, inelare. După ce m am uitat de ajuns la satelitul nostru, l am rugat pe Ilia Petrovici să mi arate planeta Saturn.
7 Simptomele sunt foarte caracteristice – spuse Ilia Petrovici. O clipă după aceea trecu un nou roi de meteoriţi şi după el încă unul. Şuvoiul de meteoriţi se înteţea. Deodată sclipi orbitor un glob uriaş de foc, zburând repede pe cerul întunecat şi tulburând liniştea stelelor.
8 Fotografiaţi! Apăsam mereu pe buton, cât puteam de repede. Căderea bolidului dură doar câteva secunde. Răspândind în jur o lumină orbitoare, globul zbură vertiginos de la sud vest spre nord est şi dispăru la orizont. Pe tot cerul, se întindea o dâră de foc marcând drumul bolidului.
9 Oamenii care urmăriseră acest fenomen se aruncaseră cu faţa la Pământ, ferindu şi ochii de şocul luminos insuportabil şi neaşteptat. Părea că soarele se rupsese de pe cer şi cădea vijelios pe Pământ. Pe bolta cerească zburase un uriaş glob de foc, risipind în jurul lui o puzderie de scântei albe.
10 În casele aflate departe, la sute de kilometri de locul căderii meteoriţilor, uşile fuseseră smulse din ţâţâni, mobila din camere se răsturnase, geamurile se spărseseră. În depărtare, dincolo de munţii Verhoiansk, putea să se vadă multă vreme încă vâlvătaia unui incendiu uriaş – ardea taigaua.
11 Curând după aceea am aflat că fotografiile noastre erau unice. Niciun observator din lume nu putuse fotografia atât de bine zborul bolizilor. Dimineaţa, Ilia Petrovici a dat dispoziţii să se multiplice cât mai repede cu putinţă fotografiile şi să fie trimise tuturor instituţiilor interesate.
12 Curând mi am dat seama că nu mai avea vreme de mine. M am grăbit să mi iau rămas bun. Înainte de a pleca, Ilia Petrovici mi a dăruit prima serie de fotografii, încă umede, şi mi a promis să mă ţină la curent, telefonic, îndată ce va avea vreo veste nouă. A doua zi a sunat telefonul.
13 Ieri seara Comitetul pentru studiul meteoriţilor al Academiei de Ştiinţe a adoptat hotărârea de a organiza o expediţie amplă în regiunea munţilor Verhoiansk. La expediţie e necesar să participe şi un specialist în fizica nucleară. Mi am luat permisiunea să vă recomand..
14 Peste câteva minute aveam lista telefoanelor şi persoanelor cărora trebuia să mă adresez pentru îndeplinirea formelor în vederea participării mele la expediţie. Micul nostru grup şi încărcătura respectivă au încăput în două avioane de pasageri care au zburat unul după celălalt spre Iakutsk.
15 La Iakutsk ne au aşteptat câteva elicoptere care ne au transportat la faţa locului. Nu ne am apropiat de pâlnia produsă de căderea bolizilor – ne temeam de o radioactivitate ridicată. Am descărcat repede din elicoptere lăzile, corturile, echipamentul, aparatele, proviziile.
16 S a hotărât ca două elicoptere să zboare deasupra zonei în care căzuseră bolizii, pentru a o determina cu exactitate, iar al treilea elicopter să fie trimis direct la locul căderii lor, echipa respectivă trebuind să culeagă schije. Urma ca eu şi Ilia Petrovici să plecăm cu al treilea elicopter.
17 Câte necazuri am fi avut dacă am fi venit încoace pe cai. Mi amintesc ce a îndurat Kulik, ori de câte ori şi a croit drum spre locul de cădere al bolidului tungus. Caii se prăpădeau, oamenii erau sleiţi de puteri, pe râu bărcile se răsturnau din pricina şuvoiului. Săptămâni întregi au călătorit.
18 Hai, sculaţi vă mai repede! m a zorit el. Am ieşit din sacul de dormit, am dat la o parte perdeaua de la intrarea cortului şi am încremenit, surprins. Cerul era roşu aprins, o lumină caldă trandafirie izvora de pretutindeni, dând întregii firi o culoare neobişnuită, fantastică.
19 Tabăra începu să se trezească. Am luat repede micul dejun şi ne am urcat în elicopter. După câteva minute de zbor au început să se vadă primele urme ale căderii bolizilor. Brazii argintii, zadele, cedrii, pinii, doborâţi unul peste altul formau o întindere de nestrăbătut.
20 Curând apăru în faţa noastră o privelişte şi mai înfiorătoare. Pădurea doborâtă arsese. Trunchiurile copacilor păreau nişte tăciuni carbonizaţi rămaşi dintr un foc imens. Ne apropiam de locul în care căzuseră bolizii. Aici totul fusese făcut scrum şi măturat de năprasnica explozie.
21 Ne am împărţit sarcinile. Ilia Petrovici cu un grup urma să caute în pâlnie schije din bolid, iar eu împreună cu doi geodezi să măsurăm dimensiunile pâlniei. Ilia Petrovici alerga vioi de colo colo ca un tinerel, căutând cu un detector de mine schijele de fier pe panta pâlniei.
22 Dumneavoastră luaţi o spre nord est în direcţia în care au sărit cele mai multe schije. Poate că acolo s or găsi. Sunteţi mai norocos ca mine, încercaţi... Şi el porni pe panta abruptă spre grupul de oameni din fundul pâlniei. Se vedea că păşeşte greu călcând pieziş ca să nu alunece.
23 Dacă toate acestea se petrecuseră într adevăr aşa, atunci nu erau motive să sperăm că vom mai găsi în pâlnie nici măcar o particulă microscopică din bolid. Dacă totuşi mai rămăseseră schije, explozia le împrăştiase probabil la mulţi kilometri de jur împrejur. Deodată mi a venit o idee grozavă.
24 Golind rucsacul de pietre le am cercetat din nou şi până la urmă m am încredinţat că le cărasem de pomană cale de câţiva kilometri: niciuna din ele nu provenea din bolid. Am privit de jur împrejur spre trunchiurile negre ale copacilor doborâţi de explozie. Copacii erau complet carbonizaţi.
25 Deodată pe trunchiul ars al unei zade am observat un obiect strălucitor de un azuriu aprins. M am repezit într acolo; în trunchiul copacului era înfiptă o piatră roşiatică, transparentă. Câteva clipe după aceea piatra tăiată, împreună cu o bucată din copac, se afla pe genunchii mei.
26 Marginile ei erau netede ca ale unei bucăţi de smoală, când e spartă cu o lovitură puternică. Piatra avea licăriri frumoase, roşietice, dar îndată ce priveam prin ea spre nori, devenea pe neaşteptate azurie. Deci lăsa să treacă doar razele albastredeschise şi le reflecta pe cele roşii.
27 Am pus în rucsac şi schija şi bucata de lemn continuându mi drumul cu hotărâre mai departe, spre sud vest. În locul trunchiurilor arse întâlneam acum numai copaci doborâţi de suflu, pe care îi zărisem cu o zi mai înainte din elicopter. Însemna că mă îndepărtasem de pâlnie destul de mult.
28 Am mers mai departe anevoie ajungând în cele din urmă la poalele unei coline teşite unde copacii se îngrămădiseră unul peste celălalt ca nişte chibrituri. Pe povârniş, sub copaci, am zărit o groapă. O vizuină? Dar de ce se afla atât de sus? M am îndreptat aproape în fugă spre ea.
29 Groapa se mărea repede. M am pomenit într o hrubă mică unde mi a scăpat îndată un strigăt de uimire. În adâncul hrubei lucea, jucând în toate culorile curcubeului, o piatră mare, cu un aspect neobişnuit. Ape tremurătoare, azurii, verzi, roşii alergau de la un capăt la celălalt al ei.
30 Nuanţele limpezi ale licăririlor multicolore, jocul lent al luminilor puteau fi asemuite doar cu aurora boreală. M am apucat să cercetez piatra cu atenţie. Era de mărimea unui pepene mare având o formă lunguiaţă. Suprafaţa ei era netedă şi lucioasă, de parcă ar fi fost şlefuită.
31 Ipoteza mea se confirmase. Posedam doi meteoriţi. Am scos piatra cea mică din sac. Ciudat, acum nu mai strălucea... Mirat, am apropiat o de piatra cea mare care sclipea în toate culorile curcubeului. În clipa în care s au atins, şi pe piatra cea mică au început să joace licăriri înguste multicolore.
32 Când am apropiat o, aceasta a început să strălucească din nou. Aşa stăteau deci lucrurile! Fenomenul acesta e binecunoscut: pentru ca schijele unui bolid să strălucească e necesar ca masa lor să depăşească o anumită fază critică, în genul reacţiei în lanţ dintr o bucată de uraniu.
33 Mi am zis că trebuia să mă odihnesc măcar puţin, altfel n aveam să pot face drumul înapoi până la pâlnie. M a cuprins o toropeală dulce. Aţipind, mă gândeam că Ilia Petrovici era îngrijorat din pricina mea, că trebuia să pornesc înapoi. Totuşi n am putut să mi înving oboseala şi am adormit adânc.
34 Am privit peste umăr. Doi medici în halate, cu tichii albe îmi urmăreau cu atenţie fiece mişcare. Încă buimac de somn n am putut să pricep ce s a întâmplat. Tot trupul mă durea chinuitor, de parcă aş fi fost crunt bătut. Mâna dreaptă, amorţită, nu se mişca. M am lăsat din nou pe pernă.
35 N aveţi voie să vorbiţi mult. Al doilea medic ieşi pe neobservate din cameră şi se întoarse curând cu o farfurie de supă aburindă, pe o tavă. Abia în clipa aceea am simţit cât de flămând eram şi am mâncat supa cu lăcomie. Următoarele două zile am fost într o stare semiconştientă.
36 Dar liniştiţi vă, totul o să fie bine, repetă medicul. Îmi vuia capul. Ba mă gândeam la familia mea, ba îmi aminteam de luminiscenţa multicoloră a pietrei din hrubă, ba mă surprindeam presupunând că voi afla multe lucruri interesante, noi, ba începea să mi se pară că dorm şi visez în continuare.
37 Tocmai cu asta o să începem. Bolizii care au căzut aici acum o sută cincizeci de ani erau compuşi dintr o substanţă care se caracterizează printr o radiaţie deosebită, narcotică. Piatra pe care aţi găsit o în hrubă v a adormit. Spre norocul dumneavoastră această radiaţie nu dăunează sănătăţii.
38 În toate organele interne se produce o puternică frânare a activităţii. Organismul parcă încremeneşte, radiaţia acţionând favorabil asupra corpului omenesc, asupra sistemului său nervos. Funcţiunile fiziologice sunt susţinute doar de rezervele acumulate în timpul cât omul a fost treaz.
39 O sută cincizeci de ani este o perioadă de timp destul de îndelungată chiar şi pentru istorie. În vremea asta eu dormisem, dar viaţa şi urmase cursul. Soarele răsărise mereu, în fiecare dimineaţă, oamenii se treziseră după somnul lor scurt, începându şi ziua obişnuită de lucru.
40 N aveam nici rude, nici prieteni... Nu ştiam ce se întâmplase cu familia mea. Pentru mine această pierdere era neaşteptată şi prematură. Totuşi trebuia să mă împac şi cu gândul acesta. Peste câteva zile mă întremasem într atât, încât puteam să fac mici plimbări prin parc.
41 Întâlnirea mea cu ziariştii a avut loc în parcul umbros al sanatoriului sub un brad uriaş, care, după toate probabilităţile, era de o vârstă cu mine. Răspundeam la întrebările lor, stânjenit de obiectivele aparatelor fotografice şi de filmat. Toţi mi se adresau în limba rusă.
42 Eu găseam cu totul firesc că ziariştii care doriseră să se întâlnească cu mine vorbeau graiul meu matern, cu atât mai mult cu cât încă pe vremea accidentului meu limba rusă era una din limbile internaţionale. Deodată, în toiul convorbirii noastre însufleţite am auzit nişte cuvinte neînţelese.
43 Am întors capul. Mi se adresa, gesticulând larg, un mulatru înalt şi slab. El repetă întrebarea. Am privit în jur, căutând un translator. Se găsi o soluţie neaşteptată şi nespus de simplă. Unul dintre ziarişti scoase din buzunar şi mi puse în mână un obiect asemănător cu o tabacheră.
44 Sclipindu şi dinţii albi într un zâmbet, mi a oferit o fotografie colorată, a cărei execuţie ireproşabilă mă uimise în clipa când învârteam nedumerit în mâini translatorul cibernetic, neştiind ce este. Se pare însă că şi mai mult decât ziariştii se interesau de persoana mea cercurile medicale.
45 La sfârşitul săptămânii consultul medical a stabilit că în timpul îndelungatului meu somn aproape nu îmbătrânisem deloc. Datorită slabei radiaţii a meteoritului vârsta mea "medicală" rămăsese neschimbată – aproximativ şaizeci de ani, în timp ce în realitate trecusem de două sute.
46 În timpul acesta, cunoscându i mai îndeaproape pe oamenii secolului douăzeci şi doi, m am convins că medicii avuseseră dreptate, căci între timp se schimbase şi felul de viaţă şi înfăţişarea oamenilor. Pe terenul de tenis umbrit de copaci admiram adesea jocul unui român, un anume Ionescu.
47 Desigur nu devenisem un tânăr, totuşi întinerisem în mod simţitor. Zbârciturile de pe faţa mea se neteziseră, obrajii mi se îmbujoraseră, cărunţeala dispăruse. În timpul tratamentului din sanatoriu, nu mi pierdusem vremea zadarnic, făcând cunoştinţă treptat cu viaţa înconjurătoare.
48 Când mă trezisem era sfârşitul lui octombrie. În Siberia, anotimpul acesta fusese socotit cândva începutul iernii. De aceea acum mă miram că vremea se menţinea relativ caldă, doar dimineaţa solul îngheţa uşor. Sanatoriul era înconjurat de o grădină bogată, mai degrabă un parc.
49 În ce fel? Acesta a fost primul lucru de care m am interesat. Am aflat că strănepoţii noştri traduseseră în viaţă un proiect interesant, plănuit de mult: strâmtoarea Bering care nu e prea adâncă, fusese zăgăzuită de un baraj uriaş, lung de peste optzeci şi cinci de kilometri.
50 În urma topirii gheţurilor nivelul Oceanului Pacific crescuse simţitor, ameninţând să inunde multe oraşe şi sate de pe litoral. Pentru acest surplus de ape fuseseră însă pregătite din timp două întinse mări artificiale; una în pustiul Sahara, alta în Australia, pe locul Marelui deşert de nisip.
51 Simţeam în mine destulă forţă ca să activez să fiu de folos oamenilor. Doream să muncesc. În jurul meu viaţa clocotea şi eu nu voiam să rămân deoparte. Să muncesc, dar în ce direcţie? în ce ramură de activitate? Cândva eram socotit un mare specialist în domeniul fizicii atomice.
52 Nu, asta nu mă atrăgea. Şi iată că, după unele ezitări, am hotărât să mi încerc puterile, să studiez cursul modern universitar de fizică nucleară. Fie ce o fi! La urma urmei toate acestea nu sunt pentru zei, iar pe mine nu mă zoreşte nimeni. Am să mă descurc eu într un fel.
53 Prin naturaleţea ei, prin căldura şi interesul sincer pe care mi l arăta, Elena Nikolaevna a topit repede gheaţa primelor clipe ale cunoştinţei noastre. Conversaţia s a închegat repede între noi. Câteva clipe după aceea îi şi împărtăşisem planurile mele de viitor. Ea căzu pe gânduri.
54 Luaţi cursul universitar de fizică atomică al profesorului Saharov. După mine, e cel mai bun dintre manualele care există în prezent. În afară de asta au apărut înregistrările pentru televiziune ale prelegerilor aceluiaşi Saharov. O astfel de îmbinare este foarte practică.
55 După ce aţi ascultat prelegerea la televizor puteţi să aprofundaţi apoi acelaşi material după manual. Dacă o să vi se pară complicat, sunaţi mă, voi fi oricând bucuroasă să vă pot ajuta. Discuţia noastră s a prelungit în seara aceea. Elena Nikolaevna mi a vorbit despre familia sa.
56 Acolo erau instalate observatoare astronomice utilate admirabil. Absenţa aproape totală a atmosferei pe Lună uşura observaţiile, pentru că de acolo poziţia planetelor, a cometelor şi asteroizilor putea fi determinată cu cea mai mare precizie. De asemeni se semnala apariţia roiurilor de meteoriţi.
57 Probabil că e de nerecunoscut. Cele vorbite cu Elena Nikolaevna, sfaturile ei hotărâte, energice, mi au insuflat îndată siguranţă în forţele mele. A doua zi Kinolu mi a procurat manualul şi înregistrările pentru televiziune ale profesorului Saharov – treizeci de cutiuţe din masă plastică.
58 Ele vi se par greoaie şi primitive. Aceştia sunt însă doar primii paşi ai omului în supunerea atomului. Pe atunci omul semăna cu copilul din poveste care dând drumul duhului din sticlă, speriat, neputincios, se temea ca forţa uriaşă dar oarbă a acestui duh să nu se întoarcă împotriva lui.
59 Strălucitul geniu uman a rezolvat o problemă importantă şi extrem de complicată, găsind metoda cea mai practică şi mai economică de înlăturare a radiaţiilor dăunătoare, care iau naştere inevitabil în timpul reacţiei nucleare. Şi aceasta l a făcut un adevărat stăpân al atomului.
60 E lesne de imaginat cu câtă plăcere am ascultat această primă prelegere! Probabil că acelaşi lucru l ar fi simţit şi Beethoven dacă după zece ani de surzenie totală, i ar fi revenit auzul, dându i astfel posibilitatea să şi asculte geniala muzică. De atunci am început să studiez zilnic.
61 Într o zi, plimbându mă prin parcul sanatoriului, am auzit că sunt strigat de undeva, de sus. Am ridicat capul şi pe acoperişul clădirii l am zărit pe Ionescu, partenerul meu de tenis. Stătea cu coatele proptite de balustrada terasei şi mi făcea semne cu mâna, chemându mă să urc la el.
62 Liftul m a dus repede pe terasă. Acolo, sub nişte umbrare se aflau câteva maşini ciudate, părând de departe nişte fotolii obişnuite, acoperite cu huse străvezii. Maşinile aveau câte două aripi scurte, strălucitoare. Erau ornitoplane, aparate de zbor cu aripi mobile, cu câte un loc şi cu două locuri.
63 Am căutat şuruburile care îl fixau de carcasă, dar nu exista aşa ceva. Observând într o parte a capotei o ieşitură, am luat o cheie mecanică şi folosind o drept pârghie am încercat s o desprind. Capota nu ceda. Am apăsat asupra cheii cu tot trupul. În clipa aceea s a întors Ionescu.
64 Cred însă că o să înţelegeţi. Cea mai mare primejdie pentru om sunt particulele neutre, care iau naştere în timpul dezagregării combustibilului atomic – neutronul şi particula gamma. Dacă ar putea fi transformate în particule cu sarcină electrică, captarea lor ar fi simplă.
65 Asemenea reacţii "inverse" au fost descoperite acum vreo optzeci de ani. În învelişul transformator particulele neutre sunt transformate în particule încărcate şi apoi captate. Pentru dumneavoastră este desigur interesant de ştiut cum se face operaţia aceasta. Dar aici nu vă pot fi de folos.
66 Ceea ce m a impresionat în mod deosebit erau însă realizările în domeniul ciberneticii. Cred că dacă mi s ar cere să caracterizez în două cuvinte noutăţile principale în tehnica secolului douăzeci şi doi, atunci, fără a sta pe gânduri, aş numi două lucruri: atomul şi cibernetica.
67 Dar mai întâi, iată cum vom proceda. Revista "Fizica atomică" a publicat relatări periodice cu privire la munca noastră. Tot acolo se găsesc şi câteva articole ample scrise de către colaboratorii institutului nostru. Citiţi mai întâi toate acestea şi după aceea o să stăm de vorbă.
68 Ele însufleţesc toate fiinţele de pe Pământ, începând de la bacteriile microscopice şi terminând cu omul. Fără razele dătătoare de viaţă ale soarelui planeta noastră ar fi moartă, pustie. Pe suprafaţa ei ar domni o linişte mormântală, tulburată arareori doar de vuietul surd al căderii meteoriţilor.
69 Oamenii însă au putut să şi realizeze visul doar atunci când a devenit posibilă dirijarea economiei Pământului în interiorul tuturor popoarelor. Construind baraje uriaşe şi deviind curentele marine, oamenii au îmbunătăţit clima regiunilor nordice ale Europei, Asiei şi Americii.
70 Nivelul Oceanului Pacific, care crescuse puţin în perioada de topire a gheţurilor în emisfera nordică, acum scăzuse din nou. După toate probabilităţile, apele evaporate de pe suprafaţa oceanului s au condensat, depunându se sub forma unor noi straturi de gheaţă pe continentul antarctic.
71 Existau temeri că datorită formării la Polul Sud a unor imense mase de gheaţă putea să se producă modificarea înclinării axului terestru. În faţa oamenilor de ştiinţă de pe Pământ se punea problema topirii straturilor nou formate, oprindu se astfel îngroşarea gheţei care acoperă Antarctida.
72 Un grup de savanţi ai Institutului de fizică atomică din Toritown elaboraseră o idee îndrăzneaţă: să se creeze un soare artificial care, aflându se la o distanţă de trei până la cinci sute kilometri de Pământ, să radieze energie suficientă pentru a opri îngroşarea gheţei de pe Antarctida.
73 Dar toate acestea erau doar premizele. În faţa oamenilor de ştiinţă se ridicase problema: cum se va asigura stabilitatea microsoarelui artificial? Soarele cel adevărat nu se "fărâmiţează", nu se rupe în bucăţi datorită faptului că toate forţele care acţionează asupra lui se echilibrează.
74 Prin ce mijloc urma să se asigure stabilitatea soarelui artificial? Dacă în interiorul lui se vor produce reacţii termonucleare obişnuite, acestea vor da naştere, în sutimi de secundă, unor presiuni şi temperaturi uriaşe, apărând astfel forţa distructivă care va tinde să l sfarme.
75 Prin urmare microsoarele nu va putea fi creat numai printr o simplă explozie termonucleară. Cum să se găsească o forţă de reacţiune? Greutatea microsoarelui va fi relativ mică, de aceea forţa de gravitate care împiedică distrugerea soarelui adevărat aici va fi insuficientă.
76 Odată, acest lucru se petrecuse cu doi ani în urmă, Elena Nikolaevna reuşise să creeze pe cale artificială, într o nouă reacţie termonucleară, foarte complicată, care avusese loc la temperatura de peste patru sute milioane de grade, o particulă atomică cu totul necunoscută.
77 După o fracţiune de secundă particula dispăruse, dar aparate de mare precizie reuşiseră să i înregistreze existenţa. Experienţa fusese repetată de trei ori. Descoperirea Elenei Nikolaevna stârnise interesul tuturor oamenilor de ştiinţă care lucrau în domeniul fizicii atomice.
78 Astfel lua naştere un atom complex, în centrul căruia se afla termoelectronul negativ, iar pe orbite se roteau nuclee pozitive, rămăşiţele atomilor obişnuiţi. Lucrarea lui Viktor Platonov, publicată în revista "Fizica atomică", stârnise o mare vâlvă în lumea savanţilor.
79 Prin ce se va deosebi de substanţele cunoscute? Se puneau întrebări, se formulau ipoteze îndrăzneţe, oamenii de ştiinţă munceau fără răgaz, dar între timp pe îndepărtata Antarctidă platoşa de gheaţă creştea milimetru cu milimetru, pe neobservate, pentru ochiul omenesc, dar fără încetare, necontenit.
80 Mai trecuseră câteva luni, şi un alt cercetător, Gin Fan şi prezentase o nouă lucrare teoretică, demonstrând posibilitatea realizării noii reacţii nucleare, în condiţiile căreia milioane de termoelectroni trebuiau să alcătuiască combinaţii foarte complexe "politermoelectroni", cum îi denumise el.
81 Aceasta înseamnă că în procesul reacţiei pulsatoare materia se transformă aproape în întregime în căldură şi lumină. Dacă pe baza reacţiei pulsatoare s ar crea un microsoare, ar trebui să treacă ani, înainte ca întreaga masă de politermoelectroni să se transforme în energie termică şi luminoasă.
82 Vă puteţi imagina – într un an au calculat abia patru pulsaţii! Şi notaţi că maşinile de calculat execută zece milioane de operaţii pe secundă. Atât de complicate s au dovedit a fi calculele! Nu, calea asta este prea lungă şi noi nu ne putem pune toate speranţele în ea.
83 Urmăream cu atenţie cum conduce Kinolu maşina. În faţa lui nu era nici volan, nici manetă pentru schimbarea vitezelor, doar un mic tablou cu comutatoare şi butoane colorate. Motorul automobilului era atomic. Capota transformatoare ne apăra perfect de radiaţiile mortale.
84 Mi am dat seama că maşina era dirijată acum cu precizie de aparatele cibernetice, dar urmăream totuşi cu atenţie vitezometrul. Acul lui trecuse peste marcajul de o sută de kilometri pe oră continuând să suie mereu. Nu prea mă simţeam la largul meu. Automobilul atinsese o viteză neobişnuită.
85 Maşina nu ştie în ce direcţie s o ia. Kinolu coti pe şoseaua din dreapta şi conectă din nou dirijarea automată. Zburam iar cu viteza de mai înainte, iar eu, pe deplin liniştit, am început să privesc teleemisiunea de pe micul ecran montat in tăblia de lemn care căptuşea partea din faţă a maşinii.
86 Putem coborî. Trimitem îndată maşina înapoi şi mergem la stratoplan. Îmbarcarea a şi început. Apăsă pe câteva butoane de pe tabloul de comandă, coborî din maşină şi închise uşa. Automobilul porni lin, viră pe pista largă din faţa aerogării şi se îndepărtă cu toată viteza.
87 Câmpul întins şi neted al aeroportului era acoperit cu dale mari hexagonale de beton. Ne am apropiat de stratoplan, o aeronavă al cărei fuzelaj argintiu strălucea în soare, dublu etajat cu ferestruici în partea din faţă şi un ax lung prelungit înainte ca dintele fantastic al narvalului.
88 Ca un copil curios, am rugat să fiu lăsat lângă fereastră şi Kinolu mi a cedat bucuros locul. De la înălţimea rampei, aeroportul părea, prin fereastra stratoplanului, un mozaic alcătuit din hexagoane. Nu departe se zăreau alte câteva rampe cu stratoplane argintii. Sosi şi clipa decolării.
89 Vârful rampei se ridică lin în sus. Acum ea privea spre cer ca ţeava unui tun antiaerian. Spătarele fotoliilor se dădură înapoi. Şedeam culcaţi, cu tot trupul întins. Acest lucru e explicabil: culcat pe spate, omul poate suporta sarcini mult mai mari, decât în oricare altă poziţie.
90 Azuriul diafan care se vedea de pe sol se transformă în albastru deschis apoi albastrul se întunecă, deveni profund, cu o nuanţă violetă şi, în sfârşit, la peste douăzeci de kilometri înălţime se făcu negru violet, aşa cum arată de obicei cerul meridional în nopţile fără lună.
91 Înseamnă că ne aflăm la optzeci şi doi de kilometri înălţime! După câteva clipe ne despărţeau de Pământ, aproximativ trei sute de kilometri. Dincolo de geamul cabinei stratoplanului nu se mai zărea aproape nicio urmă de nor – ionosfera. Deasupra strălucea cu miile i de stele măreţul Univers.
92 Undeva departe, în adâncul nopţii întunecoase, se ciocneau şi dispăreau constelaţii vechi. Piereau, făcându se praf şi pulbere, pentru ca peste multe miliarde de ani, amestecându se cu praful şi pulberea altor galaxii nimicite, să apară din nou undeva, în alt loc, ca noi lumi siderale tinere.
93 Zburam de cincisprezece minute. Constelaţiile obişnuite ale emisferei boreale se îndepărtau încet şi spre sud apăreau stele noi. Cupa Ursei Mari îşi apleca toarta în chip ciudat. Steaua Polară nu se mai zărea deasupra capului ca de obicei, ci mai jos şi mai înapoi, aproape de orizont.
94 Stelele mici începură să pălească şi se stinseră de tot. Peste câteva clipe dispărură şi cele mai strălucitoare. Cerul îşi recăpăta coloritul obişnuit. Din împărăţia nopţii întunecate ne întorsesem iar la ziua luminoasă, însorită. Jos, printre norişorii mărunţi, începu să se zărească Pământul.
95 Stratoplanul făcu un tur de pistă deasupra aeropostului la mică înălţime, astfel încât i se văzu umbra cu aripile înclinate înapoi şi deodată se ridică drept în sus ca o luminare. Acum motoarele cu reacţie funcţionau în chip de frâne, încetinind coborârea pe Pământ. Stratoplanul ateriza vertical.
96 Cei ce aşteptau şi noii sosiţi se amestecară. Domnea învălmăşeala veselă, obişnuită la întâlnirile din gări şi porturi. Am recunoscut o de departe pe Elena Nilcolaevna. Mi a făcut semn cu un buchet de flori viu colorate, şi a croit drum prin mulţime, m a îmbrăţişat şi ne am sărutat.
97 Această duioşie spontană mă mişca. Eram bucuros că se găsise şi pentru mine un om apropiat, care venise să mă întâmpine. Drumul către oraş mergea pe litoralul mării, o mare nouă, formată în urma topirii gheţurilor în emisfera boreală. Luciul nesfârşit al apei se întindea până departe la orizont.
98 Pentru dumneata ar fi interesant să vezi cum se extrag silicaţii de toriu. Întregul proces este complet mecanizat. Toriul reprezintă baza energeticii atomice, în scoarţa Pământului se găseşte de douăzeci şi şapte de ori mai mult toriu decât uraniu. Am intrat în Toritown.
99 Străzi largi, drepte, clădiri înalte, luminoase, unite în ansambluri arhitectonice, la intersecţia străzilor fântâni arteziene, şi verdeaţă, o mare de verdeaţă, din pricina căreia pe alocuri nu puteai vedea faţadele caselor. Aerul din Toritown era proaspăt şi plin de miresme, ca o grădină în floare.
100 Da, oraşul era într adevăr o grădină minunată. De a lungul străzilor, despărţind partea carosabilă de clădiri, se întindeau scuaruri late. Un gard verde, viu apăra pe locatari de zgomot şi praf. Verdeaţa acoperea complet casele, înconjurându le în straturi de jos până sus.
101 Clădirile aveau proeminenţe speciale, nişte cornişe late, şi balconaşe, destinate creşterii plantelor. Clădirea în care locuia Elena Nikolaevna se găsea aproape de centrul oraşului. Am urcat cu liftul la etajul opt. Elena Nikolaevna m a condus în camera pe care o destinase pentru mine.
102 Cu spatele la noi, o bătrână căruntă, înaltă, dar puţin încovoiată de ani vocifera mereu. În faţa ei se lăsa fâstâcit de pe un picior pe altul cel pe care l numise "tinere", un atlet uriaş cu umeri laţi, de vreo şaizeci de ani. Roşu la faţă, dădea neputincios din mâini uitându se ruşinat la bătrână.
103 Ne am întors în sufragerie. Elena Nikolaevna se apropie de un gobelin imens ce împodobea unul din pereţi şi l dădu la o parte descoperind o nişă nu prea adâncă, ai cărei pereţi formau un semicerc. Nici tavanul ei nu era plat ci semisferic, pierzându se treptat în pereţi.
104 Cu mâna streaşină la ochi ea urmărea stratoplanul, care descria viraje pe cerul albastru, venind la aterizare. După câteva ture de pistă stratoplanul zbură deasupra aerodromului venind direct spre noi şi cu aripile strălucind în soare, dispăru, vuind, undeva, în spatele nostru.
105 Toată lumea s a repezit valvârtej peste nisipul fierbinte către marea răcoroasă, ademenitoare. Am intrat încet în apă după ceilalţi, ezitând să mă dau la fund, tremurând din pricina stropilor reci care mi atingeau trupul încins. Pe neaşteptate un şuvoi zdravăn de apă s a revărsat pe spatele meu.
106 Am pornit după ea, dar m am oprit curând deznădăjduit. Elena Nikolaevna a ajuns repede la casca roşie şi îndată s a auzit dinspre ţărm bătaia unui gong. Era timpul să ne întoarcem. Am luat micul dejun la restaurantul cantină amenajat ca şi cantina din sanatoriul de la Verhoiansk.
107 Bucătăria automată era instalată la subsol. Apăsai pe un buton şi îndată apărea pe masă felul de mâncare dorit, neatins de mâna omului; totul era făcut de maşini reglate de oameni pentru mâncarea cerută. În meniu am citit câteva feluri de mâncare, pesemne specific australiene.
108 Noi i am completat doar utilajul. Am aterizat lângă una din clădirile cu aparataj de măsurat. Era ora nouă fără cinci. În jurul clădirii se strânsese multă lume. La nouă fără un minut, alături de ornitopterul nostru au aterizat, mai bine zis s au lăsat repede pe Pământ unul după altul, încă trei.
109 Să mergem înăuntru. Clădirea, alcătuită din câteva încăperi, era ocupată în întregime cu aparate de măsurat. Nu ştiam la ce să mă uit mai întâi. Aş fi vrut să mă opresc mai mult lângă fiecare aparat. Elena Nikolaevna m a condus repede prin camere, dându mi explicaţii succinte, dar precise.
110 În puţul vertical al minei se găseau instalaţiile de răcire, conductele de aer comprimat şi de apă, numeroase cabluri, scări, două lifturi, compresoare, pompe de vid şi alt utilaj. Tabloul de comandă principal se găsea la ieşirea din puţul vertical al minei, la suprafaţa pământului.
111 Repetiţia avea drept scop verificarea pentru ultima oară a întregului aparataj. Ea a ţinut câteva ore. În sinea mea o admiram pe Elena Nikolaevna; pas cu pas, amănunţit, verifica dispozitivele complicate, fără să şi precupeţească timpul, neîngăduind nimănui să se îndepărteze.
112 Aparatajul este în deplină ordine. Până mâine dimineaţă toată lumea e liberă. Adunarea la orele opt patruzeci şi cinci de minute. Experienţa va începe la orele nouă. Trecuse de ora unu când ne am întors în oraş. Elena Nikolaevna s a oprit pentru câteva clipe la institut, apoi am luat masa împreună.
113 Vreau să văd ce va răspunde la aceasta automatul. Mă interesează procedeul în sine. Am perforat formularul de două ori la rubrica indicată şi l am vârât printr o deschizătură îngustă, ca a unei cutii poştale, în aparatul ce se găsea în faţa mea. Câteva clipe, în cameră s a aşternut liniştea.
114 M a impresionat precizia cu care era organizată evidenţa. Se cunoştea cu exactitate numărul locuitorilor oraşului şi, prin urmare, necesităţile de locuinţe în ansamblu. Toate operaţiile din sectorul de evidenţă erau făcute de maşini pe baza unui program întocmit dinainte.
115 După aceea, dacă vrei, să facem o plimbare prin oraş. Vezi Toritownul nostru. Ne am întors acasă pe înserat. Se întuneca repede. Seara, oraşul părea şi mai frumos decât în timpul zilei. Toate clădirile erau colorate cam până la etajul întâi cu vopsele luminiscente de un galben pastelat.
116 Fiecare clădire avea o notă caracteristică: la una, de a lungul ferestrelor etajului se întindea o dungă luminoasă de un albastru intens, la alta de un roşu viu, mai departe una violetă, apoi verde, portocalie... Oraşul strălucea, parcă ar fi fost iluminat de sărbătoare.
117 Privind pe ecranul televizorului, parcă aş fi coborât în interiorul minei. Am cercetat treptat puţul orizontal, coborând până în camera subterană. Acolo, în centrul ei, am zărit o platformă specială pe care trebuia aşezată încărcătura atomică – şase cilindri strălucitori, de diferite dimensiuni.
118 În faţa ei, pe o măsuţă, se găseau acolo şase cilindri mici, goi. Ea luă unul dintre ei şi l puse la mijlocul mesei. Îndată am văzut pe ecranul televizorului două mâini metalice mari – biomanipulatorii, aflaţi în adâncul Pământului, repetând cu precizie toate mişcările mâinilor Elenei Nikolaevna.
119 Aşez ultimul cilindru. Mâinile mecanice luară cu grijă al şaselea cilindru şi l apropiară de ceilalţi. În acelaşi moment, pe ecranul televizorului, în locul cilindrilor, izbucni o pată luminoasă. Am încremenit cu toţii. De sub Pământ răzbătu până la noi ecoul surd al exploziei.
120 Acesta era momentul critic. Globul tremura mărunt, zvârlind în toate direcţiile limbile scurte ale unor flăcări, orbitor de luminoase ca şi prototipul. Microsoarele incandescent, alb, începea să semene cu capul unei ghioage de pe vremuri. Apoi se petrecu un fenomen cu totul ciudat.
121 Abia cu câteva clipe în urmă se îndoise de succesul experienţei. Era oare posibil să se bucure văzând că avusese dreptate, că experienţa nu reuşea? Nu! Faţa lui era încremenită, sprâncenele încruntate cu încordare, iar ochii urmăreau ecranul fără întrerupere. Ca toţi ceilalţi, era şi el neliniştit.
122 Plăcile rezistente la temperaturi înalte, cu care era căptuşită camera subterană, n au rezistat la acea temperatură colosală. Elena Nikolaevna spori la maximum alimentarea cu heliu lichid, dar acest lucru fu de folos doar pentru scurtă vreme – ceramica începu să se topească.
123 Camera subterană era astfel construită încât, la nevoie, întregul strat de Pământ de deasupra ei, gros de un kilometru şi jumătate, putea fi năruit printr o simplă apăsare pe butonul de siguranţă, camera cu prototipul microsoarelui fiind îngropată astfel sub o masă imensă de rocă.
124 Stratul imens de Pământ se prăbuşi, strivind prototipul microsoarelui. De sub Pământ mai răzbătură până la noi două sau trei zguduituri slabe şi apoi se isprăvi totul. Am ieşit de la punctul de comandă, scuturându ne de pe haine pulberea albă de var care căzuse din tavan în momentul surpării.
125 Spre sfârşitul celei de a patra zi de muncă am terminat împreună cu Viktor Platonov prelucrarea întregii pelicule, inclusiv a ultimei înregistrări. Obţinusem o panglică de hârtie pe care, prin intermediul a milioane de puncte, era înfăţişată diagrama pulsaţiei prototipului.
126 Până la o sută patruzeci şi două de pulsaţii prototipul s a contractat şi s a dilatat regulat, ca o inimă. Apoi a început să tremure mărunt şi să crească, umflându se încet încet şi devenind un glob de foc. Apăruse o forţă neprevăzută, tulburând desfăşurarea normală a experienţei.
127 Întoarse comutatorul şi în puţul negru al minei se aprinse îndată o ghirlandă de becuri electrice. Adâncimea minei era atât de mare, încât nu puteam vedea ultimele becuri din ghirlandă. Deodată, în adâncul minei, de a lungul peretelui, ţâşni un roi de scântei căzând ca o ploaie în jos.
128 Să verificăm lifturile. Niciunul din cele două lifturi rapide nu mai funcţiona. Barele metalice fixate se încovoiaseră din pricina focului subteran. Cabinele se deformaseră, înţepenindu se. Viktor se scărpină la ceafă, privind îngândurat în adâncul negru, fără de fund, al puţului.
129 De pildă "Fluturele", mă sfătui Viktor, conducându mă spre un ornitopter elegant, dat cu un lac lucios, verde închis. Am deschis uşiţa cabinei şi m am aşezat în fotoliul de piele moale. Prin pereţii de sticlă aveam o vizibilitate perfectă în toate direcţiile, chiar şi în jos.
130 Tot timpul aveam impresia că ornitopterul era gata gata să se agaţe de conducte şi de rupturile cablurilor electrice care ieşeau în afară peste tot. Coborând cu precauţie mai departe am ajuns până la al doilea puţ vertical în adâncul căruia se găsea laboratorul subteran.
131 Nu prea îmi vine să cred că aici am putea găsi ceva interesant. Deşi, ia staţi puţin. Vedeţi, acolo, jos de tot, o crăpătură? Poate că prin ea vom reuşi să ajungem până la cameră. În faţa noastră se zărea o crăpătură adâncă, neagră, ce ducea undeva în adâncul Pământului.
132 Am format numărul ornitopterului său. Mi a răspuns numaidecât, dar vocea lui se auzea înăbuşită, iar mai târziu a dispărut complet. Peste vreo patruzeci de minute, când pierdusem orice speranţă să l mai văd, în radiotelefon răsună vocea lui. Curând am urcat amândoi la suprafaţă.
133 Acolo e acum împărăţia gheţurilor. Conductele prin care se scurgea heliul lichid, pentru răcirea camerei, au plesnit din pricina exploziei, heliul lichid s a scurs şi a îmbibat tot Pământul, transformându l într un bloc de gheaţă. Tocmai acest lucru ne a făcut să bănuim cauza eşecului experienţei.
134 Interesant este şi faptul că materialul din care a fost executată căptuşeala refractară a camerei s a dovedit a fi semiconductor. Când acest material s a încălzit suficient, sub acţiunea radiaţiei produse de prototipul microsoarelui, din el a emanat spre sudura rece un termocurent.
135 În jurul întregii camere s a format un puternic câmp magnetic care a fost cauza distrugerii prototipului. Cu cât se încingea mai mult căptuşeala refractară a camerei, cu atât mai intenşi deveneau termocurenţii, câmpul magnetic dilatând tot mai mult prototipul microsoarelui.
136 La noi există anumite formalităţi. Fiecare angajat nou sosit este dator, indiferent de titlul ştiinţific pe care l posedă, să dea un examen de admitere în domeniul ştiinţei în care vrea să lucreze. Acum pretutindeni există acest mod de repartizare a posturilor, în funcţie de pregătirea candidatului.
137 Totuşi, cu dumneavoastră e un caz special şi cred că se poate face o excepţie, primindu vă fără examen. Am protestat cu hotărâre împotriva oricăror excepţii şi favoruri. Dacă i o normă generală, foarte bine. De vreme ce toţi trebuie să dea examen de admitere, am să l dau şi eu.
138 Soarele îşi trimite razele în toate direcţiile. Desigur, doar o parte din ele ajung pe planete. Ştiţi că pe Marte ajunge aproximativ un procent şi jumătate din a miliarda parte de energie radiată de soare. Adică, după cum spun matematicienii, o cantitate infinitezimală.
139 Luaţi, de pildă, planeta Marte. S ar părea că această planetă prezintă avantaje pentru noi în toate privinţele; este aproape de Pământ, are atmosferă asemănătoare în unele privinţe cu a noastră, posedă multe bogăţii minerale, precum şi vegetaţie, însă omul nu se simte pe ea în largul său.
140 Şi toate acestea durează, după socoteala Pământenilor, aproape un an. Nici vara nu e mai bine. La ecuator, ziua, în pustiurile lipsite de apă, căldura atinge treizeci de grade, ploi aproape că nu cad, aerul e uscat şi înăbuşitor, iar vântul stârneşte vârtejuri de praf şi nisip.
141 Luă o foaie de hârtie şi deasupra soarelui, sub un unghi oarecare faţă de el, trasă o mică linie curbă, lângă care scrise: "Oglinda zburătoare". Apoi prelungi razele soarelui către oglindă, iar de la aceasta le duse spre punctul care reprezenta pe desenul lui planeta Marte.
142 Două sau trei asemenea oglinzi ar proiecta pe Marte atâta energie, încât clima acestei planete s ar transforma, devenind de nerecunoscut. Priveam ca vrăjit mica foaie de hârtie. Să fie acest lucru posibil? În vremea noastră nimănui nu i ar fi trecut prin minte să emită o asemenea idee.
143 Din cutiuţă ieşeau alţi şi alţi metri din această oglindă suplă atât de subţire. Membrana acoperise deja în câteva straturi întreaga masă, în falduri bogate şi, strălucind ca argintul viu, lunecă jos. Părea de necrezut că toată acea cantitate de membrană încăpuse în cutiuţă.
144 Dacă aş scoate tot conţinutul cutiuţei, membrana ar umple toată camera. Puneţi mâna să vedeţi ce uşoară şi ce durabilă e. Încercaţi s o rupeţi. Nu m am putut stăpâni şi, luând în mâini materialul extrem de fin şi lipsit de greutate, am tras de el din răsputeri în toate direcţiile.
145 Dar principalul nu este acesta. Count propune o altă cale interesantă pentru rezolvarea în fond a aceleiaşi probleme şi dacă ideea ar fi realizată am obţine o cantitate colosală de energie calorică ieftină. Lucraţi paralel – acest lucru n ar dăuna câtuşi de puţin scopului pe care vi l am propus.
146 Nu semănau pentru că zilele pline de muncă interesantă, captivantă, nu pot să semene. Îmi amintesc; încă demult, în tinereţe, când învăţam la Facultatea Muncitorească de pe lângă Universitatea din Moscova, prietenii mei înfiripau discuţii cu privire la felul în care vor trăi oamenii în comunism.
147 Stăteam culcaţi pe paturile de scânduri din baraca neîncălzită, sub mantale ponosite, rămase încă de pe vremea războiului civil. Istoviţi de foamete, de frig şi niciodată cu somnul împlinit, vedeam viaţa de paradis într o bucată de pâine de secară curată şi o cameră caldă.
148 În cuvintele noastre nu era totul just şi logic, dar principalul îl înţelesesem încă de pe atunci: omul nu va înceta niciodată să muncească pentru că a crea, a făuri, a înţelege şi a cuceri universul prin puterea raţiunii sale – aceasta este pentru el o necesitate firească.
149 Acolo se adunau amatorii pentru a şi suda schemele. Aveau totul la dispoziţie: piese, mese, mici utilaje şi scheme tipice, verificate de repetate ori în diferite aparate de radio. Vizitatorilor le dădea consultaţii un bătrân, care era profesor, după cum am aflat mai târziu.
150 Nici nu mai vorbesc de dimensiuni şi proporţii. Aici exactitatea e garantată în limitele a câtorva microni. Bunăoară vă duceţi la o expoziţie, continuă el. Vă place un tablou. Întindeţi o pânză, aşezaţi aparatul, îl puneţi în funcţiune şi vizitaţi mai departe expoziţia.
151 Viktor îmi explică amănunţit schema aparatului său. Acesta era prevăzut cu fotoelemente, cu prizme spectografice ca obiective, cu motoraşe pentru acţionarea braţelor mecanice ale automatului, cu o trusă de vopsele de tot felul, şi cu o paletă pentru amestecarea şi alegerea lor.
152 Viktor nu şi termină vorba. Îl întrerupse un sunet melodios care se auzi din ceasul meu de mână – un ceas obişnuit în care era montat un receptor emiţător, pe unde ultrascurte. Doi cunoscuţi care au asemenea ceasornice, aflaţi la cel mult douăzeci de kilometri, pot vorbi nestingheriţi unul cu altul.
153 După cât se dovedi, nu era chiar atât de simplu să pozezi. Viktor tocmai pusese aparatul în funcţiune când am simţit nişte furnicături la rădăcina nasului, apoi undeva deasupra sprâncenei. După aceea mi s a părut deodată că mă strânge gulerul cămăşii. Tare aş fi vrut să l deschei.
154 În cele din urmă aveam impresia că dintr o clipă într alta mă voi sufoca. În afară de asta pe lângă mine treceau oameni, vorbeau, şi abia mă puteam stăpâni să nu mă uit la ei. Colac peste pupăză, spre sfârşitul şedinţei apăru Elena Nikolaevna şi începu să ne dăscălească.
155 A mai trecut pe neobservate încă o lună şi jumătate. Mă obişnuisem pe deplin cu noua lume, în mijlocul căreia trăiam, cu noua orânduire a vieţii, făcusem cunoştinţă cu tehnica modernă, încetând, în sfârşit, să semăn cu un copil curios, sosit dintr un fund de ţară într un mare oraş industrial.
156 El prezentă pe ecran o foaie de hârtie, pe care era trasată o diagramă, care semăna cu nişte dinţi de ferăstrău. Dinţii erau din ce în ce mai mari. Diagrama reprezenta pulsaţiile microsoarelui. Al patrulea dinte, care înfăţişa pulsaţia mult aşteptată, era trasat doar pe jumătate: nu avea vârf.
157 Acum în ceea ce priveşte teoria. Aici am eu cuvântul. Dificultăţile sunt de natură pur matematică. O soluţie rezultată din rezolvarea sistemului este foarte aproape de zero. E destul de neplăcut să ai de a face cu asemenea sisteme. Oricând te poţi aştepta la surprize din partea lor.
158 Tehnica lor va fi mult mai perfecţionată, poate că vor rezolva problema în câteva zile, şi teoretic şi practic. În cele din urmă, am hotărât ca întreaga noastră grupă să se adune la institut şi să redacteze un raport amănunţit către prezidiul Academiei Mondiale de Ştiinţe.
159 Totodată, la stăruinţa unor membri ai consiliului ştiinţific, în rezoluţie s a specificat că problema realizării microsoarelui nu este complet rezolvată din punct de vedere teoretic şi ţinând seama de recenta explozie experimentală ar fi posibil să nu fie dusă la bun sfârşit.
160 Timpul îl schimbase şi pe el. Cândva, pe câmpul acesta aterizau doar avioane cu elice. Apoi, se aşternuse pista betonată pe care decolau turboreactoarele. Acum, utilat cu numeroase rampe, aeroportul primea stratoplane şi chiar rachetoplane, care se întorceau pe Pământ din călătoriile interplanetare.
161 Era o dimineaţă senină, friguroasă. Neobişnuiţi cu frigul, după căldurile din Australia, faţa parcă îmi era înţepată de ace reci, dar această senzaţie era plăcută. Pe neaşteptate simţii în străfundul sufletului că mi era dor de o iarnă adevărată, de iubita natură rusească.
162 Nu pot să redau emoţia care m a cuprins la vederea acestei pieţe, atât de scumpă inimii fiecărui rus. "Moscovă, măicuţă, scumpa mea", am şoptit, dându i numele cele mai duioase care mi treceau prin minte. Răscolit de revederea patriei şi de noile impresii, în noaptea aceea am dormit zbuciumat.
163 Cei care nu cunoşteau destul de bine limba rusă sau n o înţelegeau deloc îşi pregăteau translatoarele cibernetice. Elena Nikolaevna îşi începu expunerea cu glas surd. Era emoţionată vădit. Aceasta ţinu însă numai câteva clipe. Treptat, recăpătându şi cumpătul începu să vorbească ferm, cu convingere.
164 Nu toate vor duce neapărat la realizarea microsoarelui. Chiar dacă unele dintre ele nu vor reuşi, ele ne vor permite să stabilim pe cale experimentală posibilităţile realizării microsoarelui şi ne vor învăţa să l dirijăm. În concluzie, eu sunt de părere să se efectueze o serie de explozii pe Lună.
165 Au mai luat cuvântul câţiva membri ai Academiei, susţinând cu toţii propunerile antevorbitorilor, relevând meritele noastre, lăudând grupa pentru opera ei, ingenioasă şi necesară omenirii. Pe cât se vedea, această opinie era unanimă, nemaiavând rost continuarea discuţiilor.
166 Ea va pluti deasupra Lunei şi până la urmă se va depune pe suprafaţa ei. De aceea poate fi infectată nu numai acea parte a Lunei pe care se va efectua explozia, dar şi celelalte regiuni ale ei. Şi ce înseamnă Luna pentru noi în prezent o ştie oricine. Ea nu este numai satelitul nostru.
167 Mai mult decât atât, urmă bătrânul. Aici s au făcut propuneri de a se efectua nu una, ci o serie de explozii, chiar dacă la început acestea n au să reuşească. Acum nu mai sunt însă acele vremuri, continuă Valentin Ilici, când oamenii dibuiau rezolvarea problemelor doar pe cale experimentală.
168 Lungul drum străbătut de Edison până la inventarea becului electric obişnuit, când pentru găsirea firului incandescent cel mai potrivit au fost încercate la nimereală sute de materiale dintre cele mai variate, inclusiv părul omenesc, această cale e de domeniul trecutului.
169 Da, da, o eroare! Aceste ecuaţii nu pot fi rezolvate frontal, aşa cum au procedat ei. Asemenea sisteme complicate cu multe necunoscute ascund obstacole neaşteptate şi, de regulă, nu se rezolvă frontal. E adevărat că autorii proiectului microsoarelui n au aici nicio vină.
170 El a expus în cuprinsul ei în mod special metoda de rezolvare aproximativă a ecuaţiilor din această categorie. E tocmai ceea ce vă trebuie – ni se adresă bătrânul. Căci pentru dumneavoastră este cu desăvârşire indiferent dacă microsoarele va fi cu un metru mai mare sau mai mic.
171 Pentru dumneavoastră e important doar să determinaţi posibilitatea stabilităţii lui. Ei bine, tocmai acest lucru se poate face prin metoda despre care v am vorbit. De altfel calculul dumneavoastră ar fi o strălucită ilustrare practică la lucrarea teoretică a aspirantului meu.
172 La sfârşitul acestui termen vom avea date mult mai certe cu privire la stabilitatea sau instabilitatea microsoarelui. Dacă se va dovedi că stabilitatea lui e realizabilă, explozia va putea fi efectuată. Cât priveşte locul – acest lucru nu mai este esenţial. Şi bătrânul se aşeză liniştit.
173 În partea dreaptă a ecranului nu apăru niciun cerc negru. Djavaru ridică şedinţa. Emoţionaţi, ne am apropiat de Valentin Ilici ca să i mulţumim pentru sfat şi ajutor. El îşi înclină capul pe un umăr, ne ascultă în tăcere şi spuse cu glasul lui domol, care acum nu mi se mai părea scârţâit.
174 Au zburat ca o zi. De dimineaţă şi până seara, toţi laolaltă, cu ajutorul colaboratorilor lui Valentin Ilici am lucrat la calculul stabilităţii microsoarelui. Metoda rezolvării aproximative a sistemului nostru de ecuaţii produsă de tânărul aspirant era în fond simplă, ca tabla înmulţirii.
175 În aceste trei săptămâni am calculat – fireşte, cu ajutorul maşinilor cibernetice – peste două mii de pulsaţii ale microsoarelui, constatând că încet încet pulsaţiile aveau să devină regulate, uniforme, microsoarele menţinându şi diametral maxim, invariabil. Aceasta era o victorie serioasă.
176 După trei săptămâni secţia de fizică a prezidiului Academiei Mondiale de Ştiinţe s a întrunit pentru a da ascultare unei scurte comunicări a lui Valentin Ilici. La început, bătrânul savant n a voit să facă în locul nostru această comunicare, dar până la urmă l am înduplecat.
177 Călătorie în necunoscut!.. Acest vis născut în capul băieţandrului curios, care a citit cu nesaţ romanele lui Jules Verne şi Wells, îl poartă cu el toată viaţa şi la maturitate visul e tot atât de viu, de atrăgător, ca şi în copilărie. N aş fi crezut vreodată că voi avea parte de o asemenea bucurie.
178 Dezbaterea a durat aproape două ore. Ascultam cu atenţie expunerile savanţilor, dându ne seama tot mai mult că realizarea microsoarelui nu mai era o problemă care interesa doar laboratorul nostru. Ea căpăta tot mai mare amploare, cuprinzând aspecte din cele mai diferite.
179 De aceea supun la vot propunerea cu privire la organizarea unui institut special de cercetări ştiinţifice în problema microsoarelui. Din partea realizatorilor proiectului microsoarelui se cer în termenul cel mai scurt date precise cu privire la posibilităţile lui energetice.
180 Termenul de execuţie a acestor lucrări e foarte scurt şi de aceea ne au fost afectate, spre a ne ajuta la realizarea lor, Institutul pentru construcţii de rachete din Melbourne şi Uzina electroenergetică din Delhi. În plus putem antrena în această activitate şi alte organizaţii.
181 Eu iau asupră mi dispozitivele de teleghidare. Dumneata ia încărcătura atomică. După o scurtă chibzuială au fost repartizaţi pe grupe şi ceilalţi colaboratori. Faza practică a muncii noastre începuse: de la calcule abstracte treceam la acţiuni concrete, la construcţii, la metal.
182 Zburând deasupra unor podişuri joase am zărit oraşul încă de departe. Râul Iarra îl tăia în două părţi. Pe malul stâng, înconjurate de grădini şi parcuri se aflau cartierele de locuit. Deasupra oraşului nu era mai puţină animaţie decât pe străzile sale. Pe lângă noi zburau sute de ornitoptere.
183 Aşteptaţi o clipă, am să aflu îndată. Întoarse brusc ornitopterul şi se repezi după o fată care tocmai trecuse în zbor pe lângă noi. O ajunse din urmă şi se opriră amândoi suspendaţi în aer. Fata arătă cu mâna în direcţia unei clădiri înalte. Viktor ne făcu semn cu mâna, chemându ne la el.
184 Părea spaniolă sau mexicană. Trăsăturile feţei sale nu erau prea regulate, dar părul negru, ondulat, pielea oacheşă, bronzată de soare, obrajii viu îmbujoraţi, ochii sclipitori, uimitor de limpezi, buzele roşii, gura mare, cu dantura frumoasă, o făceau tare atrăgătoare.
185 Candidaţii erau îndrumaţi de ingineri, constructori cu experienţă. Dacă proiectul respectiv era atât de complicat încât studentul nu l putea executa la termen, se crea un grup special, oarecum asemănător unui birou de construcţii, unde fiecare dintre studenţi proiecta o parte a obiectivului.
186 Transportată pe Venus, această rachetă cu încărcătură atomică urma să fie lansată în atmosfera planetei la o anumită înălţime. Ca de obicei înainte de a începe executarea! proiectului, candidaţii la examenul de diplomă aveau de pus multe întrebări. Am discutat îndelung cu ei.
187 De fapt, tocmai mă duceam la secţia de montaje. Am dovedit în mod practic – continuă Count, făcând paşi mari pe culoarele institutului – că oglinda noastră parabolică poate fi construită în întregime din membrana cea mai subţire. Ea va fi fixată pe o carcasă tubulară făcută din aceeaşi membrană.
188 În hala de montaje, vastă şi luminoasă, era multă lume. Se auzea huruitul maşinilor, ici colo ţâşneau scântei. Unul pilea, altul şlefuia o piesă, într un cuvânt, se desfăşurau lucrările obişnuite de montare manuală a modelelor experimentale la executarea cărora munca, manuală e inevitabilă.
189 Zbârnâitul strident al unei sonerii anunţă sfârşitul zilei de muncă. Studenţii începură să se foiască. Terminau operaţiunile care nu puteau fi lăsate pe a doua zi, deconectau maşinile, făceau ordine la locurile de muncă. În hală au rămas trei studenţi. Erau de serviciu.
190 Se apropiau cu platforma electrică de fiecare maşină, strângând şpanul pe care l scoteau in curte, unde se găsea un mare autocamion acoperit. După ce au strâns şpanul, au pus în funcţiune robotul de întreţinere, ale cărui braţe au spălat pardoseala din plăci de faianţă.
191 Duceţi vă la duşuri, ne întâlnim la poarta institutului. James Count ne invită la el, la hotel. Voia să stăm de vorbă despre munca noastră, să afle amănunte. Deşi plecase de la noi, opera căreia îşi închinase câţiva ani din viaţă nu putea, desigur, să i fie indiferentă.
192 Ne am aşezat curioşi la televizor. Count îl puse pe programul indicat şi pe ecran apăru o întindere strălucitoare de apă, nori răzleţi pe cer, o mulţime de oameni pe mal şi şalupe multicolore la start. Vocea crainicului anunţa condiţiile unui concurs, citea numele participanţilor.
193 Celita o conducea stând strâns lipită de coca ei aerodinamică. Făcu cu mâna o manevră abia perceptibilă şi şalupa galbenă se ridică din nou în aer. Stereoefectul era atât de impresionant încât, fără să vrem, ne dădurăm în lături, părea că Celita zbura peste capetele noastre.
194 Ca să fiu sincer, eu nu m aş fi încumetat să particip la un asemenea concurs. A doua zi ne am întâlnit cu Celita la institut. Viktor Platonov se apropie de ea şi o felicită pentru succesul pe care l repurtase. Fata îl privi rece, îi mulţumi rezervată şi şi văzu de drum.
195 A rămas în urmă din pricina nesocotinţei sale, aşa că o lasă să isprăvească până la capăt. Totuşi, în treacăt fie spus, e o fată hotărâtă, dârză, doar că se aprinde prea repede... Celita îi explicase lui Viktor Platonov ceea ce trebuia. Acesta luă creionul şi începu să calculeze.
196 Probabil însă că niciunul din ei nu punea în muncă atâta pasiune, nu era atât de exigent întotdeauna faţă de sine însuşi şi faţă de ceilalţi ca Elena Nikolaevna. Raportul pe care i l am dat n a fost lung. Elena Nikolaevna ştia să pătrundă repede miezul lucrurilor, să înţeleagă esenţialul.
197 Tocmai m am întors de la Delhi, unde el lucrează la dispozitivele electrostatice pentru teleghidarea microsoarelui. Acolo e departe de a fi totul lămurit. Calculele preliminare arată că pentru transportul pe Venus al dispozitivelor electrostatice sunt necesare cinci rachetoplane.
198 Era de părere să nu se transporte suporţii în interiorul rachetei ca încărcătură nefolositoare, ci să se facă din ei înşişi carcasa rachetei şi pereţii exteriori. După ce racheta va sosi pe Venus ea va fi desfăcută şi din piesele obţinute vor putea fi montaţi suporţii dispozitivelor electrostatice.
199 Mă pasionează realmente construirea oglinzii zburătoare. Ideea cu privire la montarea rachetei din dispozitivele electrostatice mi a venit cu totul întâmplător. Am vrut pur şi simplu să vă ajut cu ceva... Observasem demult că, în activitatea creatoare, zilele sunt departe de a avea o valoare egală.
200 E greu de explicat de ce, dar sunt zile, ba chiar şi ore, când printr o intuiţie neaşteptată se rezolvă problemele cele mai complicate. Ai impresia că dacă am lăsa de o parte aceste zile, din tot restul muncii noastre nu se alege mai nimic. Am stat până târziu împreună în seara aceea.
201 Aş fi pus prinsoare pe orice că în clipa aceea pe strănepoata mea o interesa cu totul altceva decât constructorul principal. Susţinerea proiectelor de diplomă nu avea loc într o sală, în faţa unei mese mari, acoperită cu postav verde. Comisia nu şedea liniştită la un loc.
202 La început ne gândeam să plecăm cu toţii împreună. Acum îmi dau seama însă că astăzi n o să putem pune la punct toate treburile. În glasul Elenei Nikolaevna se simţea o uşoară ironie. De aceea am hotărât împreună cu profesorul să l lăsăm aici pe Viktor pentru vreo două zile.
203 Medicii au fost nevoiţi să mă examineze. Ce bine îmi părea acum că respectasem strict programul zilnic şi făcusem sport în mod sistematic! În ciuda meticulozităţii medicilor prima serie de examinări am trecut o cu succes. A doua serie era mult mai complicată: urma să mi se facă un control special.
204 Rezultatele lor s au dovedit a fi cu totul satisfăcătoare şi medicii au fost nevoiţi să mi elibereze un certificat, atestând că sunt apt pentru zborul cosmic. Am fost înscrişi la cursuri într o clasă specială ce purta numărul rachetoplanului cu care urma să zburăm spre Venus.
205 Programul de instruire era amplu: învăţam să tragem cu arma, să dăm primul ajutorul medical, să gătim, să mânuim o serie întreagă de aparate. Greu era îndeosebi să deprindem pilotarea rachetoplanului. Dar lucrul acesta era indispensabil, căci în caz de accident puteam rămâne fără piloţi.
206 În cele din urmă totul a fost gata, Racheta noastră cu încărcătură construită din viitorii suporţi ai dispozitivelor electrostatice, din această cauză vizibil deosebită la înfăţişare de rachetoplanele obişnuite, a fost expediată pe Lună, unde trebuia să sosim şi noi curând.
207 Ne chema adesea. De pe ecran mă privea, surâzând sfios, o feţişoară fragedă, drăgălaşă. Părul ei bălai uşor ondulat era împletit într o singură cosiţă lungă şi groasă. Ochii de un cenuşiu închis, uimitor de senini, priveau puţin îngânduraţi, de sub genele plecate, trădând o fire delicată, visătoare.
208 Elena Nikolaevna zbura înainte. Ea avea harta pe care trasasem de cu seară itinerarul zborului nostru, lung de o mie două sute de kilometri. După socotelile noastre trebuia să ajungem la destinaţie peste patru ore. Din când în când, pe sub noi, lunecau înapoi tufărişuri scunde şi ghimpoase.
209 Povârnişurile răsăritene ale munţilor nu aveau nevoie de ploi artificiale. Ele opreau vânturile umede ce suflau dinspre Oceanul Pacific fiind năpădite de o vegetaţie tropicală luxuriantă. După alte câteva minute de zbor în faţa noastră se ivi albastrul nemărginit al Mării Coralilor.
210 Acum putem să ne lipsim de hartă. Zburăm de a lungul ţărmului. Povârnişurile răsăritene, abrupte, care priveau spre mare, erau despărţite de apă printr o câmpie îngustă ce mergea de a lungul litoralului, brăzdată de mici pâraie de munte. Pe sub noi plutea pădurea tropicală veşnic verde.
211 Splendizii, zvelţii eucalipţi, învăluiţi în liane, uriaşii ficuşi sălbatici cu frunze mari, lucioase, palmierii înalţi cu trunchiuri golaşe şi cu o cunună de frunze tocmai în vârf, hăţişul des, greu de străbătut, iarba suculentă de un verde închis, toate acestea formau o junglă de nepătruns.
212 Mai departe, la vreo cinci sute de metri de ele erau grajdurile pentru vite. După câteva minute ne am apropiat de un grup de vile cu un etaj şi cu două, şi am coborât în curte pe o mică pistă de beton, unde stăteau înşiruite ornitoptere pe câteva rânduri. Ania alergă spre noi.
213 Nu, chiar că n am ce vă arăta aici. Mai bine hai să vedeţi laboratoarele. Ele se află lângă păşuni. Ei i se părea că ceea ce mi arăta nu prezenta nimic deosebit şi demn de atenţie. Totul era obişnuit ca în orice orăşel provincial. Pentru mine însă tocmai acesta era lucrul cel mai semnificativ.
214 Acum înţelegeam tot "anacronismul" unei asemenea întrebări. Orăşelul acela nu mi se părea defel provincial. Datorită dezvoltării transporturilor şi a televiziunii distanţele mari nu mai aveau nicio importanţă. Oraşele, aşezările omeneşti, continentele parcă se apropiaseră între ele.
215 Chiar dacă nu eu eram primul om care zbura spre Lună, parcă de asta e vorba? Doar şi pe vremea noastră avioanele pătrunseseră adânc în viaţa oamenilor şi cu toate acestea orice om care avea prilejul să zboare pentru întâia oară era emoţionat înainte de a trăi această experienţă.
216 S a auzit ultima comandă, a răsunat vuietul motoarelor şi rachetoplanul nostru, ţâşnind pe rampa metalică verticală s a desprins de Pământ luându şi zborul spre Lună. Oamenii pot comite erori grave când nu au posibilitatea să cunoască îndeaproape obiectul pe care îl cercetează.
217 Chiar un gânditor atât de profund al Greciei antice ca Aristotel era convins că Luna e un glob şlefuit care reflectă contururile continentelor şi mărilor de pe Pământ. Îndată după inventarea telescopului, această idee a căzut, iar acum cu atât mai mult ne pare caraghioasă.
218 Deşi mai puţin luminos, pare mai mare decât Soarele. Pe cerul negru străluceşte orbitor discul incandescent al soarelui, revărsând pe suprafaţa Lunei o lumină atât de vie încât fără ochelari fumurii care fac parte din echipamentul de scafandru nici nu poţi deschide ochii.
219 În jur domneşte o linişte adâncă. Apa şi atmosfera au dispărut de pe Lună din timpuri străvechi, şi o dată cu ele a dispărut şi acea forţă care modifică neîncetat înfăţişarea globului terestru. Totul pe Lună pare încremenit şi neschimbat de multă vreme. Asta e însă doar prima impresie.
220 Când priveşti împrejur vezi că Luna a încetat să fie un pustiu, pe ea a apărut omul. Stăteam pe mica platformă de decolare, la câţiva kilometri de intrarea în oraşul subteran. În apropierea noastră se îndreptau spre cer schelele ajurate ale rampelor pentru lansarea rachetoplanelor spre Pământ.
221 Pe Lună însă, care atrage toate corpurile cu o putere de şase ori mai mică decât Pământul, nu s a întâmplat nimic. Am căzut uşor şi m am ridicat îndată în picioare. Prin urmare, pentru a învăţa să mergi sprinten cum o făceau vechii locatari de pe Lună, îţi trebuia un oarecare antrenament.
222 Intrarea în oraş se afla la baza unei stânci uriaşe. Am coborât o scară şi ne am pomenit în faţa unei uşi de metal. Jaroslav Pavlovici apăsă pe un buton şi uşa se deschise automat, dând într o cameră viu luminată, apoi se închise încet în urma noastră. În cameră am aşteptat ca să se umple cu aer.
223 În fundul sălii, întocmai ca într o staţie de metrou urcau şi coborau câteva scări rulante. Ele ne au dus mai departe în adâncul Lunei. S a deschis apoi altă uşă care era închisă ermetic, şi în faţa noastră s a ivit deodată un întreg oraş subteran, cu străzi şi case aidoma celor de pe Pământ.
224 Din ea se ramifică în toate direcţiile coridoare lungi, înguste, care cuprind într un singur sistem o construcţie de mare suprafaţă. Subterana are mai multe uşi asemănătoare aceleia prin care am intrat noi. La intrarea în oraş se găsea o clădire mare – vestiarul oraşului.
225 Alţii mergeau normal, aproape la fel ca pe Pământ, doar că păşeau mai uşor şi mai întins. Noi însă nu învăţasem încă să umblăm atât de lin şi din când în când câte unul sărea deodată în sus şi ne o lua înainte cu vreo cinci metri, ceea ce era destul de caraghios, stârnind râsetele tuturor.
226 Îndeosebi Viktor Platonov făcea salturi, probabil din pricina picioarelor sale lungi, sau poate din cauză că nu şi putea stăpâni bucuria: Celita era alături de el şi, ca toţi îndrăgostiţii, se afla în acea stare de beatitudine când pur şi simplu nu e posibil să stai locului.
227 Grupul nostru s a instalat la etajul al doilea. Curând ne am adunat cu toţii într o mică sufragerie. În mijloc se afla o masă lungă, încărcată cu tot felul de bucate. În jurul ei trebăluia un bărbat de vârstă mijlocie, înalt, bine făcut, zvelt, îmbrăcat într un costum uşor de culoare deschisă.
228 Nu se alterează si ocupă foarte puţin loc. Dar nu te poţi hrăni cu ele multă vreme. În primul rând, nu satisfac toate necesităţile organismului, şi, lucrul cel mai important – nu ne încarcă în întregime stomacul, ceea ce poate duce la micşorarea lui, şi până la urmă chiar la atrofiere.
229 A venit şi ziua plecării. În jurul rachetoplanului nostru se adunase o mulţime de oameni care veniseră să ne petreacă. Celita şi Viktor stăteau deoparte, ţinându se de mână şi privându se în tăcere prin casca costumului de scafandru. Înţelegeam ce dureros era pentru ei să se despartă acum.
230 Da, zborul ăsta nu i ca acela până în Lună! Într adevăr, dacă până în Lună zburasem în total doar două zile şi două nopţi, distanţa până la Venus am străbătut o în patruzeci de zile. În timpul zborului n aveam nimic deosebit de făcut şi fiecare se îndeletnicea cu ce voia.
231 Noaptea e iarnă friguroasă, cu zăpadă, dimineaţa e primăvară cu ceţuri dense, ziua – vară cu arşiţă, zăpuşeală, iar seara – toamnă mohorâtă şi ploioasă. În afară de aceasta există şi succesiunea anotimpurilor anului, condiţionată de mişcarea de revoluţie a planetei în jurul soarelui.
232 Se înţelege de la sine că o asemenea climă nu este favorabilă vieţii. Şi atmosfera acestei planete se deosebeşte foarte mult de aceea a Pământului fiind săracă în oxigen şi conţinând o cantitate imensă de bioxid de carbon – de cinci sute de ori mai mult decât atmosfera terestră.
233 În atmosfera noastră există un strat foarte bogat în molecule de ozon la douăzeci douăzeci şi cinci kilometri înălţime. Ca o cuirasă impenetrabilă, acest strat apără tot ce e viu pe Pământ? Acţiunea distrugătoare a razelor ultraviolete ale soarelui, absorbindu le aproape în întregime.
234 Prima expediţie ştiinţifică a adus o veste îmbucurătoare: pe Venus există viaţă, există o floră şi o faună, specifice. Ele nu se aseamănă deloc cu cele de pe Pământ, fapt determinat de condiţiile speciale în care se dezvoltă. Cea mai mare parte a suprafeţei planetei e acoperită cu apă.
235 Continentele sunt acolo mult mai mici decât pe Pământ – având mai degrabă aspectul unor insule sau arhipelaguri risipite pe un ocean nemărginit. Pe uscat, regnul vegetal e sărăcăcios, puţin diferenţiat, dar în mediul acvatic a atins o dezvoltare şi o varietate extraordinară.
236 M a frapat ingeniozitatea cu care plantele de acolo s au adaptat la lipsa de oxigen. Ele s au deprins să respire bioxid de carbon. Oxigenul obţinut prin fotosinteză din bioxidul de carbon, nu l elimină complet în aer, ca plantele de pe Pământ, ci l păstrează parţial în interiorul lor.
237 Atunci când plantele pier, pungile plesnesc şi oxigenul se împrăştie în aer. Acest proces de formare a oxigenului pur în atmosfera de pe Venus este continuu. Plantele pot fi asemuite cu o gigantică uzină de transformare a bioxidului de carbon în oxigen. M a frapat însă îndeosebi fauna de pe Venus.
238 După îndelungi observaţii şi cercetări oamenii de ştiinţă au ajuns la o concluzia uimitoare: animalele de pe Venus, întocmai ca şi plantele, sunt apte să efectueze fotosinteza! Pe lângă sistemul de circulaţie a sângelui, roşu, ele mai au unul subcutanat, pentru sângele verde.
239 Pe Pământ nu există nimic asemănător. Poate să se fi petrecut fenomene analoage cândva, demult de tot, în îndepărtatele ere geologice, când şi pe Pământ se simţea lipsa oxigenului. Dar atmosfera Pământului s a îmbogăţit destul de repede in oxigen ca urmare a activităţii fiziologice a plantelor.
240 Noi am avut pur şi simplu noroc că s a ivit prilejul să zburăm într acolo. Sosiseră zilele hotărâtoare ale expediţiei noastre – curând trebuia să aterizăm pe a doua planetă a sistemului solar. În urma rachetei noastre, de turism, cum îi spuneam, zbura a doua – racheta de transport, teleghidată.
241 Daţi mi relevmentul dumneavoastră! Manevra de coborâre a durat peste trei ore. Era suficient să se greşească poziţia cu un singur grad, ca să deviem de la locul ales cu o sută de kilometri. Erilik teleghidă racheta de transport pe o anumită orbită şi reduse brusc din înălţime.
242 Am străpuns curând stratul de nori aflaţi la mare altitudine. Privind prin luminatoare am zărit oceanul nemărginit care acoperea suprafaţa planetei, ici colo, pe luciul apei, se observau nişte pete roşcate – erau insulele. Înainte, departe, la linia orizontului se ivi o insulă mai mare.
243 Bun găsit, Venus! Am sărit din fotolii, ne am repezit spre luminatoare şi am zărit în faţa noastră suprafaţa roşiatică a planetei. În depărtare se întindea un lanţ de munţi. Cerul era acoperit de nori. În geamurile exterioare ale luminatoarelor mici stropi de ploaie trasau dâre oblice.
244 Ei îmbâcsesc aerul cu bioxid de carbon. Dacă n ar fi vulcanii, pe Venus s ar putea trăi fără echipament de scafandru. Spre dreapta, dincolo de un deal, se zărea un lac înconjurat de tufăriş înalt, roşcat. La marginea lacului, din zece în zece minute ţâşnea un şuvoi înalt de apă – un geizer.
245 Facem îndată un ospăţ straşnic. Aveţi noroc: azi gătesc eu. Pe deasupra noastră trecu în zbor, jos de tot, o pasăre uriaşă greoaie, de un verde închis, cu pete roşii, vii, pe pântec, aşa cum are tritonul. Avea aripi crestate, pliabile, ca liliacul şi ciocul lung ca al pelicanului.
246 Atacă fără deosebire, orice, chiar şi reptile mai puternice decât ele. Ptiu, ce vampiri idioţi! El smulse din tocul de la brâu un mic pistol, ultrasonic, îl îndreptă spre reptila cea mai apropiată, trase, şi aceasta se prăbuşi ca un bolovan. Celelalte două reptile se îndepărtară şi luară înălţime.
247 Gâtul subţire, golaş, ciocul enorm plin cu dinţi, pielea de un verde închis, fără pene, acoperită cu peri lungi, deşi, labele palmate de pradă, cu câte opt degete terminate cu gheare ascuţite, coada lungă ca de şarpe – toate acestea nu se potriveau cu ceea ce ştiam noi despre păsări.
248 Sub acţiunea luminii, bioxidul de carbon din sângele verde se descompune în carbon şi oxigen. Această cantitate suplimentară de oxigen ajunge apoi în sângele roşu, creând condiţii fiziologice normale pentru organismul animalului. Strâmbându se de scârbă, Viktor Platonov aruncă reptila cât colo.
249 Am urcat pe dâmb şi dincolo de el am zărit rachetoplanul expediţiei lui Henri Lamel, o navă mare, argintie. Rachetoplanul staţiona pe un teren tot atât de neted ca şi al nostru. Alături de el juca în reflexe argintii o imensă cupolă opacă dintr o peliculă subţire, dar foarte durabilă.
250 Strânsă, întreaga cupolă, a cărei greutate era infimă, încăpea într o cutie de mici dimensiuni, fiind foarte comodă pentru transportul în rachetoplan. În interiorul cupolei se crea un mic excedent de presiune faţă de atmosfera de pe Venus, pentru a sta umflată tot timpul ca un balon.
251 Aici se pot întâmpla multe. Gapek se îndreptă spre pădurea apropiată, un masiv gălbui roşcat ce părea că nu e alcătuit din copaci, ci din nişte flori uriaşe ciudate. Privind curioşi în toate părţile, am pătruns în desişul întunecos şi cald. Temperatura aerului nu scădea acolo sub patruzeci de grade.
252 Lăstăriş nu prea vedeam. Frunzele copacilor creşteau începând de la un metru şi jumătate de la sol. Cărnoase, crestate adânc, şi atât de mari, încât în ele putea fi înfăşurat cu uşurinţă un cal. Creşteau direct din trunchi şi rotunjindu se, alcătuiau o jumătate de boltă.
253 Mişcate de vântul uşor, frunzele se legănau alene ca nişte evantaie. Trunchiurile groase ale copacilor nu erau lemnoase, ci moi, suculente, pline de sevă. Am dat cu pumnul într un trunchi viguros, pe care abia de l ar fi cuprins doi oameni şi pe el au apărut nişte picături de culoare închisă.
254 Desigur că la gust amintesc prea puţin de cartof. Sunt făinoşi şi cam săraţi. În poienile pădurilor cresc foarte mulţi arbuşti asemănători. Scoase de la brâu un hârleţ lat şi îndepărtându se la vreo doi metri de arbust, începu să sape pământul. Bulbii apărură curând – trei bucăţi.
255 Nu departe de noi, la marginea pădurii, se încinsese o luptă crâncenă. Ţinând hârleţul în mâna stângă Gin Fan şi reteza din răsputeri tentaculele albe ale unei sălbăticiuni, care l încolăciseră. Mâna dreaptă în care Gin Fan şi ţinea pistolul ultrasonic era încleştată de tentacule.
256 Neputând să punem în funcţiune pistoalele, ne am scos cuţitele şi ne am repezit în ajutorul lui. Curând după aceea zăceau pe jos vreo douăzeci de braţe respingătoare, zvârcolindu se în convulsii. Zguduit, Gin Fan şi abia s a ridicat de jos. Din fericire scăpase doar cu vânătăi.
257 Eu însumi văd pentru întâia oară un asemenea monstru – răspunse acesta. Vom cerceta îndată. Ciudata făptură avea rădăcini înfipte în pământ, părând că e o plantă. Deodată, însă, sub ochii noştri, ea începu să şi smulgă rădăcinile din pământ şi să se încolăcească într un ghem strâns.
258 Din capotele retezate ale tentaculelor se scurgea picătură cu picătură un lichid verzui. "Planta" îşi scoase din pământ ultimele rădăcini şi, împingându se cu ajutorul lor se rostogoli, îndepărtându se. Am fost nevoiţi s o imobilizăm cu ajutorul pistolului ultrasonic. Gapek o tăie în două.
259 Ori fiindcă mi era lehamite de pilule cosmice, ori din pricina împrejurării neobişnuite în care ne aflam mi se păru că nu mai mâncasem niciodată o ciorbă de peşte atât de gustoasă. "Vechii locuitori", cum îşi ziceau noii noştri prieteni, ne îmbiau care mai de care, ca pe oaspeţii cei mai dragi.
260 Diagnosticul: nostalgie, dor de patrie. Nu face nimic, prepararea unui prânz peste rând e cel mai bun leac împotriva acestei boli. Ploua mărunt, fără încetare, aşa cum plouă toamna la noi, pe Pământ. Echipamentele uşoare, impermeabile, se dovedeau de neînlocuit pentru munca în asemenea condiţii.
261 Pata înspumată se apropia repede. Pe nisip începură să se arunce unul după altul nişte peşti lungi, ca nişte şerpi. În urma lor ieşeau din apă boturile lacome, căscate, pline de dinţi deşi, ale unor animale de pradă subacvatice. Curând, limba de nisip era plină de peşti şerpi.
262 Trebuie să i dăm gata cu pumnalele! Repezindu se încolo şi încoace, Saumian ucise repede unul după altul câţiva peşti. Eu îl ajutam. După ce tot cârdul trecu peste limba de nisip şi dispăru în apă, ne rămase aproape o duzină din aceşti peşti de câte o jumătate de metru lungime.
263 Unul din ele l am montat pe o stâncă înaltă de piatră, care domina întreaga insulă pe ţărmul oceanului, iar alte două, pe nişte insule mici situate aproximativ la o sută kilometri de insula noastră. Foarte multă vreme ne a luat transportul barelor lungi pe acele insule îndepărtate.
264 Ornitopterele ţineau loc de macarale. Zburau deasupra rachetei de transport demontate şi prinzând bara cu un cablu, ne ridicam toţi deodată. Barele deosebit de grele le ridicam cu ajutorul a şase ornitoptere. Bara ridicată în aer părea o insectă ciudată cu douăsprezece aripi strălucitoare.
265 Munca era grea şi obositoare, deşi cu prilejul proiectării pieselor separate şi a instalaţiilor de teleghidare, în întregul lor, inginerii se străduiseră să prevadă tot ce era posibil pentru uşurarea montajului. Munca era îngreunată şi de vremea rea. Cădeau neîncetat ploi de toamnă.
266 Solul era desfundat de ploi. Noroiul în care piciorul se înfunda până la gleznă plescăia şi clefăia la fiece pas. Ne întorceam la cupolă istoviţi, zvârleam de pe noi scafandrul şi ghetele în dulapul uscător şi înghiţind în silă câte ceva de ale gurii, cădeam frânţi de oboseală şi adormeam îndată.
267 Odată, o rafală de vânt l a smuls pe Lamel de pe antena unui dispozitiv de ghidare. A scăpat cu viaţă numai datorită faptului că era prins de catarg. Căzând, s a lovit rău de pilonul antenei rănindu se la mână. Acesta era primul semnal care impunea necesitatea întreruperii temporare a lucrărilor.
268 Ea era de profesie medic şi învăţase să piloteze rachetoplanul după ce se căsătorise cu Erilik. În ziua în care s a întâmplat accidentul lui Lamel, pe ocean se dezlănţuise o furtună năprasnică. Asemenea furtuni nu văzusem vreodată pe Pământ. Norii plumburii erau brăzdaţi de imense fulgere colorate.
269 Părea că electricitatea din nori nu şi putea găsi descărcare. Fulgerele erau însoţite de tunete asurzitoare. Valuri gigantice, ca nişte monştri dezlănţuiţi, zguduiau insula. Ghemotoace de spumă albă, bucăţi de alge marine mari, hoituri de peşti şi de animale marine acopereau tot ţărmul.
270 Tot ce era viu se ascunsese de furtună. Plecându se sub presiunea vântului, plantele se luptau deznădăjduite cu elementele naturii. Oceanul a spumegat trei zile şi trei nopţi. Apoi furtuna s a potolit. Din pricina liniştei neobişnuite la început ne ţiuiau urechile. Am ieşit din nou la muncă.
271 Doar ici colo, bolovanii mari cu care prinsesem de sol pelicula apărătoare, fuseseră urniţi din locurile lor. Antenele dispozitivelor de teleghidare montate de noi erau de asemenea întregi, însă de pe unul din ele fuseseră smulse piesele carcasei, slab fixate. Am pornit cu toţii în căutarea lor.
272 Doar nu ne trebuie cine ştie ce cantitate. În câteva zile ne descurcăm noi. Altă ieşire nu era. Am fost nevoiţi să facem, ca acum trei mii de ani, un cuptor primitiv şi să extragem minereu de fier şi cărbune. Pentru suflat, în loc de foale, am adaptat la vatră un compresor din rachetoplan.
273 Bine ca nu suntem nevoiţi să vânăm mamuţi cu topoare de piatră! Piesele cu pricina au ieşit inegale, cu asperităţi, urâte, totuşi foarte bune pentru scopul în care le făcusem. Lucrările de montaj al antenelor pentru dispozitivele de teleghidare şi au reluat din nou cursul normal.
274 Mâine sau poimâine va fi întuneric beznă. Lamel a avut dreptate. Vântul aducea spre noi un val de ceaţă care se îngroşa cu fiece clipă tot mai mult. Până la urmă a devenit atât de compactă, încât nu ne mai puteam vedea nici măcar mâinile. Nu mai putea fi vorba să ieşim la lucru.
275 A treia zi ceaţa s a risipit. Am ieşit din adăpost. Soarele dispăruse după orizont. Venise noaptea de o săptămână şi jumătate. Privelişte mai frumoasă ca atunci nu mi a fost dat să văd niciodată. Prin spărturile norilor licăreau în toate culorile curcubeului, unde fosforescente feerice.
276 Altele, care aveau frunze crestate, şi le strânseseră ghem părând de departe nişte pomi de iarnă împodobiţi cu globuri; pe dinafară frunzele erau acoperite cu un strat des de perişori argintii care apărau seva de ger. Frunzele altora se lăsaseră în jos şi se înnegriseră.
277 Erau şi plante care reacţionau la răcire doar prin schimbarea culorii. De altfel toate plantele îşi schimbaseră culoarea: deveniseră verzui, iar unele chiar albastre. N aveam însă timp să admirăm natura. Ne grăbeam să terminăm montarea dispozitivelor de teleghidare până la căderea zăpezii.
278 Peste câteva zile au început să se rotească fulgi de zăpadă. Temperatura scăzuse sub zero. Ninsoarea se înteţea. Curând, fulgi mari şi moi au acoperit Pământul şi s au ridicat tot mai sus, ajungându ne până la brâu. Plantele scunde fuseseră îngropate sub învelişul gros de zăpadă.
279 M am întors la mine şi m am aşezat de îndată la treabă – doream să obţin rezultatul înaintea profesorului. Am verificat din nou toată teoria şi am început să calculez. Am împrumutat aritmometrul unui student pe care l cunoşteam. Pe atunci şi alte maşini de calculat erau o raritate.
280 Uneori uitam sensul fizic al fenomenului şi, pur şi simplu ca un automat, mă tot învârteam până când ameţeam în jurul unei scheme elaborate dinainte. Peste o săptămână şi jumătate schiţasem pe trei foi curbele mele teoretice. Ieşiseră cu totul altfel decât mă aşteptasem înainte de calcule.
281 Simţeam că nu mai pot calcula, eram emoţionat, începeam să mă încurc în lucruri simple. Când îmi amintesc de sprâncenele încruntate ale profesorului şi de privirea lui fixă, mi e ruşine şi azi. Am tăcut. În faţa mea se rotea prin întuneric un roi învălmăşit de gâze fosforescente.
282 Am pus jos receptorul. Noaptea am dormit zbuciumat. Prin vis mi se năzăreau nişte curbe cu două şi trei cocoaşe care se târau pe pereţi şi săreau de pe masă pe scaune, de acolo, la mine în pat, se încolăceau ca şerpii în jurul gâtului meu, să mă gâtuie, şi mai multe nu.
283 Punctul nostru de comandă se găsea într o peşteră din munţi la o sută cincizeci kilometri de terenul de start, de pe care trebuia să şi ia zborul racheta. Instalarea încărcăturii atomice în rachetă, verificarea focoaselor, ultimul control al aparatajului nu ne a luat mai mult de o oră.
284 Elena Nikolaevna a dat dispoziţia de a se lua legătura cu Pământul. Pământul era atât de departe încât undele radiate de emiţătorul nostru au ajuns la el abia peste două minute. A fost o convorbire stranie. Pe Pământ atunci când comunică prin radio oamenii uită ce distanţă îi desparte.
285 Aici însă noi punem întrebarea şi aceasta, purtată pe undele radio, zbura două minute încheiate spre Pământ, străbătând o distanţă de patruzeci milioane kilometri. Răspunsul ajungea la noi peste alte două minute. Aşa a fost convorbirea noastră – cu pauze de câte patru minute după fiecare întrebare.
286 Sute de perechi de ochi urmăreau pe Pământ ecranele televizoarelor. Stratul dens de nori avea să îngreuneze observaţiile asupra microsoarelui. Prevăzând acest lucru, luasem cu noi de pe Pământ un aerostat la care era amenajat un teleemiţător special. L am lansat înainte de începerea experienţei.
287 A dispărut repede în nori. Am schimbat recepţia televizoarelor noastre pe canalul emiţătorului de pe aerostat. Curând am văzut din nou racheta. Ieşise din nori şi continua să se înalţe repede. Jetul de gaze incandescent lăsa o dâră în urmă ce se profila luminoasă pe fondul cerului negru, înstelat.
288 M am uitat cu coada ochiului la ecranul pe care se vedea, neclintită, faţa lui Djavaru. El încă nu ştia că microsoarele exista: undele radio nu ajunseră încă la Pământ cu această veste. Microsoarele se dilatase la limită şi trepida încordat, fără să şi schimbe dimensiunile.
289 În interiorul microsoarelui se înfruntau două forţe: una distructivă, cealaltă de frânare şi deocamdată niciuna nu putea să domine. Globul de foc tremura ca scuturat de friguri. Deodată din măruntaiele lui, ţâşni o protuberanţă, o limbă mare de foc, dispărând îndată în întuneric.
290 Deodată însă începu din nou să se comprime. Frecvenţa pulsaţiilor sporea, aşa încât era din ce în ce mai greu să le distingi cu ochiul liber. După o vreme ele se contopiră, aşa cum se contopeşte sclipirea spiţelor de la roţile bicicletei, atunci când acestea se învârtesc repede.
291 Nu, pentru nimic în lume n aş fi renunţat la greaua mea profesie! Ce mare a fost fericirea noastră, când cerul rece şi negru al planetei Venus a fost luminat de micul nostru soare artificial! Ne lumina liniştit din slăvi, vibrând abia perceptibil, parcă ar fi tremurat de frig.
292 În clipa aceea am simţit o bucurie imensă la gândul că munca noastră era necesară omenirii. Urmăream cu mare satisfacţie pe ecranul televizorului faţa lui Djavaru. Ea reflecta, probabil, aceleaşi simţăminte ca şi feţele noastre, numai că după o întârziere de patru minute.
293 Pe faţa lui Djavaru puteam să determinăm fără greş ce anume vedea el în clipa aceea. Iată, faţa lui devenise încordată; acesta era momentul când globul vibra din pricina efortului; iată, ochii i se măriseră, pe faţa lui se oglindea descumpănirea, atunci când limba de foc ţâşnise din glob.
294 Trebuie să verificăm maniabilitatea microsoarelui cu ajutorul dispozitivelor electrostatice. Ea făcu câteva manevre uşoare cu o mică manetă, prin intermediul căreia se modifica puternicul câmp electrostatic al dispozitivelor noastre şi globul de foc al microsoarelui începu să se deplaseze pe cer.
295 Ajunge. Elena Nikolaevna conectă dirijarea automată a microsoarelui. Putem ieşi. Deasupra capetelor noastre, chiar la zenit, lumina prin nori un globuleţ alb. Insula pe care ne aflam, încă nu de mult învăluită în întunericul nopţii, era acum scăldată într o lumină orbitoare.
296 Zăpada depusă pe stânci ca nişte căciuli afânate, se topea văzând cu ochii, ca zahărul în paharul cu ceai fierbinte. Iată, apa strânsă în scobitura unui bolovan s a evaporat în câteva clipe sub razele arzătoare ale noului soare. Microsoarele tulbura câmpul electromagnetic al planetei Venus.
297 Intrând în peşteră puse mâna pe maneta de comandă şi începu s o întoarcă, apropiind microsoarele de Venus. La patruzeci de milioane kilometri, pe îndepărtatul Pământ, oamenii urmăreau cu răsuflarea tăiată globul de foc care se apropia cu viteza unui obuz de suprafaţa planetei Venus.
298 Dispozitivele de teleghidare ar putea să nu reziste! În clipa aceea, din microsoare se desprinse nu un fulger, ci o uriaşă jerbă de foc care, căzând pe suprafaţa planetei Venus, continuă sa ardă şi să se învolbureze în spaţiu, ca un gigantic arc electric între doi electrozi.
299 Mai devreme ori mai târziu trebuia să facem această experienţă. Şi o puteam face doar aici... Legătura cu Pământul a fost restabilită. Djavaru ne a întrebat agitat care fusese cauza unor perturbări atât de intense. Cei de pe Pământ credeau că la noi se produsese o catastrofa.
300 Pentru întâia oară de când exista planeta Venus, pe partea ei neluminată de Soare venise primăvara. Gerurilor cu ninsori îmbelşugate le lua locul o vreme caldă, statornică. Zăpada care căzuse de curând se topea năvalnic, scurgându se în pâraie repezi către lacuri şi râuri.
301 Solul se desfundase într atât încât abia puteai să umbli; noroiul cleios, clefăitor, se lipea de încălţăminte şi îngreuna picioarele, parcă de ele ar fi atârnat greutăţi de câte o jumătate de pud. De pe Pământ se ridicau aburi jilavi. Umiditatea aerului ajungea până la nouăzeci de procente.
302 Din munţi se rostogoleau şuvoaie de apă, contopindu se în torente zgomotoase. Plantele, care se pregătiseră să hiberneze o săptămână şi jumătate, fuseseră brusc trezite la viaţă. Toată natura se înviorase. Eram martorii adaptării vegetaţiei de pe Venus la scurta primăvară.
303 Multe dintre plante se trezeau din hibernare atât de repede, încât se părea că tot ce se petrece în jurul nostru are loc de fapt de cealaltă parte a unei lupe fermecate a timpului. Frunzele, ieri încă nişte ghemotoace vârtoase se deschideau repede ca să prindă cu nesaţ razele calde.
304 Nu ştiau că acum nu le mai ameninţă sosirea peste noapte a frigului; microsoarele se afla tot timpul la zenit, rotindu se o dată cu planeta. Insula noastră devenise o pajişte de o frumuseţe feerică. Parcă ne am fi aflat în împărăţia apelor, într o fantastică grădină a lui Poseidon.
305 Acum, expediţia noastră trebuia să i ajute să ducă la bun sfârşit această uriaşă muncă ştiinţifică. Ne am împărţit în trei grupe: botanică, zoologică şi geologo geografică. Munca era interesantă în oricare din aceste grupe, totuşi fiecare ar fi dorit să intre în grupa zoologilor, la Henri Lamel.
306 Nu pregetaţi să vă notaţi observaţiile. Nu vă bizuiţi pe memorie. Nu uitaţi de primejdiile care vă pândesc. Ţineţi mereu arma la îndemână. Asta e tot. A, era să uit: hărţi nu avem încă, aşa că va trebui să vă orientaţi după microsoare cu ajutorul busolelor şi sextantului.
307 Lamel ne recomandă să observăm animalele în lacurile calde, formate în preajma gheizerelor. Am pândit mult timp prin tufişurile de pe maluri. Câte vieţuitoare mişunau în apă! Chiar lângă mal, atingând tot timpul fundul mâlos, înotau nişte boţuri translucide mici cât pumnul.
308 Tot acolo, pe lângă mal, foiau prin apă reptile amfibii pe picioare lungi, cu articulaţiile femurotibiale osoase. Scurmau neîncetat mâlul cu ciocurile lor curbate înghiţind cu plăcere boţurile gelatinoase. Pe toată suprafaţa lacului pluteau nişte flori mari, portocalii, cu petale groase.
309 Aceste flori uriaşe erau prinse de fund prin intermediul unei tulpini lungi, care avea însuşirea de a se răsuci într un arc strâns, atunci când cineva încerca să tragă floarea din apă. Am umplut săculeţele cu fel de fel de vietăţi mici: gâze, răcuşori, peştişori pestriţi.
310 Foşnind încet pe frunzele uscate, de pe mal se scufundau în apă feluriţi şerpi. Zburam cu Elena Nikolaevna de la un lac la altul, fotografiind tot ce vedeam; pe Pământ fotografiile noastre aveau să constituie un material de mare preţ pentru oamenii de ştiinţă şi de aceea nu ne temeam de repetări.
311 Ajută mă... Ornitopterul ei luă brusc panta de aterizare şi dacă n ar fi avut pilot automat, probabil că s ar fi prăbuşit, sfărâmându se. În sfârşit coborî pieziş, oprindu se printre pietre. Neliniştit, m am grăbit să aterizez alături de el şi am scos o repede din cabină pe Elena Nikolaevna.
312 În răstimp de câteva zile grupul geologic cărase o grămadă respectabilă de pietre şi minerale. Odată, în timp ce şi descărcau rucsacul, mi au atras atenţia două pietre mari, cu sclipiri gălbui. Am ridicat una din pietre şi am întors o în mână pe toate feţele – piatra era grea.
313 Saumian zbură de a lungul lui şi în locul unde pârâul ieşea din defileu la şes, se opri. Pe ambele maluri ale pârâului se zăreau mormane de schelete şi de oase răzleţe. Interesant, de ce o fi tocmai aici acest cimitir şi nu în altă parte? Leon Saumian luă în eprubeta analizator apă din pârâu.
314 Parcă drept răspuns la cuvintele lui, într un colţ îndepărtat al peşterii se foi o reptilă şi, fâlfâindu şi aripile membranoase, zbură glonţ, afară. Totul era limpede. Blestemata reptilă atinsese maneta cu aripa. Elenei Nikolaevna nu i am spus nimic, nedorind s o neliniştim.
315 Viktor tânjea îndeosebi. Era vădit că fiecare zi ce l despărţea de Celita era pentru el tot mai apăsătoare. O dată cu apariţia soarelui adevărat, microsoarele nostru artificial începuse din nou să se deplaseze pe cer şi acum fenomenul acesta putea fi observat cu ochiul liber.
316 Toţi făceau diferite presupuneri cu privire la cauzele acestei mişcări neobişnuite, dar, în general, toate supoziţiile duceau la concluzia că o dată cu apariţia soarelui adevărat, în câmpul magnetic al planetei Venus se iveau furtuni magnetice, perturbând poziţia microsoarelui.
317 Grupul nostru se văzu nevoit să se ocupe în chip serios de el, lăsându i pe membrii expediţiei lui Henri Lamel să şi vadă singuri de explorările lor. A doua cercetare a peşterei noastre nu a dus la niciun rezultat. În interiorul peşterei n a mai fost descoperită nicio vietate.
318 Prin eter ajungeau la noi întrebări şi sfaturi, dar situaţia nu se schimba de loc. Am hotărât să stăm cu schimbul zi şi noapte de gardă la punctul nostru de comandă din peşteră. De fiecare dată când microsoarele se deplasa, cel care era de serviciu îl aducea la loc printr o mişcare a manetei.
319 Nimeni nu încercă să obiecteze ceva. Toţi înţelegeam că dezastrul care ne pândea era îngrozitor, nu numai în ceea ce ne privea, dar ar fi tras cu buretele şi peste experienţa noastră, deoarece cauza deplasării ciudate a microsoarelui ar fi rămas nelămurită, înmormântată sub năprasnica lui explozie.
320 Elena Nikolaevna înşfăcă maneta de comandă şi o trase până la refuz către ea. Maneta nu funcţiona. Am încremenit cu toţii. Însăşi moartea zbura spre noi cu viteza unui proiectil cu reacţie. Inima ne bătea nebuneşte în piept, urmărind necruţătoare, scurtele clipe care ne mai rămâneau de trăit.
321 Deodată, din cabina preamplificatorului izbucni o scânteie albastră, lungă, se stinse instantaneu şi în aceeaşi clipă microsoarele încremeni sus, pe cer. Viktor refăcuse izolaţia suprimând scurtul circuit din schema electrică. Elena Nikolaevna alergă în peşteră şi trase maneta de teleghidare.
322 Presimţind o nenorocire ne am urcat şi noi în turlă. În cabina preamplificatorului l am găsit pe Gin Fan şi stând în genunchi lângă perete. Chinezul plângea. Jos am zărit o grămăjoară de cenuşă, resturi de îmbrăcăminte, nearse şi un ciob dintr o cască transparentă, tot ce mai rămăsese din Viktor.
323 În clipa când repara avaria îl carbonizase năprasnica descărcare electrică. Nimeni nu scotea o vorbă. Totul se petrecuse atât de repede, încât părea un coşmar. Viktor stătuse lângă noi doar cu câteva clipe mai înainte şi iată acum această înfiorătoare grămăjoară de cenuşă.
324 Inimile ne erau zdrobite de o durere nemărginită, înteţită de simţământul vinei noastre comune; experienţa cu microsoarele devenise demult prea primejdioasă şi ea ar fi trebuit întreruptă la vreme. Şi noi tot o tărăgănasem. Venindu şi puţin în fire după nenorocirea care ne lovise.
325 Cablurile masive care se ridicau până în vârful turlelor erau acoperite cu un strat special izolator, de calitate superioară, apt să suporte o tensiune foarte mare. Această izolaţie putea să reziste de asemeni la o căldură de cinci sute de grade, şi la un ger de două sute de grade.
326 Dar iată că acolo, pe Venus (cine ar fi putut să prevadă lucrul acesta?), acolo ea devenise hrana unor gândaci argintii. Micile lor maxilare lacome au ros izolaţia în toată grosimea ei, până la metal. Unii gândaci treceau de pe cablurile dezgolite pe cele vecine, formând o mică punte vie.
327 De câte ori sunt mai înfiorători decât animalele de pradă cele mai primejdioase! Nu degeaba locuitorii Africei îl numeau rege al junglei nu pe leu, bivol sau elefant, ci pe furnica rătăcitoare – ziaf. Noi ne păzeam de dihănii uriaşe, iar lovitura ne fusese dată de nişte gândăcei mici cât un bold.
328 Ceremonia funebră în memoria lui Viktor avu loc în aceeaşi zi. Gin Fan şi ciopli din piatră moale o urnă mare, pe care gravă data naşterii şi morţii defunctului, puse în ea rămăşiţele pământeşti ale acestuia şi o aşeză pe o lespede de piatră netedă, în apropierea peşterii.
329 Nimeni n a mai scos un cuvânt. Şi apoi, ce cuvinte ar fi putut exprima toată profunzimea durerii care ne umplea inimile! Aşa s a încheiat experienţa noastră: am reuşit să demonstrăm posibilitatea stabilităţii microsoarelui, dar cu un preţ foarte scump, cu preţul vieţii unuia dintre tovarăşii noştri.
330 Da, am avut parte să trăiesc până în comunism. Am văzut că viaţa a devenit alta, mai luminoasă, mai plină de bucurii, mai bogată. Pământul nostru se dezbărase de toate relele: război, nedreptate, inegalitate, mizerie, de toate acele tare ruşinoase, pe care le poţi explica, dar nu şi tolera.
331 Strănepoţii noştri trăiau intens. Zilele lor erau pline de muncă, ei mergeau mai departe pe calea măreaţă a cunoaşterii şi a luptei pentru o viaţă mai bună, începută de strămoşii lor. O cale zbuciumată, pe care aveau de întâmpinat greutăţi inevitabile şi uneori chiar primejdii.
332 Henri Lamel îi însărcină pe Anifer şi pe Saumian să zboare peste regiunea explorată şi să amplaseze în diferite puncte aparate automate cu baterii atomice, care trebuiau să transmită pe pământ de a lungul a zeci de ani felurite date de pe Venus. Până la plecare mai rămăseseră patru zile.
333 Prin înfăţişarea lor, aminteau oarecum de diplodocul uriaş ale cărui rămăşiţe fuseseră descoperite pe Pământ de arheologi. Aşa le a şi rămas numele – diplodoci. Pe Pământ ne am obişnuit să fim impresionaţi de mărimea elefanţilor, dar pe lângă diplodoci aceştia ar părea pitici.
334 Ieşeau pe uscat doar când depuneau în nisipul fierbinte ouăle lor pestriţe, mari cât un bolovan. Lamel le dădu voie lui Saumian şi lui Anifer să rămână în observaţie lângă adăpostul diplodocilor, iar noi, ceilalţi, am început să facem pregătirile de plecare. Nu era o treabă uşoară.
335 Trebuia să aşezăm cât mai economic materialele adunate, colecţiile, mostrele, să aruncăm dublurile. În afară de asta trebuia să luăm o rezervă suficientă de apă, purificând o în prealabil de bioxidul de carbon şi de celelalte elemente toxice – aveam de zburat nu o zi sau două, ci mai bine de o lună.
336 În primul rând ne am ocupat de racheta biologilor, rânduind lucrurile în cabină. Lamel descoperi pe neaşteptate sub patul lui Gapek un sac din peliculă transparentă, umflat ca un balon. În sac se găseau două cuşti, şi în fiecare din ele câte un pui de reptilă zburătoare.
337 Gapek îl privea pe Lamel atât de rugător încât acesta începu să şovăie. Rachetoplanul era împărţit în interior prin intermediul unor pereţi etanşi în cabine separate pentru eventualitatea ciocnirii cu meteoriţi. Două din cabine erau pline cu diferite încărcături auxiliare.
338 Numai ascunde le undeva, dacă le văd Leon şi Stanislav au să găsească şi ei ce să ducă pe Pământ. O idee interesantă găseşte repede adepţi. A doua zi însuşi Lamel a plecat în zbor cu ornitopterul spre lacul cel mai apropiat de unde s a întors curând cu un borcan mare în mâini.
339 Zguduită de moartea lui Viktor ea căzuse din nou bolnavă. Mai rămăseseră două zile până la data fixată pentru plecarea noastră spre Pământ. Anifer şi Saumian încă nu se întorseseră de la diplodoci. Lamel luă legătura cu ei prin radio şi i somă să se întoarcă. l am zărit încă de departe.
340 Fără să se sinchisească câtuşi de puţin de protestele noastre, dezlegară liniştiţi sforile şi începură să chibzuiască cum să instaleze oul în racheta noastră. Ne am dat seama că era zadarnic să ne mai opunem – atât de hotărâţi păreau cei doi prieteni – şi ne am dat bătuţi.
341 Am hotărât să lăsăm pe Venus tot ce nu era de o importanţă vitală pentru drum. Echipajele ambelor rachete erau de acord să suporte orice dificultăţi şi înghesuială, numai să ducă pe Pământ băştinaşii vii de pe Venus. În ultimele două zile înainte de plecare se petrecu un lucru bizar.
342 În ladă, sub oul de diplodoc, se făcu un adevărat cuib din cârpe moi şi din cauciuc; borcanele cu peşti, umplute cu apa proaspătă, în care se puseseră alge, astupate cu grijă, fuseseră suspendate şi ele cu extensoare; cabinele de bagaje ale rachetelor le umplusem cu bioxid de carbon.
343 Toţi îşi ocupaseră locurile. Becul verde de control de pe tabloul central de comandă semnaliza că ambele rachete erau gata de decolare. Darâcean trecu pentru ultima oară de a lungul cabinei, cercetă totul cu ochi grijuliu, se întoarse la postul de comandă şi apăsă pe buton.
344 Doar Gin Fan şi îşi îndeplinea cu abnegaţie îndatoririle ce i reveneau ca operator cinematografic şi, lipit de luminator, filma planeta fierbinte ce rămânea în urmă. Zburam în condiţii de imponderabilitate, dar nimeni nu se rostogolea în interiorul cabinei şi nu plutea prin aer ca o pasăre.
345 Se spărsese doar un borcan cu peştişori, care în momentul decolării se lovise de peretele rachetei, dar peştii erau vii. În afară de aceasta, după decolare ne a îngrijorat una din reptile a cărei cuşcă căzuse din extensoarele de cauciuc. Reptila zvâcnea ciudat din cap şi horcăia.
346 În ladă, oul de diplodoc era întreg, în perfectă stare. Pe semne că coaja lui calcaroasă, solidă, putea să reziste la şocuri şi mai mari. Am luat legătură prin radiotelefon cu racheta lui Henri Lamel. Luaseră startul cu bine şi acum zburau la vreo două mii de kilometri în urmă.
347 Acolo sunt mulţi atoli de corali. În mijlocul fiecăruia e o lagună, ca un acvarium mare, foarte potrivită ca adâncime. Barierele de corali despart perfect lagunele de mare. E suficient să se ridice deasupra lagunei o cupolă, să se dea drumul în ea la bioxid de carbon şi colţul Venus e gata.
348 Totuşi, cei de pe Pământ se bucurau de grădina noastră zoologică şi promiseseră să constituiască într un termen record deasupra unuia dintre atolii de corali o bună cupolă transparentă şi să pregătească ceea ce mai era necesar. Ni s a permis să aterizăm direct pe Pământ, fără escală pe Lună.
349 Pe drum spre Pământ am avut multă treabă. Am sistematizat datele experienţei, am făcut ordine în însemnări, am completat din memorie ceea ce nu apucasem să notăm pe Venus, am îngrijit animalele, care înghiţeau cu poftă în loc de hrana lor obişnuită pilulele noastre cosmice.
350 Aparate speciale de calculat determinau rapid punctul de intersecţie al drumului lor cu traiectoria rachetei, şi în caz de primejdie rachetoplanul îşi schimba uşor direcţia de zbor. La un moment dat am auzit un şuier strident şi în aceeaşi clipă rachetoplanul a evitat ciocnirea cu un meteorit.
351 Dar cea mai mare primejdie o reprezentau pentru noi nu asteroizii gigantici care erau reperaţi cu uşurinţă de radiolocatoare, ci meteoriţii mici, cât o nucă. Aceştia erau foarte greu detectaţi de radiolocatoare, de aceea în ajutorul radiolocaţiei veneau razele infraroşii.
352 Pe rachetoplan se aflau câteva aparate cu raze infraroşii, care descopereau de la distanţă cele mai mărunte particule de pulbere cosmică încălzite de soare. Chiar şi folosirea unor asemenea aparate perfecţionate şi sigure nu excludea însă primejdia ciocnirii cu meteoriţii.
353 Rachetoplanul a virat uşor, din care cauză ne am rostogolit spre peretele opus. S a auzit o lovitură uşoară, însoţită de un ţiuit strident. Suori s a apucat deodată de picior şi a căzut jos. Pe scafandrul ei apăru sânge. Elena Nikolaevna se repezi la ea şi i cercetă piciorul.
354 În timp ce Elena Nikolaevna îi pansa rana, eu am căutat împreună cu Erilik spărtura din pereţii cabinei. Tot spaţiul dintre pereţii dubli ai rachetoplanului era plin cu aer comprimat în care pluteau ca nişte mingi de fotbal nişte globuri elastice de masă plastică, imponderabile.
355 Gin Fan şi nu s a despărţit nici atunci de aparatul său de filmat. El şi a făcut vânt, îndepărtându se de rachetoplan atât cât îi îngăduia lungimea cablului şi a filmat nava noastră care zbura în spaţiul cosmic pe fondul cerului înstelat. Eu am găsit spărtura şi i am aplicat peticul.
356 Hai în rachetoplan. Ne am continuat zborul câteva săptămâni, fără niciun fel de peripeţii. Drumul înapoi spre Pământ ni s a părut mult mai lung decât la ducere, deşi la drept vorbind era chiar ceva mai scurt, deoarece poziţia relativă a ambelor planete era acum mult mai favorabilă pentru călători.
357 Mai aveam o săptămână de zbor până la Pământ. Darâcean susţinea morţiş că simte deja atracţia terestră. Săptămâna se scurgea încet ca ultima jumătate de oră în tren. Tot timpul unul sau altul dintre noi se apropia de luminatorul rachetoplanului privind îndelung Pământul.
358 Îndată ce simţi apa, diplodocul începu într adevăr să bea cu lăcomie. Bău, una după alta, câteva sticle, apoi se culcă liniştit pe pledul aşternut, încălzindu se în razele soarelui. În timp ce noi trebăluiam pe lângă diplodoc, Suori examina cu atenţie lada în care fusese ambalat oul.
359 Astronaut ne mâncase toate proviziile şi ne băuse toată apa. De două zile nu mai aveam hrană şi apă. În vederea aterizării, Gin Fan şi înfăşură diplodocul în pledurile noastre şi l atârnă în extensoarele trainice de cauciuc din mijlocul compartimentului de bagaje. Astronaut răgea şi se zbătea.
360 Această barieră naturală, creată de a lungul veacurilor de micile fiinţe vii, ia asuprăşi primele asalturi ameninţătoare ale fluxului. Acolo, ziua e arşiţă, soarele dogorăşte fără milă. Aerul e umed şi înăbuşitor, rafalele abia simţite ale vântului ne aduc cine ştie ce uşurare.
361 Nimeni nu l învăţase să înoate, niciodată nu şi văzuse rudele de pe Venus făcând acest lucru, dar se simţi numaidecât în elementul lui şi se afundă de câteva ori cu capul în apă şi începu să dea din coada lui vânjoasă. Pe marginea lagunei semănasem felurite seminţe pe care le adusesem cu noi.
362 Semănau întru totul cu cele mature, doar că în interiorul frunzelor nu aveau încă spori, iar săculeţele de oxigen de la baza frunzelor erau încă goale: pentru crearea rezervelor de oxigen şi pentru formarea sporilor trebuia mai multă vreme decât pentru însăşi creşterea plantei.
363 Grupul lui James Count obţinuse succese frumoase. Experimentarea modelului oglinzii zburătoare era aproape terminată. James Count ne a arătat o pe ecran. Nici nu ţi venea să crezi că acea imensă masă strălucitoare de cincizeci de kilometri plutea uşor imponderabilă, în spaţiul interplanetar.
364 Oglinda zbura cu partea concavă spre lună. Count o întorcea încet. Deodată, pe ecran apăru imaginea unei porţiuni de pe suprafaţa Lunei. Câteva clipe, pe pulberea lunară, am văzut urmele unor picioare omeneşti, apoi a apărut un om echipat în scafandru obişnuit, care. făcea cuiva semne cu mâna.
365 În primul rând ne grăbeam să i întâlnim pe cei care realizaseră împreună cu noi primul microsoare. Întregul nostru laborator se şi mutase la Institutul Microsoarelui, nou înfiinţat. Acolo am predat materialul cu privire la rezultatele experimentării microsoarelui şi am depus un raport special.
366 Henri şi Ania făcuseră pe insulă, în apropierea cupolei, un mic ţarc cu două despărţituri, în care închiseseră patru miei încă mici. Pe doi dintre miei continuau să i hrănească cu nutreţ obişnuit, pentru control. Ania pusese în ieslea celorlalţi ferigă suculentă, tăiată mărunt.
367 Mielul, adulmecând vioi, de colo colo, nu îndreptăţi însă speranţele Aniei. Mirosi ieslea peste tot, behăi şi, dând din codiţă, fugi deoparte. La fel făcu şi al doilea miel. Apoi începură amândoi să umble prin ţarc şi să ciugulească iarba, fără să dea atenţie hranei suculente din iesle.
368 Peste trei zile te apuca mila, la vederea mieilor cu care se făcea experienţa. Ei păscuseră toată iarba din ţarc şi acum, behăind jalnic, stăteau lângă îngrăditură, încercând să şi vâre capul printre stinghii ca să ajungă la iarba ce creştea aproape, dar era inaccesibilă pentru ei.
369 Câteva ore după aceea, terenul experimental era acoperit de nişte punctuleţe roşietice, erau primele mlădiţe. Creşteau repede dar nu atât de impetuos ca sub cupola cea mare. M am dus acolo către amiază şi am constatat că mlădiţele se înălţaseră doar până la treizeci de centimetri.
370 Jubilaseră însă prea devreme. Când am venit seara, după cină, să privim tinerele mlădiţe ne a întâmpinat o privelişte tristă. Pe Venus, plantele erau obişnuite de veacuri ca odată cu venirea nopţii să scadă brusc temperatura şi să înceapă iarna friguroasă, de care trebuia să se apere.
371 A doua zi, o dată cu primele raze ale soarelui, ferigile se colorară în trandafiriu şi în cursul zilei crescură cu încă douăzeci de centimetri. Către seară însă se ghemuiră din nou. Sufereau din pricina condiţiilor de viaţă neobişnuite, dar se dovedeau destul de rezistente la toate încercările.
372 Organismul nu poate să se acomodeze dintr o dată. O nouă schimbare. Muşchii s au lenevit, s au dezvăţat să acţioneze din plin, mâinile îţi sunt lipsite de vlagă, ca după somn, nici măcar pumnul nu l mai poţi strânge bine, abia îţi ţii capul drept, trupul ţi se pare greu ca de plumb.
373 Cu greu am recunoscut în ea fata vioaie, energică, de mai înainte. Parcă se aşternuse o umbră pe chipul ei radios, în ochii sclipitori, acum trişti, melancolici. Părea mai vârstnică cu zece ani. Elena Nikolaevna o îmbrăţişă şi Celita izbucni deodată în plâns, strângând o la piept.
374 Priviţi acest pahar cu ceai. Mi aţi spus că sunt amator de dulciuri când aţi văzut că pun în el opt bucăţi de zahăr. Am făcut însă lucrul acesta numai pentru a vă demonstra ideea mea. Iniţial, bucăţile de zahăr au ridicat deasupra paharului un volum de apă egal cu volumul lor.
375 Poftiţi în camera alăturată. Acolo era instalat laboratorul profesorului. De a lungul pereţilor încăperii spaţioase se aflau nişte aparate mari, pe care nu le cunoşteam. Brahms îşi puse mănuşi groase de cauciuc şi luă din stativ o eprubetă plină cu un lichid gros, cafeniu.
376 El se apropie de un aparat mare, cilindric, ce părea un sincrofazotron în miniatură şi turnă în el puţin lichid din eprubetă. Apoi întoarse comutatorul de pe tabloul de marmură. Aparatul cilindric începu să vuiască prelung. Brahms lucra în tăcere, fără să dea nicio explicaţie.
377 După aceea închise repede capacul aparatului şi se uită la noi, aşteptând. Trecură câteva secunde. Deodată, peretele din faţă al aparatului se dădu la o parte şi din el se ivi o panglică moale, cafenie, ici colo cu pete mai închise, amintind de blana leopardului sau de pielea pitonului.
378 Atomii acestora îşi pierd învelişul de electroni şi se unesc în molecule noi, formând astfel spumoplastul. Corpul solid pe care l vedeţi acum are şi o însuşire admirabilă. Brahms rupse brusc o bucată din panglica de spumoplast şi se apropie de un vas de sticlă umplut cu apă aproape până sus.
379 Îl scoase din încurcătură Elena Nikolaevna. Ea propuse să i se dea în ajutor cinci şase fizicieni, pentru a elabora proiectul lucrărilor practice în decurs de două luni. Două luni – era un termen lung şi totodată foarte scurt în funcţie de ceea ce trebuia făcut în acest răstimp.
380 Hidrociclonul era alimentat cu catalizatorul lui Brahms în cantităţi strict determinate. În reactorul hidrociclonului care se întindea pe o suprafaţă de zece kilometri pătraţi trebuia să se realizeze o temperatură de circa şapte mii de grade. Punctul acesta a stârnit cele mai multe discuţii.
381 Nu pentru că această problemă ar fi fost prea complicată. Energetica atomică a secolului douăzeci şi doi permitea să se obţină temperaturi şi mai înalte. În cazul acela nu părea însă suficientă perfecţionarea vechilor proiecte de utilaje care şi aşa erau destul de complicate şi de voluminoase.
382 Din capul locului era nevoie de un proiect nou. Deocamdată însă, nu izbuteam să l schiţăm. La începutul lui februarie, înainte de a pleca spre Lună, James Count trecu pe la noi ca să şi ia rămas bun. Îngândurat, nu vorbea nimic despre treburile lui, mai mult ascultându ne pe noi.
383 Utilajele care aveau să transforme apa în spumoplast i au trezit interesul într o asemenea măsură încât Elena Nikolaevna i a schiţat proiectul construcţiei lor. Apoi discuţia a alunecat spre alte subiecte, dar Count nu participa la ea, iar dacă i se adresa careva răspundea absent.
384 Din megafoane au răsunat semnalele de prevenire. Vocea crainicului cerea tuturor atenţie. Mulţimea se linişti dintr o dată. Eu parcă îi vedeam pe prietenii noştri din Lună, aşteptând momentul lansării rachetei. Microsoarele se aprinse deodată pe cerul negru al nopţii alături de secera Lunei.
385 Pulsând, microsoarele se apropie de oglinda zburătoare, care îl cuprinsese ca într un cleşte cu antenele ei electrice invizibile. În acelaşi timp, pe suprafaţa Lunei începu să se contureze din ce în ce mai limpede o lumină vie. La început ea părea atât de mare încât era greu să i distingi limitele.
386 El lumina acum atât de viu, chiar pe ecranul televizorului, incit te dureau ochii. I am redus intensitatea, Vârfurile roşcate ale munţilor din depărtare se întunecară îndată, iar lumina deveni de asemenea mai puţin intensă, detaşându se în întuneric ca un disc mare, portocaliu.
387 Suprafaţa Lunei clocotea. Jeturi de gaze izbucneau la suprafaţă împroşcând stropi de magmă incandescentă, volatilizată. Întreaga zonă a experienţei era acoperită de un văl negru de funingine învolburată. Câmpia Lunei era carbonizată, pulverizată. În sala de festivităţi se aşternuse o linişte adâncă.
388 Părea că Luna ardea până în străfundurile ei tainice de unde ţâşnea năvalnic magma topită, Din zona aprinsă se rostogoleau în toate direcţiile lungi şuvoaie de lavă ce se răcea treptat treptat, împroşcând particule de grafit nearse ce ţâşneau ca nişte havuzuri de stropi luminoşi.
389 Mă gândeam cu groază că o asemenea soartă ar fi putut o avea cele mai mari oraşe ale lumii cu populaţia lor de milioane şi milioane de suflete. Între timp, la comanda omului, dispozitivul "oglinda plutitoare microsoarele", îşi extinsese focarul. Zona de lumină de pe Lună creştea repede.
390 Marginea ei atinse munţii zimţaţi şi curând dispăru din vedere. Pe suprafaţa Lunei rămăsese un loc uriaş de lavă şi cenuşă topită. Ea a mai clocotit, câteva minute, împroşcând gaze din pricina cărora pe suprafaţa lavei unduiau valuri vâscoase, apoi începu să se întunece repede.
391 Roca topită nu se oxida ca pe Pământ, acolo neexistând oxigen, şi de aceea lacul se întări, devenind neted şi lucios, ca un patinoar ideal, gata să i primească pe virtuoşii acestui sport. Lava solidă, netedă ca oglinda, continua să se răcească repede, iradiind căldura în spaţiul cosmic rece.
392 Peste câteva clipe apăru o a doua. Apoi a treia. Crăpăturile apăreau năvalnic, ca nişte şerpi ce se târau repede. Suprafaţa, netedă până atunci, era acum brăzdată în întregime de un vălmăşag de crăpături adânci. Ici colo, din crăpături încă ţâşneau limbi de flăcări. Apoi dispărură şi acestea.
393 Cred că exprim părerea unanimă, declarând că după această experienţă, hidrocicloanele profesorului Brahms pentru producerea spumoplastului vor deveni o realitate. Materialul necesar pentru căptuşirea lor, apt să reziste la o temperatură de şapte mii de grade, a şi fost realizat.
394 Descătuşând din carapacea de gheaţă Pământul descoperit de ei, nepoţii acestor eroi le ridicau un monument măreţ, singurul vrednic de bărbăţia, stoicismul şi dârzenia lor: ţara "osândită" se întorcea la viaţă. Până atunci omenirea nu avusese încă prilejul de a realiza un proiect atât de grandios.
395 Consiliul Economic Mondial a adoptat hotărârea de a construi şi pune în funcţiune, în prima etapă, un hidrociclon, de a degaja de gheţuri o parte a continentului, o fâşie de pământ lată de maximum o sută de kilometri, care pătrundea în adâncul continentului aproximativ o mie de kilometri.
396 În noiembrie emisfera australă e în toiul primăverii, începutul celui mai bun sezon pentru lucrările din Antarctida. Grupul nostru a debarcat împreună cu geodezii şi geografii pe ţărmul Antarctidei, într o regiune în care fusese proiectată construcţia primului hidrociclon.
397 Zăpada afânată, în care se afundau mereu picioarele, stingherea înaintarea. Veşmântul alb al Antarctidei strălucea atât de viu în razele celor doi sori, încât nici ochelarii fumurii nu erau de niciun folos; lumina orbitoare îţi lua ochii. Aerul expirat din piept se învolbura ca un abur alb.
398 În acea împărăţie a tăcerii albe omul părea o fiinţă slabă, supusă naturii crude. Trebuia să stabilim cu precizie punctul unde urma să fie clădit primul hidrociclon şi apoi, cu ajutorul microsoarelui şi al oglinzii zburătoare să degajăm de gheţuri o suprafaţă de câteva zeci de kilometri pătraţi.
399 Elicopterelor care transportau materiale le era interzis să pornească în cursă. După ce toate aceste dispoziţii au fost executate, sute de sirene aşezate de a lungul litoralului au început să vuiască strident. Începuse coborârea microsoarelui. Ne aflam la punctul de comandă.
400 Stop! Microsoarele a intrat sub comanda dispozitivelor noastre. Acum, cu o mişcare a manetei puteam face întregul sistem să se apropie sau să se depărteze, să se deplaseze în orice direcţie, să modificăm centrarea luminii în focar – arma noastră de căpetenie împotriva gheţurilor antarctice.
401 După datele geologilor şi geografilor, în acest sector grosimea gheţii varia de la cinci sute de metri la un kilometru. Mai rar o zi aşa de frumoasă: nici viscol, nici ceaţă. Pe cer, chiar lângă orizont, se pitulaseră câţiva norişori. Aerul era de o puritate, de o transparentă cristalină.
402 Îndată ce ne am apropiat de ele, focile au început să se foiască şi să se cufunde în apă una după alta. Mulţumiţi că reuşisem să le salvăm măcar pe ele ne am întors la punctul nostru de comandă. În jurul întregii zone pe care o cercetasem erau instalate turnuri cu emiţătoare de televiziune.
403 Pe ecranul nostru se vedea ca în palmă întregul sector. Câteva rachete de semnalizare au ţâşnit în aer, sirenele au şuierat pentru ultima oară şi microsoarele a început să coboare încet spre Pământ. Aparatele instalate pe suprafaţa gheţii au început să înregistreze curând creşterea temperaturii.
404 Judecând după ciocurile care îi se deschideau mereu, pesemne că se tânguiau deznădăjduite de năpasta care dăduse peste ele, în timp ce dădeau din aripioare ca din nişte mâini. Unele fugeau la vreo zece metri de ţărm, dar se întorceau repede la grupul lor, legănându se caraghios pe lăbuţe.
405 Limbile flăcărilor se ridicau în sus şi se stingeau îndată, înlocuite de altele. Sub acţiunea temperaturii formidabile, moleculele de apă se dezintegrau în oxigen şi hidrogen acesta din urmă având proprietatea de a arde. Fenomenul acesta, deşi explicabil teoretic, producea o impresie stranie.
406 Parcă cineva trecuse peste banchiză cu un uriaş fier de călcat încins. Elena Nikolaevna deplasă focarul înapoi pe aceeaşi fâşie de coastă. Procedă astfel de două ori apoi conectă dispozitivul automat de memorare, care începu să repete mecanic toate manevrele pe care le făcuse Elena Nikolaevna.
407 Vuietul uraganului era atât de puternic încât chiar şi in adăpost trebuia să vorbim foarte tare, aproape chiar să strigăm. Vălul dens al ninsorii ascunsese complet microsoarele. Aparatele de înregistrare, instalate în zona de topire, indicau că temperatura din focar scăzuse la patru sute de grade.
408 Aerul nu mai putea să absoarbă vaporii de apă formaţi din topirea gheţii. Întreaga regiune a construcţiei era învăluită în ninsoare şi ceaţă deasă. Când şi când, dinspre mare se auzeau explozii asurzitoare ca nişte bubuituri de tun: aisbergurile se rupeau de banchiză şi se cufundau în mare.
409 Acalmie deplină. Ne ţiuiau urechile din pricina liniştei cu care nu eram deprinşi. Pe cerul albastru, microsoarele nostru strălucea orbitor, continuându şi acţiunea obişnuită. Oamenii se învioraseră. La dejun, toţi glumeau, râdeau, dându şi seama că se apropia începutul lucrărilor mult aşteptate.
410 Focarul luminos făcea naveta ca şi până atunci dintr o parte într alta, dar acum îşi trimitea căldura nu pe suprafaţa gheţii cum o făcuse cu câteva zile mai înainte, ci adânc în zona de topire, care se întindea până la orizont. Fusese degajată de gheaţă o fâşie foarte mare din litoral.
411 Doar ici colo, în adâncituri, se mai vedeau pete albe, din care se ridicau aburi. Undeva, la orizont, se înălţa un zid de gheaţă aproape vertical, marcând limpede limita zonei în care acţiona focarul luminos. Acolo, după zidul de peruzea, stratul de gheaţă veşnic încătuşa mai departe continentul.
412 Poate că abia în clipele acelea ne dădeam seama pe deplin de forţa grandioasă pe care o creasem. În câteva zile de activitate, microsoarele săpase în banchiză o vale, pe fundul căreia puteau să încapă nestingherite Parisul, New Yorkul, Moscova şi Londra, luate la un loc.
413 Încet, ca nişte boţuri de unt într o tigaie încinsă, dâmburi şi ridicături începură să lunece în toate direcţiile şi să se topească, umplând viroagele. Acum, de pe fundul adânciturii se înălţa în văzduh un nor întunecat de fum, depunându se împrejur într un strat gros, negru.
414 Peste trei zile, am terminat răcirea solului şi descentrând sistemul la limită, l am ridicat la mare înălţime. Acum microsoarele lumina o suprafaţă întinsă, determinând doar o slabă topire a gheţurilor. În timpul răcirii, fundul adânciturii crăpase totuşi în două locuri.
415 Crăpăturile au fost umplute cu o soluţie de ciment. Nimic nu mai împiedica începerea lucrărilor. Şi ele au început... La apelul Consiliului Economic Mondial de a participa la valorificarea noului continent au răspuns zeci de mii de oameni de diferite naţionalităţi şi profesiuni.
416 E de la sine înţeles că pe şantierele Antarctidei nu se muncea manual. Acolo fuseseră aduse toate mijloacele tehnice moderne, atât de ample. Totuşi natura acelui tărâm aspru încă nu fusese supusă. Prin părţile acelea domnea încă frigul, bântuiau geruri cumplite, uragane năprasnice.
417 Era limpede că acolo trebuia să se muncească în condiţii nespus de grele, că victoria avea să vină după o luptă dârză, plină de primejdii, care necesita încordarea la limită a forţelor omeneşti. Greutăţile nu i pot însă opri în cale pe cei care luptă pentru un ţel măreţ.
418 Aşezările constructorilor se ridicau una după alta pe ţărmul degajat de gheaţă. Curând, litoralul nu mai putea fi recunoscut. Pe fundul gropii de fundaţie apăruseră maşini păşitoare uriaşe. Ele deplasau şi montau cu uşurinţă piesele viitorului hidrociclon, înalt cât o clădire cu trei etaje.
419 Fundul gropii de pe şantier era luminat de zecile de mii de flame ale sudurii, duduind şi respirând ca o gigantică fiinţă vie. Părea că acolo, jos, domnea haosul şi o harababură de neînchipuit. Aşa i se pare întotdeauna unui necunoscător când vede pentru întâia oară un mare şantier.
420 Acolo continua să domnească însă ziua veşnică; razele microsoarelui revărsau o lumină egală peste întregul pustiu de gheaţă. Lucrările de pe litoral se apropiau de sfârşit. Aripile – stăvilarele hidrociclonului – zăgăzuiau o masă enormă de apă, acumulată în timpul verii din topirea gheţurilor.
421 În înaltul cerului pluteau microsoarele şi oglinda zburătoare, parte componentă a acelui complex dispozitiv calorigen. Focarul începu să se concentreze treptat, luminând din ce în ce mai viu sectorul central al hidrociclonului. Supertermitul negru deveni vişiniu închis, apoi slab.
422 Primele şuvoaie de apă începură să curgă pe povârnişul înalt de gheaţă de pe marginea adânciturii, năpustindu se ca un râu bogat în ape pe estacadele hidrociclonului. Câteva minute mai târziu, prin cealaltă parte a hidrociclonului, orientată spre mare, apăru panglica îngustă a spumoplastului.
423 Din gurile noastre răsună o exclamaţie de entuziasm. Panglica neîntreruptă de spumoplast, prinsă în puternicele gheare de oţel ale conveierului, începu să se cufunde în apă ca un şarpe nesfârşit. Hidrociclonul intrase în funcţiune. Apa provenită din banchiza topită creştea cu fiecare oră.
424 Trecuseră sute de ani de când expediţia lui Roald Amundsen atinsese Polul Sud, dobândind prima victorie în lupta aspră cu natura Antarctidei. Şi iată că acum oamenii, stăpâni pe mijloace tehnice noi, se încleştaseră într o luptă pe viaţă şi pe moarte cu gheţurile inaccesibile.
425 Sute de oameni de ştiinţă sosiseră pe acest pământ misterios. Antarctida îşi dezvăluia în faţa lumii imensele sale bogăţii: părea un sipet plin cu giuvaeruri. Albaştrii munţi de gheaţă ascunseseră ca nişte străjeri din basme de a lungul mileniilor fabuloase comori, tăinuite sub ei.
426 Au pierit ori s au răspândit pe tot Pământul? Ce rasă de oameni a trăit acolo cândva, în vremuri îndepărtate? Pe oamenii de ştiinţă îi aşteptau mari surprize... În timpul acesta, noi ţineam sub observaţie activitatea microsoarelui care lumina neîncetat deasupra noastră.
427 Oamenii se culcau şi se sculau în lumina soarelui – asta i enerva şi i stingherea în muncă. Grupul nostru elaboră o schemă de teleghidare a microsoarelui, cu ajutorul căreia, acesta, deplasându se pe bolta cerească urma ca seara să apună, iar dimineaţa, la vremea cuvenită, să răsară.
428 Noi înşine am fost acolo şi am privit îndelung sloiurile mari şi mici care se roteau încet departe de viitoare, apoi, descriind o spirală după alta, erau trase tot mai aproape de sorb, unde, prinse de vârtej, se mai răsuceau năvalnic de câteva ori şi dispăreau sub Pământ.
429 Doar n o să le găsească numai el pe toate! Sub noi defila acelaşi peisaj antartic pustiu, aceiaşi munţi neteziţi de gheţari, stânci crestate de sloiuri, lacuri mici şi mari, şuvoaiele fierbinţi ale gheizerelor ţâşnind la mare înălţime, şi piscuri cu glugi de zăpadă încă netopită.
430 Diametrul lui era aproximativ de un metru. În partea anterioară se îngroşa vădit, ca inelele la care se montează pietre preţioase. De ambele părţi ale acestei porţiuni îngroşate porneau nişte vergele destul de lungi, ascuţite la capete. În centrul porţiunii îngroşate, cercul fusese curăţat de noroi.
431 Am zburat într acolo, am umplut găleţile de cauciuc cu apă, ne am întors şi am început să stropim enigmaticul inel. Inagos ştergea cu grijă noroiul. Spăla meticulos fiecare semn nou, iar acestea se iveau din ce în ce mai multe. Inscripţiile străvechi nu suferiseră deloc din pricina timpului.
432 Inagos se udase tot, dar freca cu înverşunare cercul. În sfârşit, acesta strălucea de curat ce era. Inagos apucă cu cârpa udă vergeaua care pornea din dreapta inelului şi şterse noroiul de pe ea. Spre mirarea noastră, vergeaua curăţată de noroi avea o culoare vânătă închisă.
433 Microsoarele se reflecta ca o şuviţă strălucitoare de a lungul axei sale. Inagos freca cu cârpa vergeaua din stânga strângând o cu mâna. Pe neaşteptate răsună un ţăcănit uşor, abia perceptibil, în urma căruia se auzi un bâzâit egal, monoton, ce părea că vine din interiorul cercului.
434 În faţa noastră apărură contururile tulburi ale unor obiecte difuze, de pe care, ca hipnotizaţi, nu ne am mai putut desprinde privirile. Mă cuprinsese o nelinişte, o senzaţie apăsătoare, presimţirea unei nenorociri inevitabile, stranii. Gândurile mi se învălmăşeau în cap.
435 Picioarele groase, puternice, cu tălpi uriaşe, teşite, păreau să i susţină greu pe giganţii aceia de patru metri. Trupul lor era înfăşurat strâns într o pânză gălbuie, străvezie, prin care se zărea îmbrăcămintea de culoare închisă. Pe capetele pleşuve aveau nişte cununi cu două vergele vineţii.
436 Deodată, uriaşii ridicară mâinile şi toată gloata de oameni primitivi se prăvăli în genunchi, zvârlind ghioagele şi securile de piatră. Am simţit deodată că o forţă neobişnuită, copleşitoare, de neînvins, ca o vrajă, punea stăpânire pe raţiunea mea, silindu mă să le execut docil şi stupid poruncile.
437 Eu însă – uluitor – o înţelegeam! N aş putea să redau cu exactitate sensul acelor mugete stranii, dar în general vorbind, oamenii primitivi, îi rugau în genunchi pe uriaşi să nu i părăsească, îi implorau să rămână şi să i ocrotească mai departe la vânătoare şi la pescuit.
438 Tribul oamenilor primitivi le făgăduia uriaşilor că le vor da cele mai frumoase fete şi le vor face rost de pietrele negre preferate de ei, atâtea câte vor dori. Într o stare frenetică, extatică, îşi loveau din răsputeri frunţile de pământ şi şi frângeau mâinile, rugându se.
439 Într o linişte apăsătoare, trecu o clipă, încă una şi deodată dintr un capăt al obiectului acela lunguieţ ţâşni un fulger alb, orbitor, care săgetă stânca verticală ce i stătea în faţă. Obiectul lunguieţ de acolo luă înălţime, descrise pe cer o mare spirală şi pieri din vedere.
440 Deodată, se auzi o melodie domoală, stranie. Încet încet mulţimea de oameni primitivi, care se tălăzuiau îndureraţi, se destrămă, apoi dispăru din faţa ochilor. Prin ceaţa albă care mă învăluise iar din toate părţile am zărit câteva clipe un crâmpei de cer întunecat, cu stele strălucitoare.
441 Odată, în timpul unei experienţe, el însuşi şi colaboratorii lui au căzut pe neaşteptate într un somn adânc. Au dormit până seara, trezindu se abia atunci când în institut, la sfârşitul zilei de muncă, a fost deconectat curentul electric, aşa cum se face în multe instituţii.
442 Acest lucru dovedeşte că pot fi provocate anumite vise cu ajutorul oscilaţiilor electromagnetice. Cred deci posibil ca această cunună misterioasă să fie un aparat foarte perfecţionat, cu memorie electronică, ale cărui posibilităţi de realizare abia sunt sondate azi de contemporanii noştri.
443 De pildă asta nu ţi spune nimic? Nu trebuia să fii paleontolog cu experienţă pentru ca, aruncând o privire fugitivă asupra bucăţii albe şi solide de cuarţ, să ţi dai seama că fusese prelucrată cândva de mâna omului. Inagos smulse bucata de cuarţ din mâna lui Gin Fan şi, cercetând o cu atenţie.
444 Aţi băgat de seamă ce salturi uriaşe au făcut până la rachetă! Aşa mergem noi pe lună... E limpede că planeta lor e mai mare. Cine ştie câtă vreme ne am mai fi împărtăşit impresiile, dacă Gin Fan şi n ar fi observat o stâncă care semăna cu aceea de care se lovise jetul de gaze al rachetei.
445 Şi chiar am să fac numaidecât lucrul acesta. Ne fotografie pe fondul adânciturii, apoi luă numai adâncitura din diferite unghiuri. Am mai cercetat câtăva vreme împrejurimile stâncii, încercând să mai găsim vreo urmă a vizitei pe Pământul nostru a misterioşilor uriaşi albi.
446 Prevăd că are să dea mult de lucru paleontologilor, lingviştilor, astronomilor, etnografilor, astronauţilor, constructorilor de rachete şi oamenilor de ştiinţă din multe alte specialităţi. În faţa noastră se deschide posibilitatea de a ne arunca privirile într un trecut foarte îndepărtat.
447 Dinspre mare adia o boare răcoroasă, ce te ameţea cu prospeţimea ei şi cu mireasma algelor. Pe cer se aprinseseră stele strălucitoare şi numai spre apus, dincolo de munţi, se mai zărea încă o geană purpurie: microsoarele îşi trimitea ultimele raze înainte de a scăpata cu totul dincolo de zare.
448 Focul veşnic... Cândva, acum câteva sute de mii de ani, oamenii primitivi şedeau în jurul focului, aprins pentru întâia oară, privind îndelung, cu spaimă şi mirare flăcările ciudate, de neînţeles, care îi făcuseră deodată mai puternici decât toţi ceilalţi locuitori ai planetei.
449 Ce gânduri le aprinseseră în ochi o sclipire de bucurie? Greu se poate răspunde la asta. Fireşte, nici nu le putea trece prin minte că, pornind de la acel focşor, oamenii vor dobândi după milenii o putere nemaivăzută asupra naturii, vor deveni stăpânii nu numai ai planetei lor, dar şi ai altor lumi.
450 Priveam focul ce se stingea şi mâna mi se întindea de la sine după alte vreascuri care să prelungească chiar şi pentru scurtă vreme viaţa focşorului nostru. Unde va ajunge omenirea? Deocamdată părea pur şi simplu cu neputinţă să prezici cu certitudine care va fi limita progresului tehnic.
451 Sub ochii mei se petreceau transformări atât de grandioase, la care cândva nici măcar nu puteam visa. Învârteam în mâini o banană coaptă, curăţind o încet de coaja cărnoasă, galbenă şi zâmbeam în sinea mea. În acea banană, dintre cele mai obişnuite, nu era nimic deosebit.
452 Clima Antarctidei era acum atât de blândă, ţărmurile mărilor ei interioare cu apă dulce erau înveşmântate cu o vegetaţie atât de luxuriantă şi de pitorească, încât veneau într acolo oameni din toate părţile Pământului. Antarctida era brăzdată de la un capăt la altul de autostrăzi largi.
453 Oamenii care populaseră Antarctida se străduiau să mărească suprafaţa utilă de Pământ, apt pentru cultivare. După topirea banchizei, în Antarctida fuseseră descoperite rămăşiţe din vechiul sol, preistoric, numeroase straturi de nisip, Pământ argilos, şi pe alocuri cernoziom.
454 Rezultatul a fost uimitor. Aceste plante nepretenţioase se dezvoltaseră în condiţiile cele mai nefavorabile şi dăduseră în decurs de un an câteva recolte îmbelşugate de vegetaţii, ceea ce contribuise la îmbogăţirea solului. Dar nu numai pe Pământul nostru se petrecuseră transformări substanţiale.
455 Calotele de gheaţă de la poli se topiseră, viscolele şi ninsorile încetaseră, apăruseră mări noi, aerul se umezise, creşterea vegetaţiei fusese accelerată. Se proiecta construirea pe Marte a câtorva baze de alimentare cu carburanţi a rachetoplanelor, pentru extinderea zborurilor în cosmos.
456 Marea dificultate consta în faptul că ea nu putea fi studiată cum trebuie fără a fi demontată. Oamenii de ştiinţă nu se puteau decide să facă lucrul acesta, temându se că se va strica. Misterioasa cunună fusese lăsată pe Pământ de nişte uriaşi albi veniţi de pe alt astru.
457 De dragul lui sunt gata să treacă prin încercări, oricât de grele, să săvârşească fapte de eroism şi chiar să moară. Nu numai oamenii de ştiinţă, dar şi toţi acei care aveau cât de cât idee de astronomie se încadraseră în acţiunea de identificare a astrului de pe care veniseră uriaşii albi.
458 Am reuşit într adevăr să descoperim câteva planete lângă o stea abia perceptibilă din clasa spectrală K. Una din ele e mare. Mai mare decât Pământul. E adevărat că imaginea cerului înstelat nu corespunde întocmai aceleia care apare în cununa misterioasă, dar lucrul acesta are o explicaţie.
459 Cine ştie, poate că urmaşii uriaşilor albi trăiesc într adevăr pe o planetă din apropierea stelei Arctur... Focul se stinsese aproape de tot. Priveam jeraticul ce abia mai licărea şi mă gândeam la veşnicie. Am trăit o viaţă neobişnuit de lungă şi am fost martorul unor uriaşe transformări pe Pământ.
460 Dar ce înseamnă viaţa unui om în comparaţie cu veşnicia? Viaţa există pe Pământ de aproape două miliarde de ani. Omenirea a apărut de aproximativ un milion de ani. Istoria civilizaţiei cuprinde în total doar câteva milenii. Viaţa omului durează o sută – o sută cincizeci de ani.
461 Pe un carton cenuşiu erau rînduite cu grijă frînturi de oase mari, de un brun închis – fosile. Paleontologul apucă osul din stînga, îl ciocăni cu unghia, îl întoarse pe o parte şi pe alta. Examină rînd pe rînd toate cele opt bucăţi, grele, masive, impregnate cu siliciu şi fier.
462 M au şi întrebat dacă nu ne trebuie cîte ceva de la colhozul lor... Nu, aici e vorba de interes pentru ştiinţă – atît şi nimic mai mult. Vor veni din nou, mîine, ca să stea de vorbă cu dumneata şi, fireşte, ca să ne mai aducă un sileau. Pînă atunci, să tăiem pepenele şi să chibzuim în tihnă.
463 De a lungul drumului, în acelaşi sens în care erau îndreptate maşinile, curgea năvalnic, printre pietre mari, şuşotind şi clipocind, apa cristalină a unui arîk lat, bătîndu şi parcă joc de arşiţă şi colb. Vuietul apei se împletea cu huruitul molcom al motoarelor celor trei maşini, la turaţie redusă.
464 Maşinile porniră, îndreptîndu se spre oraşul vilelor albe şi al aleilor înverzite de la poalele versantului nordic al colinelor arse de soare. Nikitin ieşi tîrziu de Ia o şedinţă şi porni agale de a lungul arîkului şopotitor. Pe lîngă case, sub frunzarul des al arborilor se aşternea întunericul.
465 În jurul lor se întindea ca n palmă, cît vedeai cu ochii, stepa netedă, cenuşie, presărată cu tufe de pelin, pe care soarele amiezii o încingea ca pe un cuptor. Cerul spălăcit, monoton şi ameninţător, fără nici un nor, atîrna greu deasupra stepei. Patru zile motoarele au duduit fără ncetare.
466 Deşi înaintau anevoie, expediţia era acum la vreo 400 kilometri de oraş şi de calea ferată. De a lungul tuturor acestor patru sute de kilometri dunele înalte de nisip alternaseră cu colinele pietroase, cu stepa netedă plină cu tufe de pelin, cu solonceakurile alb gălbui.
467 Mai încolo arareori aveau să întîlnească iurtele rotunde de pîslă – sălaş efemer al omului de pe aceste meleaguri, unde stăpîn veşnic este numai pustiul amorf, neschimbător... Trecură pe lîngă uzină şi înaintară mult, la lumina lunii strălucitoare, pe ultima bucată de drum mai ca lumea.
468 În faţa membrilor expediţiei apăreau ispititoare lacuri albastre, crînguri minunate, piscuri înzăpezite, strălucind în depărtare. Uneori, aproape de tot, lîngă boturile teşite ale maşinilor, se năzăreau întinderile de necuprins ale mării, rotocoalele diafane de ceaţă închipuiau valuri înspumate.
469 În urma lor răsunau semnalele insistente ale "Vulturului". Şoferul opri maşina, fumă o ţigară, se spălă pe ochi, ridică parbrizul şi porni îndîrjit mai departe. În faţa maşinii prinseră din nou să apară fantomele de praf, înşelătoare, ameninţătoare. Tensiunea nervoasă creştea.
470 Noaptea mistuia orizontul în beznă. Stele mari licăreau molcom şi simţeai o adevărată uşurare la vederea constelaţiilor neschimbătoare. Ziua, însă, în huruitul motoarelor şi legănatul maşinilor prindeau din nou să se nfiripe vedeniile şi totul începea să ţi pară iluzoriu, amăgitor.
471 Nikitin se bucură nespus cînd, în sfîrşit, dindărătul nălucilor obişnuite răsăriră brusc contururile mohorîte ale munţilor Arkarlî. La început, culmile lor rămaseră mult timp la nivelul radiatorului "Fulgerului", apoi însă începuseră să crească repede, acoperind înspre nord vest întregul orizont.
472 Solul devenea din nou neregulat şi urca, urca mereu, în valuri de piatră. În sfîrşit, "Fulgerul" ajunse pe culmea versantului, se aplecă, făcu un viraj, frînele scrîşniră şi maşina coborî încet pe o cîmpie vastă – fundul unei uriaşe şi străvechi depresiuni, prinsă în cleştele munţilor.
473 Sus de tot planau în cercuri largi doi vulturi. După indicaţiile ghidului, expediţia porni de a lungul stîncilor roşii, îndreptîndu se spre nord. Acolo, unde rocile roşii se îngemănau cu cele plumburii, trebuia să se afle izvorul Bissekta şi puţul săpat în vremuri de demult.
474 În jurul trunchiurilor şi mai departe, spre apus, zăceau risipite oase uriaşe, de culoare închisă, lucioase. Cercetătorii, în culmea bucuriei, se împrăştiară pe cîmpie, căutînd cu înfrigurare noi şi noi comori. Oasele giganticelor reptile, admirabil conservate, acopereau cea mai mare parte a văii.
475 Scoţînd strigăte de bucurie, paleontologii se repezeau de colo, colo. Şoferii şi muncitorii, contaminaţi de entuziasmul lor, răscoleau şi ei solul, minunîndu se de nemaipomenita privelişte. Nu toate oasele zăceau la suprafaţă; multe se încrustaseră în gresia negricioasă şi în prundiş.
476 Nikitin îşi aruncă însemnările, sări în picioare şi se repezi spre izvor. Convingîndu se că letonul avusese dreptate, paleontologul simţi cum se frînge ceva în el. Ascunzîndu şi spaima, se depărtă de tabără, pornind agale spre munţi, ca să se lase în tihnă pradă gîndurilor.
477 Ajungea pentru doi trei călători cu cămilele lor, dar nu şi pentru o expediţie atît de numeroasă şi, în plus, înzestrată cu maşini. Poate că izvorul fusese mai bogat cu un veac în urmă, acum însă secase. Fură nevoiţi să atace rezerva de apă pe care o păstrau pentru momente grele.
478 Încercările de a curăţi izvorul nu dăduseră un rezultat. Cum? E cu putinţă ca acest ghinion neaşteptat să zădărnicească o expediţie atît de minuţios organizată, s o facă inutilă, să i primejduiască oamenii? Pradă acestor gînduri întunecate, Nikitin se afundă maşinal în munţi.
479 Pereţii întunecaţi şi încinşi dogorau. Nikitin se opri şi o zări pe Miriam. Fata şedea pe o piatră, cu picioarele ghemuite sub ea, cu corpul suplu, arcuit. Ţinea pe genunchi un carnet deschis şi era atît de cufundată în gînduri, încît nu l auzi pe Nikitin apropiindu se.
480 Paleontologul fu surprins de poziţia fetei, de întreaga ei înfăţişare, căci i se părură în desăvîrşită armonie cu natura înconjurătoare. Nikitin avea pentru prima oară senzaţia intensă că Miriam este o fiică a ţării sale, că masca nepăsării aparente ascundea forţă şi dîrzenie.
481 Gîndurile îi zburară din nou la ţara pustiului mort, dogoritor, unde nimic nu se obţine cu una, cu două... Numai prin munca dîrză a multor generaţii natura nemiloasă poate fi învinsă. Nu poţi să faci nimic dacă încerci să răzbeşti de a dreptul, avîntîndu te cu tot elanul pasiunii.
482 Cîmpia era acum presărată peste tot cu muşuroaie de pămînt. O trîmbă de fum se înălţa din nişte vreascuri pe care fierbea clei subţire de tîmplărie. Martin Martînovici, numai în chiloţi, aproape negru de tare ce se bronzase, impregna de zor cu clei oasele sfărîmicioase.
483 O bucată mare de pămînt, curăţată de roci, era înconjurată de şanţuri adînci. Doi muncitori, înarmaţi cu nişte cuţite cît toate zilele, scormoneau grijuliu gresia sfărîmicioasă, împărţind blocul săpat în trei părţi. Marusia curăţise un craniu, şi acum turna şellac peste părţile vătămate.
484 Nikitin o călăuzi pe Miriam spre cei doi muncitori şi fata văzu, cu uimire, la suprafaţa blocului scheletul unei reptile enorme. Zăcea pe o coastă, cu coada lungă ghemuită, cu labele posterioare, masive, încrucişate. Vertebrele, coastele şi chiar micile copite boante purtau cifre însemnate cu grijă.
485 Scheletul s a păstrat în întregime: îl împărţim în trei părţi, pe care le vom fixa cu cadre solide – paleontologul arătă spre nişte grinzi mari – le vom acoperi cu gips şi le vom transporta ca pe nişte monoliţi masivi pînă în laborator, unde o să le curăţăm definitiv de rocă.
486 Iată un tiranozaur, regele reptilelor, gigantul care umbla pe picioarele posterioare... În curînd vom muta săpăturile chiar la poalele munţilor, continuă savantul. Acolo, Martin Martînovici a găsit nu mai puţin de trei schelete de dinozauri testacei, cu cuirasă osoasă acoperită cu ţepi.
487 Nikitin aprobă cu o mişcare a capului şi se lăsă pe nisipul scîrţîitor, cu bobul mare. Fata se aşeză în faţa lui, în atitudinea i preferată, cu picioarele ghemuite. Deşi valea era închisă din toate părţile, ca o căldare, nu era prea cald. Se aşternu o tăcere nefirească.
488 Nikitin auzea pentru prima oară în viaţă chemarea lor tristă şi se uită mirat la Miriam. Fata plecă fruntea şi duse un deget la buze. Curînd, clinchetul slab, fantomatic, se împleti cu acorduri rare de harfă, nespus de îndepărtate şi grave – glasul tufişurilor care tiveau poalele stîncilor.
489 În strîns contact şi totodată în neîncetată luptă cu natura, omul îi pătrunde adînc tainele cele mai ascunse. Dar numai dacă sufletul îi rămîne limpede şi curat, ca un instrument muzical bine acordat, el vibrează la zvonurile firii. Îşi ridică încet privirile şi văzu ochii fetei aţintiţi asupra lui.
490 Cum în lupta pentru existenţă, sub influenţa mediului înconjurător, au dispărut treptat speciile mai puţin desăvîrşite, mai puţin viabile; de a lungul erelor, asupra şirului de generaţii s a exercitat o severă selecţie naturală, care înlătura tot ce era bicisnic, nepotrivit.
491 Cînd climei relativ aspre şi uscate i a luat locul pretutindeni o climă umedă şi caldă, uscatul s a acoperit cu o vegetaţie abundentă, luxuriantă. Aceste condiţii de existenţă mai blînde, mai favorabile au făcut ca pe întregul pămînt să se răspîndească reptilele gigantice.
492 Giganticele ierbivore, ca să se apere de animalele de pradă, erau înzestrate cu coarne uriaşe, cuirase cu ţepi, sau plăci osoase. Altele, care nu erau apărate de cuirase, se ascundeau în apa lagunelor sau a lacurilor de pe litoral. Ele atingeau 25 de metri lungime şi 60 de tone greutate.
493 În aer mişunau reptilele zburătoare; dintre toate zburătoarele, ele aveau aripile cele mai lungi şi, prin urmare, erau cele mai bine adaptate. Animalele de pradă umblau pe labele din spate, sprijinindu se în coada lor groasă. Labele anterioare deveneau nişte anexe slabe, aproape inutile.
494 Graţie condiţiilor favorabile ale erei mezozoice, reptilele au înlăturat această categorie de animale superioare lor, ceea ce înseamnă că mezozoicul, ca să spunem aşa, a fost o epocă de întunecată reacţiune, care a durat vreo sută de milioane de ani, încetinind progresul regnului animal.
495 Deasupra lespezii cu bitum fosil, albăstrui, ţîşnise cine ştie de unde, din adîncurile sale întunecate, o făptură gigantică, verde cenuşie. Enormul dinozaur – căci dinozaur era – înţepeni în văzduh, la vreo zece metri deasupra oamenilor înlemniţi, dominînd prăpastia stîncoasă.
496 Monstrul îşi ţinea ridicat capul cu bot teşit. Ochii lui mari, stinşi, posomorîţi, cătau undeva în depărtare. Botul lat, fără buze, dezgolea un şir lung de dinţi încovoiaţi ca nişte iatagane. Spinarea uşor arcuită se prelungea ceva mai jos, cu o coadă viguroasă, pe care dinozaurul se proptea.
497 Şi nu e de mirare că cei cincisprezece oameni, amuţind cu totul, nu se mai săturau privind gigantica nălucă, atît de reală şi de iluzorie în acelaşi timp. Minutele se scurgeau pe nesimţite. O imperceptibilă deplasare a razelor soarelui – şi fantomaticul dinozaur păli şi se topi în văzduh.
498 În faţa oamenilor rămăsese numai oglinda neagră de bitum, care şi pierdea încet, încet nuanţa albăstruie, căpătînd un luciu de aramă. Un suspin puternic ţîşni din pieptul tuturor. Nikitin îşi umezi buzele uscate. Multă vreme nimeni nu fu în stare să articuleze un cuvînt.
499 Miraculoasa apariţie năruise toate noţiunile bine stabilite luate din cărţi sau din experienţă. Fiecare avea senzaţia că în viaţa lui pătrunsese brusc ceva cu totul neobişnuit. Cel mai uluit dintre toţi era însuşi Nikitin, savantul atît de obişnuit să analizeze şi să explice tainele naturii.
500 Tabăra se agită pînă noaptea tîrziu, cînd, în sfîrşit, Nikitin mai potoli spiritele, declarînd că în acest imperiu al mirajelor nu e cîtuşi de puţin surprinzător să ţi se arate vedenia unui monstru de mult dispărut. După Nikitin, fantoma aceea nu putuse fi decît imaginea unui tiranozaur.
501 O ceaţă viorie înăbuşea prundişul cafeniu al cîmpiei. Nikitin se uită la ceas, apoi se îndreptă grăbit spre cheile înguste. Regăsi oglinda neagră şi adîncă ce l privea nepăsătoare. Huruitul motoarelor răzbea acum dindărătul pereţilor stîncoşi prin tăcerea străbună pripăşită printre stînci.
502 De bună seamă că uitase cînd anume apăruse şi venise prea tîrziu. Nemulţumit şi iritat, neînţelegînd el singur de ce e atît de mîhnit, Nikitin zăbovi mult timp în faţa grămezii de pietre care închipuiau piedestalul oglinzii. Deodată auzi în spate nisipul scîrţîind. Miriam se apropia de el în grabă.
503 Dar eu nu sînt decît un paleontolog. Dacă aş fi fizician... Încurcat şi necăjit pe sine, Nikitin rupse discuţia şi se apropie de enigmaticul strat de bitum fosilizat. Scruta stăruitor adîncurile negre şi mute, în timp ce în inima lui creştea o dorinţă năvalnică, mistuitoare.
504 O clipă, vălul tainic, de nepătruns, al veacurilor se dăduse la o parte în faţa omului. Din miliardele de fiinţe gînditoare, numai el şi tovarăşii lui izbutiseră să arunce o privire în trecut. Şi dintre toţi, numai el e destul de înarmat cu cunoştinţe, cu experienţa muncii ştiinţifice.
505 Deodată i se păru a desluşi nişte umbre argintii, care parcă ieşeau la suprafaţa bitumului din negura adîncului. Paleontologul îşi încordă atenţia. Petele haotice se grupară repede, alcătuind o imagine neclară, dar completă: era aidoma unei fotografii de dimensiuni uriaşe, prost developată.
506 În centru zări imaginea răsturnată a tiranozaurului de ieri; în stînga lui, mult micşoraţi, cîţiva arbori, care trebuie să fi fost gigantici; în spate şi jos, ghici cu greu vîrfurile unor stînci. Nikitin strigă pe Miriam, îşi scoase carnetul şi începu să deseneze fantastica apariţie.
507 Amîndoi priveau cu sete umbrele argintii, dar imaginea nu devenea mai clară. Curînd, în faţa ochilor obosiţi de efort, prinseră să joace pete luminoase, apoi din nou oglinda se înnegură, deveni oarbă şi pustie. Lui Nikitin îi trebui o sforţare serioasă ca să se smulgă de lîngă oglinda misterioasă.
508 Printr un capriciu rar al sorţii, avusese şansă să observe un fenomen extraordinar, de necrezut. În scurt timp, poate chiar peste cîteva zile, soarele şi vîntul vor distruge suprafaţa netedă a stratului de bitum şi enigma pe care nu ajunsese s o înţeleagă va dispare pentru totdeauna.
509 Nu mai putea zăbovi. Ar fi fost primejdios să amîne plecarea. Şi aşa stătuseră peste prevederi, ca să şi termine săpăturile. Îi aştepta drum greu la întoarcere, cu maşinile supraîncărcate. Să rişte vieţile ce i fuseseră încredinţate de dragul unui fenomen inexplicabil şi de necrezut? Nu, nu putea.
510 Hogeagul scuipa trîmbe, pe care rafalele de vînt le zdrenţuiau şi le spulberau. Nikitin lăsă cartea din mînă şi se îndreptă în fotoliu, cuprins de o tristeţe nelămurită. Raţiunea neînduplecată a savantului nu voia să capituleze, dar undeva, în sinea lui, creştea conştiinţa neputinţei.
511 Şi, punîndu se în locul lor, Nikitin nu putu să i condamne. Încă din momentul cînd se afla acolo, în munţi, în cimitirul dinozaurilor, Nikitin înţelesese că suprafaţa netedă a bitumului negru conservase ceva în genul unei fotografii care se reflectă, cine ştie de ce, în văzduh.
512 Şi – lucrul cel mai important – lumina difuză obişnuită nu creează nici o imagine; pentru asta e nevoie de o cameră obscură, adică un loc întunecos, prevăzut cu o fantă îngustă sau un orificiu, prin care, trecînd, razele luminoase produc imaginea răsturnată a obiectului aflat în focar.
513 Nikitin închise ochii. O fracţiune de secundă – şi fereastra întunecată, zăpada, frigul dispărură. Cu ochii minţii, Nikitin contempla, rînd pe rînd, alte imagini. Pereţi albi, orbitor de albi, frunzare de un verde întunecat, ţesute cu fir de aur dogoritor, arîkuri şopotitoare, nori arămii de praf.
514 Din nou merg, legănîndu se, maşinile, în duduitul ritmic al motoarelor, prin văzduhul încins, tremurător, spintecînd lanţurile azurii ale straniilor miraje. Boarea fantastică, şerpuitoare, tremură deasupra unei cîmpii nemărginite, arse, capătă contururi mai limpezi, tot mai limpezi şi.
515 Se va duce la ea, îi va spune totul. Chiar acum. În agitaţia lui, făcu o mişcare stîngace şi lovi vertebra dinozaurului, care se odihnea aproape de marginea mesei. Osul greu căzu cu zgomot şi se sparse în mai multe bucăţi. Savantul se dezmetici şi se apucă să strîngă fărîmele împrăştiate.
516 Se simţi ruşinat, ca şi cînd un străin i ar fi ghicit visurile tainice. Aruncă o privire de jur împrejur, şi din nou toate cele care l înconjurau i se înfipseră ca nişte săgeţi în inimă. Aceasta e lumea lui – liniştită, simplă şi luminoasă, deşi uneori, poate, prea îngustă.
517 Pe urmă mai e şi marea enigmă a umbrei trecutului. Oare e puţin pentru el, neîndemînaticul, gînditorul, veşnicul întîrziat – cum îi spunea învăţătorul lui? Iaca, şi cu Miriam a făcut la fel: a întîrziat, a întîrziat fără noimă să i spună, acolo în munţii Arkarlî, în valea ierburilor cîntătoare.
518 Mintea omului nu voia să şi plece puternicele aripi în faţa iraţionalului. Fantoma dinozaurului trebuia să aibă o explicaţie oarecare! Această dîrzenie în cele mai grele probleme, această revoltă împotriva credinţei oarbe constituie trăsătura cea mai minunată a gîndirii omeneşti.
519 Îşi amintea totul, pînă în cele mai mici detalii, îndeosebi ultimele zile înainte de a se întoarce la Moscova. Şi în acest moment memoria tenace a naturalistului îi veni în ajutor. Îşi aminti cum aşteptase la hotel maşina în ziua plecării din oraşul alb. Se întinsese pe un divan lat.
520 Obloanele erau închise; în camera semiobscură, printr o crăpătură dintre obloane, pătrundea o rază pală de lumină. Pe peretele opus ferestrei prinseseră a luneca nişte umbre. Nikitin le urmărise involuntar şi la un moment dat distinsese clar imaginea răsturnată a părţii potrivnice a străzii.
521 Acum înţelegea limpede cum s a putut produce imaginea, dar... dar esenţialul tot nu l pricepea: Cum s a imprimat imaginea, cum s a putut păstra de a lungul mileniilor acel joc fulgerător de umbre şi lumină? Cunoştinţele lui despre fotografie nu i îngăduiseră pînă acum să găsească un răspuns.
522 Nikitin sări deodată în picioare şi începu să cutreiere în lung şi n lat camera. Imaginea fusese colorată! Trebuia să studieze cu atenţie teoria fotografiei în culori. A doua zi, paleontologul, care uitase de orice altceva, studia un manual gros de fotografie în culori.
523 Savantul, emoţionat, grăbea spre Institut. Cele trei luni de muncă dăduseră roade: acum ştia ce şi unde să caute; cu ajutorul opticienilor, fizicienilor şi fotografilor făcuse paşi mari spre soluţia problemei. Astăzi se decisese pentru prima oară să facă o comunicare în faţa oamenilor de ştiinţă.
524 Desigur, pentru ca bitumul să fie impresionat, durata de expunere trebuie să fie foarte mare... Dar lucrul acesta este posibil: să nu uităm că în epoca aceea, cu climat tropical, lumina soarelui era intensă şi că, pe de altă parte, dinozaurii puteau rămîne ore întregi nemişcaţi.
525 Nu se pot compara cu mamiferele înzestrate cu o energie clocotitoare. De aceea, în cazul unei expuneri îndelungate, este pe deplin posibil ca o reptilă vie să şi imprime imaginea pe un obiect din natură, să se "fotografieze", fapt demonstrat, după cum am spus, de dinozaurul pe care l am văzut.
526 Nimeni nu şi a închipuit că natura poate să se fotografieze singură şi de aceea n am căutat aceste urme. Fireşte, imaginile trecutului solicită coincidenţa unui număr atît de mare de condiţii diferite, încît este de presupus că ele s au putut produce şi conserva numai în cazuri excepţional de rare.
527 Voi da un exemplu: fiecare caz în care oasele fosilizate ni s au conservat necesită şi el coincidenţe foarte rare. Asta, însă, nu a împiedicat ca numărul animalelor de odinioară, cunoscute nouă să fie foarte mare şi să crească nemăsurat de repede pe măsură ce iau amploare cercetările paleontologice.
528 Dezvelind, fără a deteriora, suprafaţa iniţială sau captînd imaginile luminoase cu un aparat, care uşurează fixarea petelor de lumină, trebuie să învăţăm a descifra urmele trecutului. În sfîrşit, e de presupus că natura s a fotografiat de a lungul timpului nu numai cu ajutorul luminii.
529 Expunerile care urmară erau pline de scepticism. Cel mai puţin convins se arătă a fi un cunoscut geolog, care, cu elocvenţa ce l caracteriza, îşi exprimă regretul că antrenanta comunicare a lui Nikitin nu era altceva decît o "paleofantezie", de pe urma căreia ştiinţa nu putea trage foloase.
530 Martin Martînovici, cu o cheie de ţevi cît toate zilele în mînă, balansa pe o scară dublă, cam şubredă, sprijinită de bara din faţă. Celălalt preparator, un om pirpiriu şi ursuz, îmbrăcat într un halat de pînză, se căţără pe partea opusă a scării, ţinînd o ţeavă lungă în mînă.
531 Carcasa fusese bine ajustată, iar retuşările, în cursul montării scheletului – foarte puţine. Savanţii şi preparatorii munceau cu entuziasm, pînă noaptea tîrziu. Toţi doreau să vadă cît mai repede monstrul în atitudinea i naturală, spăimîntătoare. Într o săptămînă terminară.
532 Scheletul tiranozaurului, instalat pe o platformă scundă de stejar, neagră şi lucioasă, ca un capac de pian, se înălţa acum semeţ. Labele posterioare, ca ale unei gigantice păsări de pradă, încremeniseră schiţînd un pas, coada lungă, desfăşurată şerpuia pînă departe în spate.
533 Nu, totul părea corect. Giganticul tiranozaur adus din cimitirul din deşert va fi accesibil acum miilor de vizitatori ai muzeului. Oamenii se apucară acum să instaleze carcasele pentru celelalte schelete ale dinozaurilor cu coarne şi plăci – minunat rod al eforturilor expediţiei.
534 Trebuie să găsească stratificări săvîrşite suficient de repede, ca lumina să nu fi alterat imaginea iniţială. Pe urmă, condiţiile trebuie să semene cît de cît acelora ale camerei obscure, pentru ca pe suprafaţa stratului să nu fi căzut o lumină dispersată, ci o imagine luminoasă.
535 Desigur, prilejul favorabil este foarte rar, poate unul singur într un mileniu: dacă ar fi aşa, n ai avea nici o şansă să l întîlneşti. Dar au trecut milioane de milenii şi, atunci, un milion de asemenea prilejuri reprezintă un număr complet admisibil pentru observaţii.
536 Teritoriul Uniunii Sovietice este de sute de milioane de kilometri pătraţi, alcătuit din cele mai diferite roci, care s au format în cele mai diferite condiţii. Avînd de a face cu noţiuni vaste, trebuie să renunţăm la cele înguste, făurite de experienţa vieţii... În căutarea trecutului.
537 În primul rînd are nevoie de un aparat care să capteze lumina reflectată de un strat de rocă. Poate un aparat cu cameră, avînd un obiectiv cu luminozitate foarte mare şi în acelaşi timp cu cîmp mare. Apoi, e foarte importantă determinarea justă a unghiului de reflecţie.
538 Şi ghidul porni mai departe, cu un aer preocupat. Cărarea se îngusta, şerpuind acum printre molizi uriaşi. Printre trunchiurile groase, verzi cenuşii, sub crengile de jos, încovoiate şi acoperite de licheni, lucea, jos de tot, fundul văii, rîul, ca o puzderie de cioburi de oglindă.
539 În văzduh plutea miros dulceag de răşină de molid, mai dulce decît al celuia de brad. Viroaga, înveşmîntată în anini, se întindea ca un coridor lung, ici colo acoperit şi aşternut pe jos cu scoarţe groase, arămii, de frunze veştede. Frunzele ude se făceau din ce în ce mai negre.
540 La coturi şi pe loc drept apa strălucea în soare; bulboanele, spălăcite, păreau mohorîte şi reci. Mai încolo, la vreo cîţiva paşi, se ridica malul rîpos, cărămiziu, de argilă, cu o cuşmă de iarbă şi buruieni pe creştet. Micul grup ajunse la rîpe şi muncitorii se apucară de treabă.
541 Bulgări mari de argilă se rostogoleau plescăind în rîu, ca nucile bătute. Oamenii înfipseră cu băgare de seamă pene, dezvelind suprafaţa lucioasă şi netedă a unui strat de argilă. Stratul fiind puţin înclinat, Nikitin trebui să şi pună aparatul pe o platformă sus, deasupra.
542 Coamele lungi ale unor valuri mici încremeniseră în zborul lor, brăzdînd suprafaţa de cleştar a apei cu fîşii verzi albăstrii strălucitoare. Mai în fund, fîşiile se fărîmiţau în triunghiuri, crestele ascuţite ale valurilor se încovoiau, dezvăluind licărul spumei orbitor de albe.
543 Era ţărmul unei mări siluriene... Imaginea dispăru foarte repede, o dată cu o deplasare imperceptibilă a razelor de soare. Lumina zilei îi dăduse naştere şi tot ea o stinsese, fără ca Nikitin să fi apucat a mînui aparatul fotografic. Savantul înnoptă în acelaşi loc, sub platformă.
544 Deabia a doua zi, la aceeaşi oră, soarele putea să recheme la viaţă umbrele fantomatice ale trecutului. Dar în van a tremurat savantul în umezeala nopţii, nemaiştiind cum să se apere de ţînţarii sîcîitori. Vara în nord e schimbătoare: dimineaţa posomorită se termină cu o ploaie.
545 Barca, o ladă greoaie, cu fundul plat şi prora triunghiulară, începu să se legene şi să şi afunde botul. Sub proră plescăia apa. Vuietul se apropia, creştea; stîncile înalte hăuiau. Ai fi zis că pietrele însăşi urlau a moarte, ca să i prevină pe venetici de inevitabila lor pieire.
546 Paul pătrundea într un defileu stîncos îngust, ce l strîngea ca în chingi. Stîncile gigantice, înalte de vreo patru sute de metri, se ridicau semeţe şi se apropiau tot mai mult unele de altele. Albia rîului părea acum un mare triunghi, al cărui vîrf alungit se pierdea în cotul apei.
547 La stînga, în peretele de piatră, muşca un golf semicircular destul de larg, care curba latura stingă a triunghiului. Într acolo izbea cu furie curentul principal al rîului, zvîrlind în sus nori de stropi strălucitori. Nikitin lăsă binoclul şi se apucă de cîrmă, ajutînd cîrmaciului.
548 Îndărătul stîncii apa se prăvălea într o groapă întunecoasă şi adîncă. Barca se prăbuşi în ea. Fundul se izbi cu zgomot înfundat de un bolovan; o smucitură a cîrmei fu cît pe ce s azvîrle în apă pe Nikitin şi pe cîrmaci, dar amîndoi se rezemaseră cu nădejde în vîsla de cîrmă şi rămaseră în picioare.
549 Nikitin oftă uşurat. La urma urmei cercetarea peşterilor Bolloktas ului, care impunea atîtea riscuri, nici măcar nu făcea parte din misiunea expediţiei sale şi dacă în goana lui după umbrele trecutului s ar fi întîmplat o nenorocire, atunci... Dar barca şi acostase, izbindu se uşor de stîncă.
550 Peretele abrupt se înălţa cam la vreo sută cincizeci de metri deasupra bărcii. Mai sus, povîrnişul forma o treaptă, o platformă lungă, care urma în semicerc conturul malului. Deasupra platformei, povîrnişul devenea lin. La poalele lui se căscau nouă guri negre – intrările în peşteri.
551 Savantul întorcea cînd lampa, cînd prisma, schimbînd unghiul fascicolului de lumină şi de reflecţie, dar nici urmă de imagine pe geamul aparatului. Munci aşa toată noaptea, dar, îndîrjit de insucces, nu simţi oboseala. Lumina orbitoare îi juca prin faţa ochilor; rezerva de magneziu era pe sfîrşite.
552 Încă o vară pierdută, tocmai acum, cînd fusese destul de bine înarmat ca să capteze umbrele trecutului! Studiase şi înlăturase vreo zece straturi; mai rămăsese unul, foarte subţire. Lui Nikitin îi păru că acest strat – al unsprezecelea – este mult mai neted decît toate celelalte.
553 Savantul aprinse din nou lampa, răsuci de cîteva ori becul sferic şi în aparat apăru o imagine rotundă, confuză; în colţul drept, o umbră cenuşie, neclară, semănînd cu un corp omenesc încovoiat, străjuit de o linie oblică în stînga – nişte pete vagi conturînd ceva rotund, nedesluşit.
554 Nikitin reglă aparatul, dar imaginea nu deveni mai clară. Îşi dădea seama că se află din nou în faţa unei umbre a trecutului, dar atît de neclare, încît i ar fi fost greu s o descrie, necum s o fotografieze. Nikitin turnă o nouă cantitate de magneziu şi intensifică la maximum lumina.
555 Deşi magneziul produce un spectru aidoma celui solar, lumina sa nu este destul de puternică. Numai soarele atotputernic poate reînvia umbrele cărora tot el le a dat viaţă! Apoi, nici aparatul lui nu e prea sensibil – e prea rudimentară această construcţie care imită camera fotografică.
556 Lampa, supraîncălzită, răbufni o ultimă dată şi se stinse. În beznă se contură clar orificiul rotund al intrării în peşteră... Se făcea ziuă! Calmul obişnuit îl părăsi pe savant: izbi cu pumnul în aparatul care nu avea nici o vină. Nikitin fu cuprins de o furie cumplită.
557 Dar o să vadă umbra trecutului la lumina soarelui. Avea mereu asupra sa amonal, ca să dezvelească la nevoie straturile, aruncînd în aer rocile de deasupra. Paleontologul examină cu atenţie peretele superior şi observă mai multe crăpături verticale, lungi, care străbăteau blocurile de gnais.
558 Avea timp să doarmă ca lumea. Ochii îi erau atît de obosiţi, încît nici la lumina soarelui n ar fi putut vedea ceva. Dimineaţa făgăduia o zi frumoasă. De îndată ce praful exploziei se risipi, Nikitin, ţinîndu şi cu greu echilibrul pe frînturile de piatră, se apucă să şi instaleze în grabă aparatul.
559 Peretele verde, neatins de explozie, păstra un luciu umed în lumina strălucitoare a zilei. Nu, acum nu se va mai lăsa păcălit – strîngea bine în mînă caseta dinainte pregătită. De cum va apare pe geamul aparatului imaginea zămislită de soare, el va regla distanţa şi va introduce imediat caseta.
560 Ce înseamnă eforturile unui singur om în comparaţie cu munca armonioasă a mai multora, o ştie bine oricine a încercat să deschidă drumuri noi în ştiinţă sau tehnică. Nikitin se uită la ceas: era două şi douăzeci şi trei de minute; se lipi de geam, cuprinzînd în mîna crispată şurubul prismei.
561 Din nou, clipele treceau greu; acum însă, era cu totul altceva: acum era sigur că va vedea trecutul. Soarele îşi schimba agale poziţia. Nikitin uită de restul lumii. Deodată, în dreapta, apăru umbra cea cenuşie şi încovoiată şi căpătă conturul clar al unui corp omenesc.
562 Faţa lată, brăzdată de cute, era pe jumătate întoarsă spre Nikitin, dar ochii cătau spre munţii tociţi, albăstrii, împăduriţi, care răsăreau de după platforma povîrnişului. Nikitin reuşi să zărească un păr des şi răvăşit încadrînd o frunte destul de înaltă, pomeţii proeminenţi, fălcile puternice.
563 Cu desperare căta savantul la cer. Dacă ninge, n o să mai vadă nimic, urma atît de delicată se va şterge Iară doar şi poate. Tăinuind în adîncul sufletului un rest de speranţă, Nikitin lăsă aparatul pe loc, îl acoperi cu mantaua de ploaie şi porni agale spre corturi, împleticindu se ca un om beat.
564 Acest accident stupid, acest nou insucces îi picura în suflet otravă, îi vlăguia trupul. Tovarăşii săi îşi întrerupseră discuţia cînd îl văzură pe Nikitin atît de abătut, trîntindu se jos: nu mai cutezară să vorbească decît cu jumătate de voce, ca la căpătîiul unui grav bolnav.
565 Trebuia să se stăpînească; dacă întîrziau, barca avea să fie prinsă între sloiurile de gheaţă, mai jos de praguri, în taigaua pustie. În zori, de cum vulcanii stinşi îşi profilară pe cer piscurile, oamenii prinseră a forfoti, strîngînd lucrurile. Parîma plescăi uşor, căzînd în apă.
566 În anii aceştia surprinsese de două ori trecutul, în două rînduri îi fusese dat să vadă ceea ce nimeni n a văzut vreodată. Şi e tot atît de departe de ţel ca şi în clipa aceea de neuitat din munţii Arkarlî. Nici aparatul nu e bun, e prea grosolan. De bună seamă că săvîrşise o greşeală.
567 În prima clipă, Nikitin, venit de la lumină, nu putu desluşi nimic. Cunoştea şi cu ochii închişi culoarele dintre vitrine, dar mai ştia că în unele locuri ieşeau primejdios de mult în afară coarne şi boturi căscate de ale scheletelor, instalate pe postamente descoperite.
568 În întuneric putea să se lovească sau, mai rău, să sfărîme oasele fragile. Savantul se opri şi aşteptă pînă ce ochii se vor obişnui cu bezna. Iată că geamurile vitrinelor prinseră a luci. Oasele negricioase ale scheletelor se cufundau însă mai departe cu sala întunecoasă, care părea goală.
569 Doar fiecare lucruşor de aici îi era cunoscut, ştia cum arată şi unde e, dar nu vedea nimic. Întocmai ca umbrele trecutului! Scheletele există şi totuşi nu există pentru ochi, fiindcă e prea puţină lumină... Paleontologul se opri brusc: comparaţia cu umbrele trecutului îl surprinse.
570 Mi ar place să mi amintesc de trecutul meu iar băieţii mei n ar strica să se deprindă. Mecanicul se uită stingherit la savant, apoi un zîmbet larg înflori pe faţa lui şi omul dădu din cap. Colivia prinse a coborî lin, dar deodată se repezi în jos, de parcă s ar fi rupt cablul.
571 O greutate enormă lipi pe oameni de podea. Mîini nevăzute încinseră pe fiecare cu chingi late, ce i strîngeau fără milă. Senzaţia aceasta dură o frîntură de secundă, şi din nou podeaua le fugi de sub picioare, corpul deveni imponderabil, iar inima crispată se repezi în sus.
572 Paleontologul cobora în mină cu neobişnuită încredere în succes. Cauza erau atît aparatul reconstruit, cît şi faptul că minerii descoperiseră aici un strat de bitum fosilizat, aidoma oglinzii negre, care i arătase pentru prima oară năluca dinozaurului. Pe urmă... scrisoarea proaspăt primită.
573 Erau de la Miriam, care nu uitase nici umbra trecutului, nici pe el. Scria că după un an avusese prilejul să mai vadă o dată zăcămîntul de asfalt. Oglinda neagră se ştersese, dar nimic nu putea şterge impresia pe care i o produsese atunci fantoma dinozaurului, ce i se întipărise adînc în suflet.
574 Nikitin nici nu apucase să şi dea seama cît de importantă era pentru el scrisoarea. Nu prea avusese timp să se gîndească în ultima zi a preparativelor pentru această nouă cercetare. Îşi recăpătase însă vioiciunea tinerească de odinioară, lucru care mira foarte pe cei din jurul său.
575 Bezna de nepătruns din subteran învălui pe cei ce înaintau, contopindu se cu negrul intens al pereţilor de cărbune. Undeva, abia se auzea susurul apei care se scurgea, în depărtare trosneau la intervale stîlpii de susţinere, amintind minerilor povara apăsătoare a rocilor.
576 Cine a descoperit cotloanele astea minunate? întrebă Nikitin cu jumătate de voce pe ajutor, care păşea alături. Acesta făcu un semn cu capul spre un bătrînel scund, care încheia grupul împreună cu inginerul. E un meşter miner cum rar întîlneşti, cunoaşte fiecare strat din toate abatajele.
577 După numărul lor îţi puteai da seama că galeria de circulaţie sfîrşeşte cu o încăpere spaţioasă. Într adevăr, pereţii negri se îndepărtară, lăsînd între ei un spaţiu mare şi gol, cu tavanul înalt. Ajutoarele lui Nikitin zăboviră un timp cărînd voluminosul aparat printre stîlpi.
578 Intrarea în încăpere era străjuită de ambele părţi de trunchiuri turtite şi groase, uşor înclinate. Încrustate parţial în masa de cărbune, ele se deosebeau numai prin desenul rombic al scoarţei. Pe jos îşi întinseseră rădăcinile răsfirate, aidoma unor păianjeni uriaşi, nişte cioate cît toate zilele.
579 Cioatele erau retezate toate la acelaşi nivel – nivelul apei într o pădure înecată din carbonifer în trunchiurile mari, ce se păstraseră rînjeau sinistru scorburi enorme. Acest colţ de pădure, lipsit de viaţă, prefăcut în cărbune şi calcar, te apăsa prin bătrîneţea lui.
580 Oamenii simţeau parcă deasupra capetelor nu un strat de roci gros de două sute de metri, ci hăul aproape material al sutelor de milioane de ani, care s au scurs peste aceste buturugi şi trunchiuri. La capătul camerei, un morman de şisturi prăvălite însemnau locul unde se puşcase.
581 Ce avea să le spună această faţă a stratului, aleasă cu atîta grijă? Paleontologul conectă celulele fotoelectrice şi mări intensitatea curentului. Întoarse şurubul prismei şi privi din nou în aparat. Roca nu mai părea neagră: pe fondul cenuşiu şi transparent apărură dungi verticale, confuze.
582 Nikitin contempla un luminiş, din desişul pădurii inundate. Trunchiurile arborilor, de un cenuşiu pal, cu coaja crestată în romburi mici, înconjurau o apă neagră, uleioasă. Fiecare copac se despărţea sus, într un unghi, în două ramuri groase, care dispăreau în umbra deasă a coroanelor înghesuite.
583 Un trunchi gros, solzos zăcea de a curmezişul apei, sprijinit în stînga pe o moviliţă acoperită cu plante ciudate, asemănătoare ciupercilor, ale căror cupe viorii, înalte şi înguste, presărau solul roşu şi umed. Reverele cărnoase ale cupelor lăsau să se întrevadă un interior galben, uleios.
584 Dincolo de moviliţă, deasupra lujerelor îndoite şi fără frunze, era un luminiş deasupra căruia plutea o ceaţă bătînd puţin în trandafiriu. În faţă, din ceaţă, ieşea o frîntură de cracă goală şi zgîrcită, pe care se ghemuise, cu capul tras între umeri, o fiinţă vie, necunoscută.
585 Ochii enormi şi bulbucaţi priveau ţintă la Nikitin, fără expresie, aspri şi haini. Din maxilarul inferior, dezgolit ici colo, ieşeau la iveală colţi enormi. În dreapta se prefirau, luminînd întregul tablou, raze pale ca mărgăritarul. Văzduhul părea negricios, ca un geam transparent, dar afumat.
586 Semnînd ultima copie, din cele ce trebuiau expediate, paleontologul răsuflă adînc. De mult nu se mai simţise atît de uşurat şi radios. Acum, pe calea deschisă de el vor păşi mulţi alţii, mai tineri, mai talentaţi poate. Prima pagină a cărţii tainelor trecutului fusese întoarsă.
587 Dar oare se simţise singur?... În muncă îl ajutaseră, în afară de colaboratorii săi, zeci de oameni care păreau cu totul străini de ştiinţă. Chipuri cunoscute prinseră a se perinda prin faţa savantului. Iată i pe minerii, pe muncitorii de la carierele de piatră, colhoznicii, vînătorii.
588 Toţi aceştia, încrezători şi dezinteresaţi, care nu l sîcîiseră cu întrebări, care respectaseră în el pe savantul cunoscut, îl ajutaseră să descopere şi să concretizeze odată pentru totdeauna umbra trecutului. Înseamnă că muncise şi se folosise de sprijinul lor pe datorie.
589 Nikitin îşi aduse aminte de cîte ori se lăsase pradă, în acelaşi cabinet, desperării şi neîncrederii, întrebîndu se dacă şi a ales bine drumul în viaţă. Savantul surîse, compuse repede textul telegramei pe care avea să i o trimită lui Miriam, înştiinţînd o că pleacă a doua zi.
590 Institutul nostru are multe alte sarcini mai urgente de îndeplinit şi nu ne putem permite luxul de a cheltui sume atît de mari pentru cercetări care nu dau nici un rezultat practic. Şi cu asta basta... Directorul general făcu o strîmbătură de nemulţumire şi aruncă ţigara.
591 Hotărîrea mea este definitivă. Şi directorul general se ridică. În faţa lui, profesorul părea un omuleţ lipsit de apărare. Se ridică şi el din fotoliu, fără o vorbă, şi şi îndreptă ochelarii. Apoi bolborosi ceva neînţeles şi întinse directorului general o piatră rotundă.
592 Înţelege odată, că eu cred în asta din tot sufletul, cu toată ardoarea! Nişte întinderi colosale, puţin studiate şi greu accesibile – atîta tot stă între concluziile teoretice şi demonstraţia practică. Dumneata ai să spui, desigur, că asta e destul ca să renunţi la un lucru.
593 Or, noi ne aşteptăm la sute de milioane... Şi zicînd acestea, Ivaşenţev se îndreptă spre uşă. Directorul general îl urmări cu privirea, clătinînd din cap. Întors la institut, profesorul Ivaşenţev spuse secretarului să l cheme imediat la el pe şeful serviciului producţiei.
594 Cu ochii minţii vedea harta uriaşei regiuni dintre Enisei şi Lena. Undeva, în inima ei, printre munţii nu prea înalţi, străbătuţi de nenumărate rîuri şi acoperiţi de păduri mlăştinoase, pe unde arareori a călcat picior de om, se găsea expediţia pe care o trimisese el, luîndu se după.
595 Fărîma de rocă negricioasă era compactă şi grea. Pe muchiile grăunţoase luceau puzderie cristale de pirop – granat roşu – şi incluziuni de olivin, de un verde curat şi proaspăt. Cristalele se distingeau limpede pe fondul mai deschis, verde albăstrui, al masei de cromodiopsid.
596 Ivaşenţev visase ca măcar la capătul zilelor sale să i fie dat să studieze unele straturi adînci ale scoarţei pămîntului, forînd cu sonde de mare profunzime. Dar chiar primii paşi pe calea realizării acestui vis, pierdut prin codrii şi mlaştinile podişului Siberiei Centrale, fuseseră zadarnici.
597 Pe dealul turtit, care domina dinspre miazănoapte o mlaştină rotundă, era încă lumină. Pe culmea lui, printre laricele rare, se înălţau patru corturi verzui, în faţa cărora, pe un loc acoperit cu muşchi sur, ardea focul. Foc – e mult spus, căci nu se prea vedeau flăcări.
598 Din crenguţele de bagulnik, urcau în văzduhul liniştit al înserării trîmbe groase de fum cafeniu, care împrăştiau un miros ameţitor. La dreapta corturilor se înălţa o stivă de lăzi, saci, baloturi şi şei. Nori de musculiţe şi ţînţari roiau în jurul focului, îndărătul oamenilor.
599 Fiecare dintre cei ce şedeau în jurul focului se înarmă cu o stacană şi apucă cîte o bucătoaie de tunguscă, grea şi deasă – un fel de pîine concentrată. Musculiţele acopereau suprafaţa ceaiului fierbinte cu o pojghiţă cenuşie pe care trebuiai s o sufli peste marginea stacanei.
600 Întîlnirea între echipele aceleiaşi expediţii, după o îndelungată despărţire, constituie întotdeauna un moment solemn în viaţa cercetătorilor din taiga. Umbrele înserării încă nu apucaseră să se lase, că în luminiş se ivi un şir de cai costelivi, sleiţi, care de abia mai puteau urca.
601 Baloturile zdrenţuite, legate cu funii, destrămate, stăteau mărturie drumului lung prin hăţişuri. Răsunară împuşcături. Noii sosiţi răspunseră şi ei printr o salvă. De corturi se apropie un ins voinic ca un urs – geofizicianul Samarin, conducătorul grupului de cercetări gravimetrice.
602 Descăleca greoi de pe cal. Gîtul îi era înfăşurat neglijent într un bandaj murdar. Samarin ridică de pe faţă plasa neagră care l apăra de insecte şi păşi în întîmpinarea conducătorului întregii expediţii, Ciurilin, un om bine făcut şi el, dar, spre deosebire de celălalt, îngrijit, proaspăt ras.
603 Pe dată se încinse o discuţie însufleţită; oamenii, înseninaţi, întrerupîndu se unul pe altul, îşi povesteau prin cîte trecuseră. Conducătorul expediţiei se aşeză lingă geofizician, care după ce mîncă şi bău ceai, îşi mai veni în fire; o oboseală plăcută îi cuprindea mădularele.
604 Ia te uită! Taifasul din jurul focului conteni. După un timp noii sosiţi se risipiră prin corturi, la culcare. Numai colaboratorii lui Ciurilin, care se odihniseră destul în cele patru zile de popas, rămaseră ca să tragă cu urechea la cele ce vorbeau şeful şi geofizicianul.
605 Înăuntru are două pendule scurte şi grele, care se leagănă uniform, prevăzute cu oglinjoare care reflectă lumina unor becuri minuscule. Şi asta e tot. Nu ţi rămîne decît să urmăreşti coincidenţa perioadelor de oscilaţie ale pendulului cu mersul ceasului astronomic – cu cronometrul.
606 Desigur, conveni Ciurilin, înainte trebuie să verifici minuţios aparatul, să faci observaţii asupra aştrilor, ca să verifici ceasul. Dar, în genere, totul este genial de simplu! Pendulul oscilează, influenţat fiind imperceptibil de creşterea sau descreşterea forţei gravitaţiei într un anumit loc.
607 Dar, vorba dumitale, să mergem la culcare. Şi geofizicianul plecă. În jurul focului se aşternu tăcerea. Flăcările pîlpîiau sub bolta spuzită cu stele; crengile de bagulnik trosneau încetişor, ţînţarii bîzîiau neostenit. Din vale venea, din cînd în cînd, zvon de tălăngi.
608 Din zecile de filoane bogate se exploatează numai cinci, restul au fost împrejmuite cu reţele de sîrmă ghimpată, prin care trec curenţi de înaltă tensiune, iar santinelele le păzesc ziua şi noaptea. Înţelegi de ce: dacă ar fi exploatate toate zăcămintele, preţul diamantelor ar scădea brusc.
609 Serghei Iakovlevici a stabilit că regiunile din Africa de sud unde sînt filoane diamantifere se disting prin anomalii pozitive ale gravitaţiei; gravitaţia este mai mare ca de obicei, din cauză că au ieşit la suprafaţă mase de roci grele şi compacte – peridotite şi grikvaite.
610 Asta înseamnă că avem de a face cu straturi mari de roci grele. Din păcate, mai e mult pînă ne vom achita de misiunea noastră. Pendulul ne a dezvăluit încă o trăsătură comună cu Africa de sud şi, indirect, ne a indicat regiunile unde am putea găsi zăcăminte de diamante.
611 În Africa de sud e uşor să le cauţi: acolo sînt stepe uscate, aproape lipsite de straturi de vegetaţie, solul este puternic erodat. Ştii doar că primele diamante au fost descoperite în rîuri. Cu totul alta e situaţia la noi: aici codrii de necuprins, mlaştinile, gheţurile eterne împiedică eroziunea.
612 Această rocă – amestec de granit, olivin şi diopsid – se întîlneşte numai în filoanele diamantifere, sub formă de bucăţi rotunjite în pămîntul albastru conţinînd diamante. Dar degeaba am străbătut tot cursul superior al rîului Moiero, am scormonit o puzderie de izvoare şi pîraie din bazinul lui.
613 Ciurilin rămase cufundat în gînduri. Ultimele pîlpîiri ale focului aruncau reflexe purpurii pe faţa lui uscată şi brăzdată, ca a unui indian. În faţa lui şedea, rezemat de un sac pentru bagaje, trăgînd molcom din lulea, Sultanoc, ajutorul lui, cu barbă creaţă şi neagră ca de ţigan.
614 Zgomotul confuz creştea. După un timp apăru din întuneric în pîlpîirile focului un cîine cu urechile ciulite. În urma lui respira din greu un cerb de călărie. De foc se apropie un evenc cu un "palma" în mînă. Rezemîndu se în acesta, sări sprinten de pe cerb, care se trînti îndată la pămînt.
615 Cei patru rămaşi – Ciurilin, Sultanov, muncitorul Piotr şi ghidul Nikolai – cu cinci cai care gemeau de încărcaţi ce erau, sloboziră două salve de adio, se mai uitară un timp în urma celor ce se întorceau acasă, apoi o luară şi ei de pe deal la vale, pe clina dimpotrivă.
616 Realitatea e însă mai prozaică. Numai organizarea nespus de minuţioasă, numai disciplina de fier sînt chezăşia succesului unei asemenea acţiuni. Toate acestea exclud neprevăzutul: zi după zi se desfăşoară munca ritmică grea şi monotonă, calculată cu mult înainte, pe ore.
617 Adesea, o zi se deosebeşte de alta prin numărul piedicilor biruite şi prin numărul kilometrilor străbătuţi. O expediţie este întotdeauna plină de greutăţi; în timpul ei simţurile zac în adormire, schimbările de peisaj lunecă pe alături, memoria le înregistrează maşinal.
618 Acest contact cu natura, care îmbogăţeşte pe cercetător, îl face să uite repede toate cîte a pătimit, îl îmbie din nou, îl cheamă. Veniseră zile de arşiţă. Soarele aşternea o pîclă grea, dogoritoare, peste bălţi şi smîrcuri. Muşchiul putregăit al bahnelor fumega, totul apărea tulbure.
619 Ţînţarii dispăruseră aproape cu totul. Muştele în schimb, adunate în nori suri arămii, presimţindu şi parcă pieirea apropiată, îşi făceau de cap ca niciodată. Mica expediţie a lui Ciurilin străbătea de mult mlaştinile neţărmurite ale Horpicekanului. În inima taigalei nimic nu se clinteşte.
620 Dar e de ajuns să te opreşti ca să contempli peisajul, să ţi notezi vreo observaţie sau să ridici un cal care a lunecat şi a căzut, ca norul de muşte să te învăluie într o clipă, să se lipească de faţa ţi asudată, să ţi intre în ochi, în nări, în urechi, prin gulerul cămăşii.
621 Numai în timpul unui popas mai îndelungat, care ţi îngăduie "să faci fum", sau să te refugiezi sub cort, poţi trece în revistă pe îndelete cele petrecute înainte. Copitele cailor plescăiau şi clefăiau în muşchiul ud; curelele şi inelele samarelor şi ale şeilor scîrţîiau.
622 Mlaştina neţărmurită se pierdea într o pîclă verzuie. Ici, colo, printre molizii rari şi ofiliţi, se înălţau trunchiurile strîmbe ale laricelor uscate. Tăcerea adîncă în care înainta expediţia nu era tulburată decît din cînd în cînd de cîte o sudalmă îngăimată cu glas moale la adresa vreunui cal.
623 Cu capetele plecate, mergeau unul după altul, fără ca cineva să i ducă de dîrlogi. Înaintea micii caravane păşea grăbit numai evencul Nikolai, cu încălţările i moi, ude, cu un băţ în mînă şi arma la spinare, depărtînd într un fel deosebit picioarele i îndoite de la genunchi.
624 Şi aşa riscăm să rămînem fără cai, să ne prindă iarna. De abia a doua zi ajunseră la misteriosul Horpicekan, un rîu care nu avea nimic deosebit, cu ape întunecate şi repezi, ce se scurgeau pe o albie şerpuitoare. De pe malurile înalte atîrnau pînă aproape de şuvoaie smocuri de iarbă aspră şi deasă.
625 De acest popas într un loc neprimitor atîrna soarta lor. Dar ce le putea oferi un rîuleţ mlăştinos şi adînc, unde nu vedeau ieşind la suprafaţă roci primare? Nici măcar prundişul, care arăta compoziţia rocilor de la izvoarele rîului, nu se zărea pe fundul vîscos, plin de mîl.
626 În seara aceea luna nu mai lumină smîrcurile întunecate; sosirea la Horpicekan coincidea cu schimbarea timpului. Stelele rare şi palide apăreau şi dispăreau, trădînd mişcarea unor nori nevăzuţi. Pe la miezul nopţii mlaştina neclintită prinse viaţă: se iscă vîntul. O ploaie rară începu să cadă.
627 Înainte de a se afunda în desiş, Ciurilin aruncă o privire înapoi şi desluşi în urmă, destul de aproape, întregul drum pe care l străbătuseră în ultimele două zile. În văzduhul ce se limpezea, se înălţau aburi tremurători, dînd întinderilor mlaştinii o înfăţişare fantomatică.
628 Ciurilin şi tovarăşii lui observară doi elani mari, care străbăteau smîrcurile. Mergeau agale – nu simţiseră prezenţa omului. Picioarele lor lungi se mişcau fără grabă, dar pasul larg purta uşor şi repede corpurile masive pe covorul de muşchi mustind de apă, în care piciorul omului se afunda.
629 Cu picioare atît de lungi nu ţi e frică de mlaştină. Poţi să faci cîte două sute de kilometri pe zi! şi ajutorul îşi privi cu năduf picioarele îngreunate de nişte cizme cît toate zilele. Ciurilin izbucni în rîs, iar ghidul, deşi nu pricepuse despre ce era vorba, zîmbi, cu gura pînă la urechi.
630 Ciurilin era îngrijorat. Timp de lucru propriu zis nu mai aveau. Înaintau în contul timpului trebuincios la întoarcere. Şi, totuşi, mica expediţie pătrundea cu încăpăţînare tot mai adînc în inima mlaştinilor, departe de orice curs de apă, pe unde nu mai fusese picior de om.
631 De fiecare dată trebuie să pipăi terenul, altfel rişti să te poticneşti de muşuroaie, rădăcini, să luneci în crăpăturile dintre bolovanii aluviunilor şi să ţi frîngi vreun os – şi atunci, ţi a sunat ceasul. Caravana coti în unghi drept spre stînga, către îndepărtata vale Moiero.
632 Noaptea, caii flămînzi, care dădeau tîrcoale cortului, în căutarea ierbii, umpleau văzduhul cu clinchetul melancolic al tălăngilor lor. Din cînd în cînd un răget scurt sfîşia noaptea oarbă – boncăluiau elanii, căci era toamnă şi venise vremea împerecherii, vremea luptelor dintre masculi.
633 Sultanov se întoarse şi se dădu la o parte. Eu, unul, nu pot... Ciurilin simţea că i se rupe inima de milă. Dar caravana stătea şi, în cele din urmă, şeful ei, pălind uşor, luă arma în mînă şi trase cu zgomot închizătorul. Ţeava se ridică încet spre urechea lui Voronok.
634 Se repezi spre mal. Ciurilin agita în aer o piatră; emoţia îl împiedica să scoată o vorbă, li dădu lui Sultanov piatra spartă, după care se apucă să arunce de zor, pe mal, una după alta, pietre acoperite de un mii vîscos. Sultanov privi spărtura proaspătă de rocă şi tresări.
635 Ce vă spuneam eu!... Mi se rupe inima cînd îi văd pe căluţii noştri cum slăbesc, se topesc nu alta; iarba s a uscat. Ceaţa ce se lăsase de cu seară se aşternea spre dimineaţă ca un covor gros de brumă. Mlaştina prindea a scînteia şi străluci. Pe sub molizi se mai aciua întunericul.
636 Păsările cu ochi holbaţi, lucioşi şi galbeni, stăteau în amurg pe crăcile arborilor din apropierea taberei şi, cu capetele aplecate într o parte, examinau curioase fiinţele nemaivăzute. Noaptea, umpleau cu ţipete lugubre desişul codrului, ţinînd isonul elanilor, care boncăluiau prin mlaştini.
637 Oamenii scotoceau măruntaiele pămîntului, acordînd numai puţine ore somnului şi hranei. Loveau înverşunaţi lutul tare, potrivnic, cu tîrnăcoapele. Alte unelte n aveau. Solul, veşnic îngheţat, ceda cu greu. Numai focurile uriaşe aprinse în puţurile de explorare îl mai muia niţel.
638 Dar atunci se ivea alt duşman – apa. Două puţuri trebuiră să fie părăsite. Răzbătuseră pînă la pînza de apă şi se umpluseră într o clipită. Ciurilin spera să dea la o adîncime de doi trei metri de roca primară. Dar chiar la această adîncime neglijabilă de abia puteau răzbate.
639 Caii curînd prăpădesc, şi noi tot prăpădesc. Făina termină, untdelemn termină, nu pot merge vînat, trebuie muncit. Asta rău, foarte rău, trebuie plecat repede! Ciurilin nu răspunse. Ghidul nu făcea altceva decît să dea glas gîndurilor care l chinuiau de mult şi pe dînsul.
640 Tot nu avem scule decît pentru doi oameni. Mai tîrziu, om porni şi noi pe rîu, la vale, cu o plută... Ciurilin se apropie repede de ajutorul lui, se uită la faţa i istovită, acoperită cu o barbă neagră, la ochii injectaţi de fum şi de nesomn, şi întoarse apoi capul într o parte.
641 Aşa m am înţeles astă primăvară cu şeful staţiunii polare. Vă fac o scrisoare, ca să vă dea alimente, iar pe tine, Piotr, să te ajute să ajungi la Djergalah. Acolo, ai să pregăteşti o barcă şi ai să ne aştepţi. Poate că vom avea timp să coborîm cu pluta pe Hatanga pînă la aeroport.
642 Nikolai va primi la Sottîr alimentele cuvenite, iar banii îi dau chiar acum; lasă l să se întoarcă acasă. Cînd ajungeţi la Moiero, lăsaţi toate merindele de care n o să aveţi nevoie la loc vizibil. Drumul să ni l însemnaţi cu crestături; o să ne luăm după urmele voastre.
643 Trezitul era chinuitor, nu putea mişca o mînă. Cu un efort suprem, se ridică în capul oaselor şi l scutură pe Ciurilin. Acesta se sculă repede, dădu la iuţeală pe gît o cană de ceai fără zahăr şi începu să bîjbîie prin întuneric după tîrnăcopul cu coada scurtă, care zăcea undeva, pe lîngă foc.
644 Ca să nu inunde puţul, geologii nu dezmorţeau cu foc roca îngheţată, preferind munca exasperant de înceată, dar mult mai sigură, în solul îngheţat. Şi aşa apa se ridica în groapă de vreun sfert de metru, din care pricină fiecare lovitură de tîrnăcop împroşca stropi în dreapta şi n stînga.
645 Acum e rîndul meu, strigă de sus Sultanov, tocmai în momentul în care Ciurilin nu se mai simţea în stare să ridice tîrnăcopul. Ieşi din puţ, agăţîndu se cu picioarele şi mîinile de pereţi, şi se lăsă greoi pe lutul jilav. Sultanov dispăru în groapă, de unde se auzi vocea lui înfundată.
646 Uite un bolovan, scoate l afară. Ultima găleată îi păru lui Ciurilin peste măsură de grea. Scoase din ea o bucată de rocă lipicioasă, rece şi grea, pe care o sparse cu ciocanul, lîngă foc. Roca întunecată, cu luciu mat în lumina flăcărilor, era la fel cu diabazele de care li se făcuse lehamite.
647 Deodată Ciurilin dădu un ţipăt şi scoase în grabă din buzunarul de la piept o lupă pliantă. Sultanov aruncă cuveta şi veni în fugă lîngă el. Pe fundul negru albăstrui al unei frînturi de rocă, distinse, aproape lipite, trei cristale transparente, mari cît un bob de mazăre.
648 Suprafeţele lor triunghiulare nu erau netede de tot, totuşi străluceau puternic. Fiecare cristal era alcătuit din două piramide tetraedre, lipite prin bazele lor. Geologii nu şi puteau lua ochii de la aceste cristale. În tăcerea adîncă a pădurii se auzea limpede respiraţia întretăiată a oamenilor.
649 Niciodată nu sînt stinghere! Acum, să spălăm pămîntul galben pe care l am scos, să luăm cu grijă probele. Ca să le putem căra cu noi, va trebui să renunţăm la o parte din alimente. Să facem un punct de reper – un stîlp marcat – şi pe urmă, o dată cu zorile să ne luăm tălpăşiţa.
650 Acum, vieţile noastre sînt extrem de valoroase! Sultanov scutură pentru ultima oară cuveta şi vărsă pe o coală de hîrtie curată tot ce rămăsese după spălarea unei tone de pămînt galben: o mulţime de cristale mici – alungite, prismatice, poligonale, roşii, cafenii, negre, albastre, verzi.
651 Acest tip de diamant se distinge prin duritatea i deosebită. În Africa, diamantele de felul acesta se întîlnesc îndeosebi în filoanele numite "Foorsped". Ăsta e un bort, continuă el, arătînd cu chibritul un grăunte rotunjit, de culoare neagră, un ciorchine de cristale diamantine foarte mici.
652 Ăsta nu mai e filon, ci un adevărat crater de vulcan. Sultanov privea îngîndurat măgura. Încerca să urmărească cu ochii minţii acest filon uriaş, care se împlînta aproape vertical pînă la o adîncime de mulţi kilometri, plin cu preţioasa rocă neagră albăstruie – cu diamante.
653 Raţiile infime de hrană nu le îngăduiau să şi refacă forţele, pe care le consumau din belşug. Porneau la drum o dată cu primele raze ale soarelui şi poposeau tîrziu după miezul nopţii. Cetina îngălbenită a laricelor se scuturase, pădurea mustea de apa ploii ce nu mai contenea.
654 O pojghiţă subţire de gheaţă trosnea sub cizmele chiftind şi ele de apă. Tot drumul nu întîlniră nici urmă de vînat – munţii păreau pustii; arma le apăsa umerii ca o povară inutilă. Dimineaţa celei de a patra zile îi găsi pe Ciurilin şi Sultanov căţărîndu se pe un prăvălac.
655 De pe coamă apăru în faţa călătorilor, prin negurile de un cenuşiu roşcat ce se destrămau treptat, o costişă în pantă dulce, lată, din grohotiş 1 şi blocuri de piatră mari, colţuroase, în depărtare mijea, ca un perete siniliu acoperit cu pete de rugină, versantul opus al văii unei ape largi.
656 Dar geologii, fireşte, n aveau de unde şti că eterul se frămînta pentru soarta lor. Ei păşeau cu grijă pe suprafaţa lunecoasă, acoperită cu licheni, a unor dale enorme, săreau peste crăpăturile adînci dintre blocuri, se căţărau cu trudă pe muchiile ascuţite şi pe coaste.
657 Hai să punem mîna. Un, doi: hop! Mica plută se legăna pe apă, apoi se întoarse şi, împinsă de prăjini, începu să plutească tot mai repede pe firul rîului. Prin locurile astea Moiero nu era prea adînc; zăreau sub plută, pe fund, prundul alcătuit din pietre lunguieţe şi netede.
658 Clipocitul apei, susurul ei melodios prin prunduri, jocul iute al undelor mici – totul părea plin de viaţă şi de voioşie după tăcerea grea, apăsătoare, după monotonia şi încremenirea din împărăţia mlaştinilor. Moiero era plin de meandre şi coturi pronunţate. Acum pluteau pe lîngă maluri joase.
659 Dar era prea tîrziu, pluta mergea prea repede. Prăjina înfiptă în fundul rîului se rupse cu trosnet scurt şi fragila lor ambarcaţiune se năpusti de a dreptul spre grămada înaltă de trunchiuri ce barau rîul. La dreapta, unde arborii erau mai rari, apa, vuind asurzitor, ţîşnea pe sub zăhat.
660 Pluta odihnea priponită la mal. Ciurilin şi Sultanov şedeau cu faţa spre rîu, întorcînd spinările ude, fumegînde, spre foc. Deasupra nisipului se înălţa un mal abrupt, cu iarbă uscată, pe care aşternea reflexe aurii soarele strălucitor ce trezise nori de musculiţe amorţite de frig.
661 Inima, sleită de eforturile istovitoare, de foamea prelungită şi de lipsa de somn, aci bătea greoi şi rar, aci zvîcnea slab şi mărunt, cerînd odihnă şi linişte deplină. Pădurea pustie îi strîngea ca într un cleşte; în sufletul lui Ciurilin începu să se strecoare încet, încet, frica.
662 Odihneşte te şi totul va trece. Dacă răzbim, atunci vom răzbi împreună! spuse cu glas tare Ciurilin, dîndu şi seama că tonul vocii sale nu avea hotărîrea care trebuia. Ei, eu am plecat. Şi, ridicînd arma, porni încet, tîrşîindu şi picioarele pe nisipul care scîrţîia, spre cotul rîului.
663 Sau toate vor rămîne de domeniul trecutului, vor păli repede, vor fi date uitării, ca un vis urît... Cine ia în serios visurile? Dacă nu scăpăm, nimeni n o să afle nimic. Mai mult decît atît – vor spune că am pierit fiindcă n am avut experienţă, fiindcă n am fost prudenţi.
664 Ciurilin nu clinti, strîngînd atît de tare cureaua armei, încît mîna începu să l doară. Elanul se întoarse şi, deodată, silueta lui deveni alta – un corp suplu, gheboşat, pe picioare înalte. Atitudinea animalului arăta că e gata să ţîşnească în orice clipă ca o săgeată dintr un arc întins.
665 Siguranţa ţăcăni şi Ciurilin trimise un glonţ în greabănul înalt. Elanul se poticni, căzu, dar sări din nou în picioare. De a lungul rîului răzbătu un al doilea foc şi animalul dispăru în tufiş. Pierzîndu şi de tot cumpătul, Ciurilin se aruncă în rîu, ridicînd arma deasupra capului.
666 Ciurilin se apropie cu atenţie de el şi se convinse că elanul era mort – zăcea cu capul dat pe spate, proptit în coarne, cu picioarele dinainte îndoite. Chiar şi înţepenite, acest trup te făcea să simţi uriaşa forţă ce sălăşluise în el. Ciurilin nu era vînător adevărat.
667 Îngenunche şi mîngîie botul elanului, îndurerat de cele petrecute. Oricum, însă, cele şaisprezece puduri de carne gustoasă schimbau soarta geologilor. Ciurilin se ridică, se rezemă în armă, aruncă o privire în jos şi văzu mai încolo, pe rîu, la vreun sfert de kilometru, încă un zăhat.
668 Scoase la repezeală măruntaiele elanului, luă cu dînsul buzele, inima şi o halcă de carne, însemnă locul cu o prăjină înaltă şi trecu rîul, pe zăhat, fără a uita totodată să l cerceteze cu atenţie. Masa copioasă – adevărat ospăţ – la început slăbi şi mai mult pe călători.
669 Prundurile se înălţau ca nişte ziduri de cetăţi. Goneau nebuneşte îndărăt limbile de nisip, copacii, gurile negre ale eroziunilor. Stîncile se apropiau şi mai tare, talazurile mugeau. Oglinda apei se încreţi, apoi se despleti în şuvoaie şi valuri înspumate. Apa năvăli pe pluta ce gonea.
670 Cîteva clipe de îngrijorare – dar ieşiră din nou în largul apei. Cursa rapidă învioră pe cei doi oameni istoviţi. Se simţiră cuprinşi de beţia victoriei obţinute în sfîrşit. Nu va trece mult, şi acolo unde au trudit ei, prizonieri ai codrilor şi mlaştinilor, vor veni mii şi mii de oameni.
671 Căpitanul nostru, Begunov, un bătrîn cam posac, dar de treabă, mă chemă pe pasarela de comandă la o scurtă consfătuire, după care hotărî să întoarcă nava, pentru a prinde vîntul aproape din pupa. De îndată vasul încetă să mai ambarce apă şi, în ciuda valurilor infernale, pluti mai liniştit.
672 Am fost nevoit să trasez un nou itinerar în locul celui obişnuit: lăsam la nord insula Sikotan şi navigam mai la est de insulele Kurile... Furtuna ne zgîlţîi zdravăn toată noaptea şi numai a doua zi dimineaţa se mai ostoi. Vîntul, însă, bătu tare pînă seara, cînd se potoli şi el.
673 Dormii dus, dar, după un obicei temeinic înrădăcinat, mă trezii la primele bătăi de clopot. Deşi nu le numărasem, ştiam că pînă la cart mai aveam o jumătate de oră. Într adevăr, după cîteva clipe îşi făcu apariţia bufetierul, cu o stacană cit toate zilele plină cu cacao aburindă.
674 Bun obicei! Îl recomand oricui, înainte de cart, căci nici frigul, nici umezeala nu te mai pătrund, şi nici somnul nu te mai îmbie. Sării în picioare, mă îmbrăcai în doi timpi şi trei mişcări, dădui stacana pe gît şi, după ce mi aprinsei luleaua, mă întinsei din nou pe pat.
675 Ce plăcere sînt aceste zece cincisprezece minute înainte de a ieşi în frig, întuneric, umezeală şi ceaţă, pentru un cart de noapte! Trăgeam în piept fumul, aromat şi tare, ascultînd în acelaşi timp cu atenţie plescăitul neregulat al valurilor şi zgomotul ritmic al maşinilor.
676 Numai la rîzgîială vi i gîndul! răspunse cu blîndeţe căpitanul. Eu, unul, sînt bătrîn, n am nevoie de mult somn. Am inspectat puntea, am văzut ce pagube ne a adus furtuna... A, să nu uit, adăugă el, în timp ce îmi înfăşuram gîtul cu un fular şi mi puneam mantaua, Evgheni Nikolaevici.
677 Eu şi căpitanul ne privirăm cîteva secunde în ochi, fără o vorbă, trăgînd cu urechea. Maşinile porniră din nou – şi iar huruitul acela, urmat de tăcere. Chibritul aprins pe care l mai ţineam în mînă îmi arse degetele; luînd o înaintea căpitanului, m am năpustit afară din cabină.
678 Cine a navigat mult va înţelege starea mi sufletească din momentul acela, de ce mă tulburase atît de mult oprirea maşinilor în largul oceanului. Inima viguroasă a navei prin pulsaţiile ei îi dă viaţă şi putere, ca să înfrunte elementele naturii. Dar inima se oprise şi nava era moartă.
679 Acum devenea o jucărie pentru perfidul Ocean... Îndreptîndu mă spre scară, alunecai, şi de abia acum îmi dădui seama că nava se înclinase spre babord. Căpitanul mă ajunsese din urmă. Gîfîia, trădîndu şi neliniştea, dar bătrînul lup de mare nu scotea o vorbă. Puntea era cufundată în întuneric.
680 Mă aplecai peste bord, străduindu mă să desluşesc ceva în apa neagră care plescăia jos. Oceanul răsufla greu şi rar, răsuflarea pe care noi, marinarii, o numim hulă. Spre mirarea mea simţii că unda mare şi lungă legăna bastimentul fără nici o izbitură – lucru inevitabil dacă am fi eşuat pe o stîncă.
681 Dimineaţa era strălucitoare. Din cală ieşiră intendentul şi şeful de echipaj, să raporteze că apa nu pătrunsese nicăieri. În vremea asta apăru şi inginerul, om cu mare experienţă, şeful echipei de salvare ce urma să despotmolească un vas japonez, "Americamaru", eşuat pe un banc de nisip.
682 Măsurătorile făcute din barcă stabiliseră cu aproximaţie lăţimea epavei. La babord fu fixat un tangon de la care spînzura o scară îngustă. Scafandrul se înarmă cu o prăjină lungă şi începu să coboare în valuri, proptindu se cu prăjina în bordul vasului cînd scara se balansa.
683 Din faţă venea pe sub apă o navă scufundată. "Komintern" ul nostru, care are linii foarte ascuţite, a lovit o din viteză şi a pătruns în coca epavei ca un topor într un buştean. Probabil că s a înţepenit bine. Epava este un velier mare de lemn, foarte vechi. Catargele sînt, fireşte, rupte.
684 În tot cazul, era o corabie foarte mare, cu trei catarge, cu corpul lat şi pupa ridicată. După părerea mea, trecuse cel puţin un veac de cînd fusese construită. Coca vasului, ne spuse scafandrul, era dintr un lemn foarte tare, iar cala, probabil, era umplută pînă sus cu plăci de plută uşoare.
685 Mi ar trebui doi oameni, ca treaba să meargă mai repede şi fără primejdie. Dacă nu putem pătrunde prin cală spre bord, vom fi nevoiţi să facem o spărtură dinafară, dar e foarte greu să lupţi cu curentul. Noroc că oceanul e atît de liniştit, ca niciodată, altminteri ar fi rău de noi.
686 Echipajul se înveseli cînd auzi că am să cobor în apă, şi, în timp ce mi se punea costumul de scafandru, avui în repetate rînduri prilejul să aud ironiile la care marinarii se pricep de minune, de data asta, însă, cu o nuanţă de simpatie. În sfîrşit, pregătirile se terminară.
687 Mă grăbii să l ajung din urmă şi amîndoi ne îndreptarăm spre bordul corăbiei, eu păşind în spatele lui. Coborîrea era anevoioasă pe puntea înclinată şi alunecoasă, acoperită de alge, scoici şi de o pojghiţă vîscoasă. Din fericire, curentul ne venea în piept şi puteam să ne păstrăm echilibrul.
688 Bordul epavei se contura acum limpede pe fondul apei slab luminate. Dincolo de bord se întrerupeau reflexele palide de lumină şi domnea întunericul: acolo era abisul fără fund, iar apa părea ca cerneala. Mă cutremurai fără voie la gîndul că vasul atîrnă deasupra unei prăpăstii de opt kilometri.
689 Puntea, turtită de vasul nostru, se lăsase în jos, carlingele de pe punte fuseseră strîmbate, traversele de punte, rupte şi răsfirate. Aspectul acestei părţi devastate a corăbiei era, mărturisesc, sinistru, cu atît mai mult cu cît în găuri şi crăpături se aciuise o beznă de nepătruns.
690 Încremenii în faţa acestui haos de bîrne şi scînduri frînte, dar însoţitorul meu aprinse o lanternă electrică puternică şi o luă spre stînga. Într adevăr, aici mijea în întuneric, aşa cum presupusesem "teoretic" coridorul din dreapta al dunetei, pe care ciocnirea nu l vătămase.
691 Gurile de magazie, dacă mai existau, rămăseseră, desigur, în urma noastră, mai la dreapta, şi trecusem, probabil, pe lîngă ele cînd intrasem în încăperile pupei. Îmboldit de o curiozitate nestăpînită, cercetam totul; îmi dădui repede seama că lumina se profila prin salonul ofiţerilor.
692 În faţa sa trebuia să fie, aşa cum se obişnuieşte, cabina căpitanului. De bună seamă că aici, în peretele din dreapta mea, pe care juca acum o pată de lumină cenuşie, abia vizibilă, era uşa cabinei unde aş fi putut afla, poate, misterul corăbiei. Mă îndreptai cu paşi siguri spre dreapta.
693 Lumina lanternei electrice, care în apă devenise roşie, luneca pe peretele cafeniu închis, neted, fără o crăpătură sau deschizătură. Pipăii peretele cu mîna înmănuşată şi curînd simţii pe scîndurile vîscoase muchia unei uşi. "Asta e uşa", îmi zisei eu şi începui să împing scîndurile cu umărul.
694 Scafandrul pipăi şi el muchiile uşii şi băgă ranga între uşă şi toc. "Ei drăcie! Probabil că uşa se deschide în afară", mă dumirii eu şi îmi asociai puterile celor de urs ale scafandrului. Nu trecură două minute şi ne aflam în bezna cabinei, care, într adevăr fusese cîndva a căpitanului.
695 Podeaua era netedă şi lunecoasă. Ne încurcam mereu în nişte bucăţi de lemn, probabil resturi ale mobilierului. Vîrful cizmei mele grele lovi ceva. Lumina lanternei smulse din beznă colţul unei lăzi pătrate, care zăcea mai la o parte, lîngă peretele din stînga al cabinei.
696 Dădu satisfăcut din cap cînd văzu povara cu care mă tăbîrceam. Nemaigăsind în cabină nimic deosebit, ţinurăm o "consfătuire". Discutarăm prin telefoanele de la suprafaţă, adică prin cele de pe vas, apoi scoaserăm lucrurile găsite pe puntea epavei şi le aşezarăm la loc ferit.
697 În timp ce mîini pricepute îmi scoteau casca şi mă descotoroseau de costumul împovărător, fu tras afară din adînc şi tovarăşul meu. Mă lăsai fără puteri pe o baba, uitîndu mă cu admiraţie la scafandru, care nu părea să şi fi pierdut nici după a doua imersiune vioiciunea i provocătoare.
698 Acum să aruncăm în aer epava. Ochii tuturor oamenilor adunaţi pe punte erau aţintiţi asupra cutiei cafenii a inductorului. Inginerul îngenunche în faţa ei şi începu să răsucească manivela. O învîrtea din ce în ce mai repede, micul aparat zumzăia închipuind o melodie curioasă.
699 Toţi aşteptau cu răsuflarea tăiată. Tăcerea era adîncă; numai valurile plescăiau în bordul înalt. Inginerul apăsă uşor, cu degetele i subţiri, butonul de contact şi un vuiet înfundat izbucni în apă, făcîndu ne să tresărim. "Komintern" ul se legănă, corpul lui de fier zdrăngăni ca un pian enorm.
700 În masa de apă care se depărta zărirăm bucăţi de lemn negricios, iar după cîteva clipe suprafaţa apei se acoperi de o mulţime de plăci de plută înnegrite: încărcătura din cala corăbiei ieşise afară. Toţi, de la căpitan pînă la bucătar, aşteptau cu aceeaşi încordare cele ce vor urma.
701 Se auzi un scîrţîit puternic, dar înfundat, apoi o uşoară zguduire, ca şi cînd vasul ar fi fost împins de jos în sus. Aşteptam mai departe, dar nu se mai întîmplă nimic; numai valurile continuau să plescăie, fărîmele aruncate la suprafaţă de explozie bocăneau în borduri.
702 Îţi mulţumesc. Diseară vom goli o sticlă de rom de calitatea întîi, împreună cu salvatorul nostru, şi l arată cu un gest pe inginer. Pînă atunci, du te şi te odihneşte, văd cît eşti de obosit. Coborîi cît putui de repede de pe pasarela de comandă şi, după un duş bun, mă îndreptai spre cabină.
703 Cabina trepida, maşinile huruiau, nava îşi reluase mersul obişnuit. Toate cele întîmplate se prăbuşiră în neant... După un minut dormeam dus. Se însera, cînd mă trezii cu senzaţia că mă aştepta ceva neobişnuit. Îmi amintii deodată de lucrurile pe care Ie descoperisem pe velier.
704 Mă îmbrăcai, luai în fugă o gustare şi mă dusei la căpitan, unde găsii o societate însufleţită de un rom de calitatea întîi, al cărui admirator nedezminţit eram şi eu. Cînd mă văzu, căpitanul ordonă să se întindă pe covor o foaie de cort şi ne apucarăm să deschidem lădiţele cu pricina.
705 Cea mai mare, care nu ceda în faţa dălţii, era dintr un lemn tare. O răzbirăm numai cu cîteva lovituri zdravene de topor. În cabină se răspîndi un iz bizar, acru. Spre dezamăgirea noastră, nu găsirăm decît un terci de petice de piele tot ce rămăsese din jurnalul de bord.
706 Deschiserăm una din cele două lădiţe mici găsite de tovarăşul meu. Aflarăm un sextant de bronz, de bună seamă foarte vechi. Ştersei stratul de cocleală pe o parte şi putui descifra o inscripţie în limba latină. Aflai astfel că sextantul "era făcut de mecanicul Daniel"..
707 Nu l puturăm scoate şi, cu ajutorul unui ferăstrău adus de mecanic, tăiarăm marginea superioară. Sub el găsirăm un al doilea capac, lat, filetat, cu un inel în mijloc. Îl deşurubarăm destul de uşor şi din borcanul care se umezise prea puţin înăuntru scoaserăm triumfători un sul de hîrtie.
708 Procesele chimice sau umezeala din borcan distruseseră tot ce scria în susul şi în josul hîrtiilor. Tot atît de mult avuseseră de suferit şi foile care înveleau sulul. Rămăseseră neatinse numai cîteva pagini din mijlocul pachetului şi o altă foaie de hîrtie groasă, gălbuie, împăturită în patru.
709 Dimineaţa, furtuna era şi mai cumplită – în viaţa mea n am mai văzut o alta care să i semene. Am pierdut unul după altul toate catargele. Numai curajul echipajului a scăpat de mai multe ori corabia de la pieire sigură. Dar cupa suferinţelor ce ne o hărăzise soarta nu se golise încă.
710 Munţi de apă se prăvăleau fără milă peste corabie, care, ca şi echipajul ei, ieşi sleită de puteri din lupta crîncenă. Apa pătrunse la prova şi prin punte. "Sfînta Ana" îşi pierdu stabilitatea şi, la ora 5 p.m., îşi afundă prova în apă, apoi se aplecă pe o parte şi începu să se scufunde.
711 Un trosnet înfricoşător, urlete şi sudalme nelegiuite acoperiră vuietul sălbatic al furtunii şi zgomotul talazurilor. Am căzut şi m am lovit rău de tot la cap, apoi m am rostogolit spre peretele cabinei, m am ridicat şi am cercat să ies pe uşă, care acum era deasupră mi.
712 Gîfîind, scăldat în sudori, am căzut înapoi, sleit de puteri, nepăsător în faţa morţii ce avea să vină. Cînd mi am mai venit în fire, iar am cercat să sparg uşa; am izbit o cu jilţul, apoi cu un picior al mesei, dar reuşii numai să fărîm lucrurile, iar nu să clintesc uşa.
713 Am bătut şi am strigat pînă ce n am mai putut, dar nimeni nu mi venea într ajutor. Oamenii mei de bună seamă că pieriseră şi atunci am început să mi aştept sfîrşitul. Trecuse o bună bucată de timp, dar apa răzbătea nespus de încet în cabină – într un ceas nu trecuse de un picior.
714 Însemnările mele, pe care nu le am mai revăzut, despre abisurile oceanice cuprinse între Australia şi Africa le pun într un borcan separat. Tot aici pun şi această din urmă hîrtie, în nădejdea că ce va mai rămîne din corabia mea va fi purtat spre ţărm, ori găsit de oareşicine în larg.
715 Iată naufragiul tuturor visurilor mele, iată sfîrşitul jalnic, ferecat cum sînt într o corabie care a şi murit. Dar, oricît de slab şi de mişelnic sînt, o rază de speranţă tot mă luminează. Chiar de n oi scăpa eu însumi teafăr, măcar cele ce am scris vor fi citite, poate, şi opera mea nu va pieri.
716 Nu mai e timp de pierdut. Apa creşte din ce în ce mai repede şi curînd va îneca dulapul pe care stau în picioare, cu o mînă scriind, cu cealaltă ţinînd borcanul cu hîrtii. Adio, prieteni neştiuţi! Să nu mi păstraţi taina aşa cum am făcut eu, biet nebun vrednic de compătimire.
717 Scrisul era acelaşi, dar mai mărunt şi drept. Probabil că fusese alcătuit în momente de linişte şi reculegere, nu în ghearele morţii. Spre dezamăgirea tuturor, nu puturăm citi nici măcar filele care nu avuseseră de suferit prea mult din pricina umezelii. Cerneala pălise şi se întinsese.
718 Am ales paginile pe care le puteam descifra. Erau destul de puţine, dar din fericire în continuare. Rămăseseră neatinse fiindcă fuseseră în mijlocul sulului. Dispuneam astfel de o parte a manuscrisului, deşi mică, totuşi întreagă. Conţinutul lui mi l aduc aminte şi acum, de parcă l aş fi citit ieri.
719 Drept în tîmplă l a lovit, deasupra urechii, şi matrozul a căzut ca secerat. Sîngele gîlgîia din rană. Ochii daţi peste cap şi buzele palide ce şi le muşca trădau o rănire gravă. Linheim se prăvălise chiar sub cilindrul cu probe şi apa ce se scurgea din el cădea pe rană.
720 Am muiat o batistă în apa scoasă din adînc cu o zi mai înainte şi i am dăruit o, iar eu mi am văzut mai departe de studiul probei. Greutatea ei specifică era destul de mare, mai mare decît a apei obişnuite de mare. Turnată într o cupă transparentă, culoarea ei era neobişnuită: cenuşiu albăstruie.
721 Încolo n am aflat nimic deosebit, nici măcar la gust. Am turnat totul într un galon, ca să l dau unui prieten, un savant chimist din Aberdeen. Cînd mi am terminat treaba, am simţit ceva cu greu de zugrăvit: parcă mă simţeam mai puternic, mai plin de viaţă, căpătasem o bună dispoziţie nemaipomenită.
722 Am pus pe seama apei din adîncuri, pe care o băusem, această înviorare şi cred că n am greşit. Iar buba lui Smith în două zile s a tămăduit de n a rămas nici urmă. De atunci încolo, tot timpul cît a durat întoarcerea noastră în Anglia, am ţinut în cabină o sticluţă cu miraculoasa apă.
723 Povestea căpitanului m a bucurat nespus, căci acest fenomen foarte rar, aproape necunoscut, fusese observat de un simplu marinar ce nu putea fi bănuit de scorniri. Văzusem şi eu fenomenul şi îmi dădusem seama că apariţia acestor valuri, totdeauna pe o suprafaţă rotundă, înseamnă că.
724 Bagajul, nu prea mare, între care şi borcanul de cositor conţinînd preţiosul manuscris al căpitanului Jesselton, mi l cărai în splendida cabină a secundului de pe "Enisei" şi în curînd mă cufundai pînă peste cap în amănuntele fără sfîrşit şi complicate de luare în primire a vasului.
725 N am procedat aşa cum obişnuiesc toţi marinarii şi, forfotei pestriţe de pe Ederlly Street i am preferat contemplarea în linişte a acestui colţ atît de îndepărtat de patria mea. Frumuseţea maiestuoasă a împrejurimilor Capetown ului mi s a întipărit pentru totdeauna în suflet.
726 Pe drum, la vestita vie a lui Vanderstael din Weinberg, am băut un vin neîntrecut, bătrîn de un veac, şi nu mă mai săturam admirînd pe fereastra maşinii străvechea arhitectură a caselor olandeze, străjuite de stejari gigantici şi de brazi ce răspîndeau un parfum îmbătător, cu totul deosebit.
727 Străbătui un bulevard mic, cu trotuare asfaltate, şi o luai la dreapta, spre uşa cunoscută, de un verde deschis, luminată de două globuri mate în vîrful unor stîlpi. Sala îndrăgită de marinari, unde ajungeai coborînd nişte trepte, era plină de fum de ţigară, de miros de vin şi larmă.
728 Cînd ai apucat să guşti din asemenea viaţă, ea ţi se pare, nu ştiu de ce, întotdeauna caldă, frumoasă, aşa cum nu e, poate, în realitate... În această dispoziţie mă aşezai resemnat la o măsuţă dintr o nişă. Chelnerul, atras de aurul galoanelor mele, veni în fugă, slugarnic.
729 Îmi revenii din visare şi scotocii în buzunare, căutînd chibriturile. În timp ce le căutam, pe estradă apăru o fată, potrivită de stat. Cînd o văzui, simţii – vorba francezului – o înţepătură în inimă, atît de neaşteptată şi nepotrivită cu această cîrciumă era frumuseţea luminoasă a fetei.
730 Întîmpinată cu strigăte de satisfacţie, fata se apropie cu paşi repezi de marginea estradei şi începu să cînte. Vocea era slabă, dar plăcută. Trebuie că le plăcea din cale afară, căci în sală se aşternu încet, încet, tăcerea. Cîntă ceva, după cît pricepui, de dragoste şi dor.
731 Începu un dans cu pocnituri din tocuri, repetînd cuplete aţîţătoare, în hohotele aprobative ale celor de faţă. Atît de puţin se potrivea frumuseţea delicată a fetei cu dansul şi cupletele acestea, încît mă simţii aproape jignit. Întorsei capul şi mi umplui din nou paharul.
732 Revenindu mi, mă ruşinai puţin, fiindcă nu mi place manifestarea furtunoasă a sentimentelor. Dar cîntecul fetei mă împiedica să mă gîndesc la altceva. Îmi frămîntam mintea, încercînd să ghicesc ce legătură putea fi între corabia naufragiată şi această cîntăreaţă dintr o cîrciumioară a Capetown ului.
733 Chemai chelnerul, comandai un cocteil pentru ea şi numai după aceea o privii. Era palidă şi trasă la faţă de oboseală, ceea ce denota o viaţă nesănătoasă. Felul ei cam caraghios de a şi sălta ironic năsucul – altminteri drăgălaş – era compensat de un zîmbet plăcut, întrucîtva stingherit.
734 Începu să mi pună o sumedenie de întrebări despre patria mi îndepărtată. Dar îi răspundeam monosilabic, copleşit cu totul de acest capriciu al sorţii, care înnodase peste veacuri, într un fel atît de straniu, firul celor ce găsisem pe epavă cu fata care stătea acum înaintea mea.
735 Se ridică. Mă ridicai şi eu, tare necăjit de această absurdă întorsătură a lucrurilor. Ann îmi citi amărăciunea zugrăvită pe chipul meu, ochii i se îmblînziră şi cu un aer de gratitudine mă rugă s o conduc acasă. Plătii şi ieşirăm. Oceanul apropiat vuia şi şi trimitea aroma sărată pînă la noi.
736 Ne afundarăm în umbra unei alei cu arbori tineri şi începui să i povestesc fără nici o introducere ultima mi călătorie pe "Komintern" şi întîlnirea cu epava. Terminai spunîndu i că însemnările căpitanului Jesselton se găsesc acum în cabina mea. Ann mă ascultă fără să mă întrerupă.
737 După cît se părea, povestea o tulburase. Apoi, se oprise brusc la portiţa unei grădiniţe, care înconjura o casă cufundată în întuneric. Ceva mai încolo, un felinar înalt îşi prefira razele prin frunzişul arborilor mici şi puteam vedea bine ochii mari şi trişti ai fetei.
738 Ocolii dealul pînă în port; nu erau mai mult de patru kilometri. Tot timpul ful stăpînit de senzaţia vagă că aş fi pierdut ceva... Pe povîrnişul dinspre Green Point mă izbi din coastă briza. Şi ca de atîtea ori în faţa oceanului, toate durerile mele mi se părură mărunte.
739 Sentimentul că pierdusem ceva puse din nou stăpînire pe mine. Dar mă dominai şi împăturii liniştit telegrama. Eram încredinţat că mă despărţisem de Capetown pentru mulţi ani, dacă nu chiar pentru totdeauna, şi nici nu i puteam răspunde, fiindcă nu se gîndise să mi deie adresa.
740 Briza puternică înşfăcă îndată telegrama, o răsuci de cîteva ori şi o scufundă în dîra înspumată a elicei... De cum sosii la Leningrad, mă apucai de lucru. Specialiştii în marină pe care i consultasem în legătură cu descoperirile lui Jesselton se mulţumiră să se mire şi să se îndoiască.
741 Era prin 1929. Studiam vechile mine de cupru de lîngă Orenburg, care se numeşte astăzi Cikalov. Acolo se exploatau de mii de ani minereuri de cupru, iar minele săpate de mîna omului în măruntaiele pămîntului se întindeau pînă hăt, departe, ca un labirint nespus de încurcat.
742 Eu unul am izbutit să pătrund în multe, vechi şi mucezite. Două luni şi jumătate le am colindat, cîteodată cu vreun ajutor, dar mai des de unul singur – ajutoarelor le era teamă de locurile periculoase – ca să fac cartări subterane, să prospectez rezervele de minereuri rămase şi să iau probe.
743 Din pricina asta, a trebuit să descopăr din nou sistemele vechilor galerii, cutreierîndu le la întîmplare, ca pe o ţară necunoscută. Cercetările mă captivau şi mi se întîmpla să nu ies cîte două zile în şir la suprafaţă, numai ca să descurc cît mai repede vreun sistem de excavaţie.
744 Pîlpîirile felinarului smulg, din bezna de nepătruns ba un perete drept, muşcat peste tot de tîrnăcoape, ba stîlpul ursuz şi înnegrit de veacuri al vreunui eşafodaj vechi, rămas printr o minune în picioare, ba cîte un morman de bolovani prăvăliţi din tavan, ba zidăria dreaptă a unei galerii.
745 Cîte n am văzut eu hoinărind în vara aceea prin măruntaiele pămîntului! Nu vă istorisesc decît o mică parte, ca să pricepeţi mai bine cele ce s au întîmplat apoi. Locuiam în orăşelul Gornîi, aşezat în valea adîncă a unui rîu nu prea mare care şi purta apele printre coline înalte.
746 În acest orăşel îşi ducea bătrîneţele ultimul meşter de la minele cele vechi, Kornil Polenov, care avea 90 de ani, dar era încă voinic ca un stejar. Pe vremuri fusese iobag la proprietarii minelor, conţii Paşkov. Bătrînul meşter locuia într o căsuţă, peste drum de locuinţa mea.
747 Pricepui: Polenov tăinuia în adîncul sufletului o mare pică pe geologii grăbiţi şi superficiali, care se perindaseră pe acolo şi care în loc să cerceteze cu adevărat, se mulţumiseră să pună întrebări şi să încerce a stoarce de la bătrîn informaţii, în schimbul unor promisiuni copilăreşti.
748 Am uitat să vă spun că şi orăşelul Gornîi se înfiripase în jurul minelor Bogoeavlensk şi Arhanghelsk, iar ţăranii din jur ziceau locuitorilor lui "ortaci". Serile erau lungi ca n stepă şi mi se întîmpla adesea să viu să mă odihnesc după muncă pe prispa bătrînului meşter.
749 Oftînd, meşterul se lăsa pe laviţă, iar eu îmi vedeam mai departe de plan – şi aşa începeau discuţii molcome. Taifasul ne plăcea la amîndoi, şi zăboveam aşa pînă noaptea tîrziu. Aflasem că Polenov era ultimul dintr o generaţie întreagă de meşteri iobagi, care trudiseră la minele de cupru.
750 Eu am mai pierdut simţul că m au obligat să folosesc declinatorul, dar tot ştiam uneori cînd aparatul mă minţea; greşeala n o puteam găsi, dar ştiam: minte. Mai umblam, mai pipăiam piatra, vedeam încotro se îndreaptă vinişoarele filonului, unde se fac mai mari grăunţele.
751 Oamenii au acum mult mai puţină încredere în minunatele posibilităţi pe care le tăinuieşte firea omenească, în formarea unui meşter adevărat – meşter în minunatul şi străvechiul înţeles al cuvîntului. Hotărîsem ca duminică să întrerup lucrările pe teren şi să fac un bilanţ al cercetărilor mele.
752 Ce mai vorbă, toate aceste "pete albe" întunecau bucuria muncii mele mari şi interesante din vara trecută. Fui întrerupt de apariţia lui Polenov. În scurta i de blană nouă, roşcată şi botforii cît toate zilele, bătrînul avea un aer solemn, sărbătoresc, şi părea mult mai tînăr.
753 Dar în cele mai de jos, de pe fundul văii, la Kazionnîe, n ai fost. După indicaţiile meşterului, am pătruns în cele mai de jos orizonturi ale minelor Staro Measnikovski şi o săptămînă întreagă am studiat uriaşele camere din masivele de minereu părăsit – un conglomerat cuprifer.
754 Am descoperit multe lucruri, care, însă, prezintă interes numai pentru specialişti. În sfîrşit, veni şi ziua cea mare, cînd Polenov se hotărî să mă însoţească; voiam să pătrund în giganticul sistem al cîmpului de mine Ordînsk, aflat pe un platou înalt din stepă, la sud de orăşelul Gornîi.
755 M a sfătuit să iau o lopată, un tîrnăcop, o funie lungă şi rezistentă, două grinzi mai groase şi ceva lumînări şi de ale gurii. Polenov îmi făgăduise că mă conduce pînă la puţ "pe care ai să l sari", iar mai încolo aveam să merg singur, ca să mi întocmesc planul de lucru pe viitor.
756 Cele trebuitoare erau destul de grele şi mă bucurai cînd bătrînul spuse că intrarea nu i departe de orăşel. Nemărginirea stepei tainice în lumina pală a zorilor, aerul preocupat al meşterului şi escapada noastră pe furiş mă ţineau întrucîtva în tensiune. Dar totul fu nespus de simplu.
757 Ajuns în dreptul ei, Polenov aruncă o privire de jur împrejur, bolborosi ceva în barbă, încruntîndu se. Apoi făcu semn să mă opresc şi începu să urce agale halda. Stătu multă vreme în vîrful ei, cătînd undeva, în jos, desfăcînd şi strîngînd, nu ştiu de ce, degetele mîinilor sale mari.
758 Pregătii chibriturile şi lumînarea, mă întinsei pe pămîntul moale şi jilav îngrămădit la intrare, apoi cu gestul obişnuit, mă lăsai să lunec cu capul în jos prin deschizătura îngustă ca un tub. M am mai tîrît cîţiva metri în jos, pe pămîntul ce se surpa în galerie, apoi trecerea se lărgi brusc.
759 Curînd auzii sacul rostogolindu se la vale şi pe Polenov oftînd. Scosei din rucsac felinarul; hîrleţul îl lăsasem acolo unde trecerea se lărgise şi curînd "limba" de pămînt pe care apele o aduseseră de sus, în galerie, rămase în urma noastră. Puteam umbla în poziţie aproape normală.
760 Lumina felinarului arunca reflexe gălbui pe pereţii care mai încolo se mistuiau în beznă. Bătrînul păşea agale înaintea mea. Asta mi convenea de minune, fiindcă puteam să folosesc din mers busola şi să mi notez direcţia şi distanţa. Galeria de coastă era lungă şi devenea mai scundă.
761 La mică adîncime de gura puţului era o podişcă de lemn, peste care însă, se surpase roca. În sus şi în jos, se pierdea în beznă un puţ pătrat, lat de vreo doi metri. Pesemne că pătrunsesem adînc în miezul platoului căci stratul de roci care atîrna deasupra noastră părea a fi acum destul de gros.
762 La ea trebuie să ajungem Mai întîi voiam să coborîm prin puţul cel mare şi atunci ar fi trebuit să sărim peste puţul ăsta. Acum o să cobori pe aici, ai să ţi faci vînt cu funia şi ai să sari drept în rampa puţului de la orizontul al doilea. Să ţi prinzi funia de curea cu un laţ, ca să n o scapi.
763 Ne obişnuisem într atît cu ele, încît atunci cînd undeva, la capătul galeriei de legătură pe care o străbătusem auzirăm un zgomot uşor, ni se păru asurzitor. Mă întorsei brusc şi era cît pe ce să răstorn felinarul; meşterul se săltă şi el puţin, sprijinindu se cu mîinile în nisip.
764 Iar zgomotul crescu, deveni vuiet înăbuşit şi se termină printr o izbitură înfundată. După cîteva clipe un val de aer trecu şuierînd prin galerie, ajunse pînă la noi şi stinse felinarul şi lumînarea. Apoi tăcerea se aşternu din nou iar bezna catifelată înghiţi iarăşi străfundurile pămîntului.
765 Să mergem, Vasilîci, să vedem ce e... Dar cu băgare de seamă. Ne întorserăm şi ne afundarăm în galeria pe care deabia o străbătusem. În scurt timp picioarele noastre se cufundară într un strat gros de nisip moale care acoperea solul. Mă uitai din nou la Polenov, şi bătrînul dete din cap.
766 Ne îndoiam mai mult din şale, înaintînd mereu pînă ce ne împiedecarăm de un morman de nisip şi bolovani care astupau în întregime galeria direcţională. Era cît se poate de limpede: în mina cea mare şi părăsită se produsese o surpare. Sute de tone de pămînt prăbuşite tăiaseră dramul de întoarcere.
767 Senzaţia primejdiei de moarte, care pusese stăpînire pe mine în clipa cînd auzisem pămîntul surpîndu se, nu mă părăsea. Prin minte îmi treceau în goană tot felul de gînduri despre viaţă, muncă, despre cei dragi, despre lumea minunată, plină de soare pe care n am s o mai văd niciodată.
768 Nu i nimic de făcut, n are rost să săpăm, o să se surpe iarăşi... Hai înapoi la puţ. De ce să ne mai pierdem vremea aici. Fără o vorbă mă luai după bătrîn. Calmul lui mă uimea, deşi îmi închipuiam că în îndelungata şi trudita i viaţă, văzuse multe şi că nu o dată trecuse prin mari primejdii.
769 El a descoperit o, pe urmă ortacii dădură numele lui galeriei aceleia de ramificaţie. În afară de Andrei, de mine şi de încă unul, nimeni n a mai călcat pe acolo; asta a fost acum şaptezeci de ani. Ei hai, pregăteşte te: mai întîi ai să mă cobori pe mine, apoi vii şi dumneata.
770 Ba nu, mai dă drumul la un arşin! Răsucii cu iuţeală funia peste grindă şi l văzui pe meşter cum se sprijină cu picioarele de pereţii puţului, apoi se bălăbăneşte încoa şi ncolo de vreo două ori şi dispare. O urmă de lumină abia vizibilă licărea undeva jos, pe peretele opus al puţului.
771 Apoi funia scăpată de greutate slăbi. Coborîi mai întîi sacul, apoi îmi dădui şi eu drumul ajutîndu mă cu picioarele ca să mă ţin la distanţă de pereţii puţului, pînă cînd ajunsei la nivelul rampei orizontului mijlociu. Departe jos, în orizontul de dedesubt, apa, în care cădea pietriş, plescăia.
772 Coborîrea de adineauri îl epuizase. Fără grabă, desprinsei şi înfăşurai funia, îmi pusei rucsacul, pregătii busola şi în sfîrşit aprinsei o ţigară, ca să l mai las pe bătrîn să se odihnească. Galeria direcţională, spre deosebire de celelalte, era destul de lată şi înaltă.
773 Pornirăm Ia drum fără a ne mai îndoi din şale, pe o cale lungă în adîncurile pămîntului, lipsiţi de orişice posibilitate de întoarcere. Aveam toată încrederea în bătrîn. De buna seamă că labirintul încîlcit al lucrărilor miniere de diferite vîrste se apropia undeva de suprafaţă.
774 Trebuia numai cunoscută în toate amănuntele amplasarea vechilor mine – şi eram salvaţi. Or, Polenov era ultimul din bătrînii meşteri mineri de odinioară care o cunoştea. Drumul era lung şi obositor. Lăsarăm în urmă fără cine ştie ce greutate galeriile mari şi regulate ale minei Alexandrov, ne.
775 Pe alocuri fîşii negre de intercalaţii, îmbogăţite de chalcozină şi "negrul de fum" al vegetaţiei fosile carbonizate conturau puternic rocile stîlpilor de siguranţă. Alte proeminenţe ale pereţilor erau brăzdate de fîşiile verzi şi albastre ale zonelor de oxidare a stratului de minereu.
776 Straşnic flăcău. Nu cine ştie ce frumos, dar zdravăn şi chipeş, iar de mintos şi prietenos – mai rar ca el! Îndrăgise tare mult mineritul. De copil cutreierase cu taică său şi cu taică meu galeriile; din ordinul administratorului, oamenii erau observaţi şi cei mai buni luaţi la lucru în mină.
777 Muncea Andrei şi numai laude culegea, numai că era un flăcăiaş cam mîndru, şi iobagul avea mult de suferit din pricina asta, mai cu seamă cînd aveai un administrator atît de aspru cum era Afanasiev al nostru. Conţii Paşkov, ai cărora eram, nu şi prea băgau nasul în treburile minei.
778 Dar cum să pleci? De ar fi fost al statului, poate că s ar fi putut... Andriuşka îşi făcea veacul pe la ei, şi apucase să ştie multe, ceea ce nu prea era de nasul lui. Asta, încă n ar fi fost nimic. Andriuşka era blînd din fire, dar de cum s a ivit Nastia, toate au mers anapoda.
779 Ehei, ce fetişcană arătoasă, nurlie, cu cozi lungi, pieptul ca piatra – subţire ca un brad tînăr! Şi ce frumos cînta – i se dusese vestea în toate minele! Îi căzu la inimă lui Andriuşka – şi el, ei. Ce mai vorbă, se legase între ei dragoste nu glumă, parcă ar fi fost vrăjiţi.
780 O zbughi într un suflet la fermă. De la Pokrovski e uşor să alergi – drumul coboară mereu. Cînd ajunse acolo se înnoptase. Iute, fără să l vadă cineva, se furişă în grădină şi se pitulă într un tufiş, chiar sub fereastra administratorului. În vremea asta administratorul o ispitea pe Nastia.
781 Văzu cum femeile o tîrau pe Nastia din odaie – şi sufletul flăcăului se răzvrăti. Mai tîrziu mi a povestit că şi ieşise de tot din fire şi nu mai ţinea bine minte ce se întîmplase. Spărsese fereastra, sărise în odaie – era biroul lui Afanasiev – şi se repezi la uşa pe unde fusese tîrîtă Nastia.
782 Andriuşka îi sfărîmă dintr o lovitură. Ce mai, flăcău zdravăn, ba şi nebun de furie pe deasupra! Administratorul se rostogoli scăldat în sînge. Andriuşka vru să i facă seama, dar auzind vocea Nastiei, îl lăsă pe administrator şi se repezi după fată. Dar în vremea asta săriseră cu toţii în picioare.
783 Mergeam uşor prin galeriile direcţionale spaţioase ale minei Şcerbakov. În schimb, aerul era greu. Flacăra felinarului de abia mai mijea şi nu puteam desluşi drumul. Aici, în nişte mine pe jumătate surpate, la adîncimea mare la care ne găseam, aerajul natural aproape că lipsea.
784 Încercînd mai întîi dacă bucăţile de rocă ţin bine, urcam din bloc în bloc, trecînd metru cu metru peste sute de crăpături spre orizontul stînjenului 27. Mă străduiam din răsputeri să uşurez bătrînului urcuşul anevoios. Trecu mult, foarte mult timp pînă ce am ajuns în sfîrşit la ţinta rîvnită.
785 Galeria largă, ca un abataj frontal, se lăsase de tot în jos, din tavan se desprinseseră nişte blocuri enorme de trei patru metri grosime. Între tavanul cel nou şi bolovani se căsca o breşă lată, dar înaltă numai de vreo jumătate de metru, care ducea iarăşi în necunoscut.
786 Totuşi era mai plăcut aici, simţeam curent de aer şi puteai respira în voie. Flacăra felinarului răbufni şi începu să ardă mai viu. Stăturăm mult timp şi ne odihnirăm pe o placă netedă care semăna cu un bloc de gheaţă. Curentul legăna flacăra şi ne răcorea feţele înfierbîntate.
787 Ştii încotro trage? Spre puţul cel mare din Pokrovski, de unde scot apă cei din cătunul de pe deal. Orizontul al doilea al minei e cam în dreptul ăstuia de aici, pe vremuri era între ele o galerie de legătură, dar n o să putem ajunge la ea. S a surpat peste tot, iar pe jos e inundat.
788 Hai, uşurel să ne tîrîm, mi am mai tras sufletul... Deschizătura, cu toată înfăţişarea ei sinistră, se dovedi i fi relativ uşor de trecut. Am pătruns într o hrubă îngustă, iar apoi în nişte galerii mari şi regulate, după care, prin cîteva suitori strîmte, mai urcarăm vreo doisprezece metri.
789 Deodată galeria transversală din minereu se termină şi ne trezirăm într o încăpere enormă, aproape rotundă. Oricît ridicai felinarul, nu reuşeai să vezi tavanul, şi deabia după ce am aprins şi lumînările, l am zărit la o înălţime de mai bine de zece metri, brăzdat de făgaşe.
790 Înainte, armătura se făcea din stejar. A rămas întreagă că nu era apăsată. Cearcă un stîlp – ai să te dumireşti, îndată. Mă apropiai de primul, negru de tot şi l împunsei cu degetul. Degetul pătrunse ca în unt. Unt moale, negru şi umed – dar în adîncime simţii lemn tare.
791 Uitîndu mă cu atenţie constatai că lemnul căpătase pe alocuri o culoare sinilie sau verde – asta însemna că se impregnase în întregime cu săruri de cupru. Poposirăm lîngă stivele de minereu. Ceasul arăta patru dimineaţa: de 21 de ore eram în măruntaiele Pămîntului. Oboseala se făcea simţită.
792 Ori îl legaseră prost, ori se nfuriase din cale afară, oricum Andrei izbuti să şi dea legăturile jos. Isteţ mai era! Şi a dezmorţit niţel oasele şi apoi s a urcat pe o grindă groasă de deasupra uşii şi a nceput să urle ca din gură de şarpe! Straja s a speriat şi a chemat ajutor.
793 Făcui lumină, mă uitai – şi iacătă l pe Andriuşka în carne şi oase cum îmi făcea semn cu mîna. Mă uitai iar de jur împrejur – nimeni, micşorai lumina felinarului – şi zdup în canal. În fundul canalului era o gaură care dădea în galeria de comunicaţie Ordînsk. Împreună cu Andriuşka trecui pe acolo.
794 Aduceţi în rîpa de la Ordînsk, la izvorul dintre cei patru mesteceni bătrîni, cît mai multe de ale gurii – pentru cîteva zile. Acolo o să ne întîlnim şi am să vă spun ce aveţi de făcut mai departe. Tu sau Kostea să vă întîlniţi neapărat astă seară cu Nadejda, nevasta fierarului.
795 Andriuşka, să l prindă şi să l pună în fiare. Eu, de cum mă întorsei acasă, pregătii sacul şi, ferindu mă de maică mea, băgai în el tot ce găsii de ale mîncării. Aşteptai pînă adormiră toţi, apoi plecai. Spre norocul meu, luna nu ieşise, noaptea era caldă şi întunecată.
796 Inima tremura în mine: mi era teamă pentru Andriuşka, nu ştiam ce i se putea întîmpla. Stepa era pustie şi tăcută. Undeva, mai la o parte, auzii tropot de cai – erau pesemne cei ce l căutau pe prietenul meu. O cărăruie îngustă mă duse pînă n apropierea cătunului strămutaţilor de la Volkovo.
797 De abia zării pe coamă cătunul cel mare, că în tufişuri auzii un foşnet, şi Kostea răsări ca din pămînt. Ducea şi el un sac. O luarăm tiptil, ca doi lupi prin bezna de nepătruns. Coborîrăm în vîlcea, dar nu pe drum, ci pe după tufişuri, ca să fim mai siguri. Eram tare amărîţi.
798 Nu izbutise s o vadă pe Nastia şi să i spună. Era tot sub lacăt. Din ce auzise vorbindu se prin casă, Nadejda aflase că administratorul căzuse la pat, dar se jurase că de cum îi trece, o să l caute el singur pe Andriuşka şi o să i plătească cu vîrf şi îndesat că l schilodise.
799 În vreme ce Kostea îmi spunea toate astea, ne apropiarăm de locul cu pricina. De la izvor o luarăm spre dreapta, aici era un loc curat, nisipos, înconjurat de tufe de salcie, iar mai sus – o coamă mică năpădită de iarbă, cu patru mesteceni bătrîni. Ne aşezarăm sub mesteceni.
800 Dacă vreţi să ne ajutaţi, trebuie s o faceţi fără zăbavă. Întîi să vă arăt locul unde nu numai Afanasiev, dar nici dracul nu m ar găsi. Acolo să aduceţi un cojocel sau vreo pătură, o putină cu apă şi straie femeieşti... Ţidula asta s o daţi lui Ricard, la administraţia din Voskresenski.
801 Acum, ştiţi unde i vechiul izvor de lîngă fermă? Acolo i o mină mare, la suprafaţă, iar în ea sînt cîteva galerii de coastă mici şi prăbuşite. Galeria mijlocie duce la mină, mina o ţine tot la dreapta, spre gropile de la suitori, care s chiar în vîlceaua Ordînsk, printre tufişuri.
802 Şi ntr adevăr, de sub pămînt se auzeau copitele cailor, tropăind aproape de tot... În galeria de coastă – ştiam bine – erau trei suitori. Cea din mijloc era mai lungă de vreo opt stînjeni. Acolo ne duse Andriuşka. La capăt o transversală mică; în părţi, suitori oarbe. Sărim în suitoarea din stînga.
803 Ne am căţărat cu toţii. Andriuşka împinse doi bolovani mari, le dădu drumul în făgaş şi i acoperi astfel capătul. Chiar dacă ar fi ştiut drumul cineva, tot n ar fi putut pătrunde. De la nişă înapoi, suitoarea era mai largă; ne am aşezat toţi trei lîngă deschizătură şi trăgeam cu urechea.
804 Într adevăr, ceilalţi intrară în galerie, cotrobăiră peste tot, acum se apropie de abatajul nostru. Uite o luminiţă printre bolovani – cineva apropiase luminarea chiar de abataj. "Va să zică nu e nici o galerie de circulaţie?" auzirăm pe cineva întrebînd, dar nu i recunoscurăm glasul.
805 După cum văzurăm acolo erau minele mari din Ordînsk. Nimeni nu avea habar de ele. Ştiţi cum era la cei din Ordînsk – galerii de circulaţie înguste, fără susţineri, ca nişte burlane, care coborau pieziş pînă la o lucrare mare, unde cei din Ordînsk exploatau cîte un cuib bogat de minereu.
806 La mijloc cei din Ordînsk puseseră plăci netede de gresie tare. Pe ele am aşezat merindele din saci, lumînările, amnarul; tot aici ne am înţeles să aducem şi biletul. Cu asta – gata. Ne am tîrît în sus, pe burlane, am ajuns la galeria de coastă, am scos bolovanii şi am ieşit afară.
807 Stiva de lîngă peretele de sus al sălii, lîngă care şezusem se înălţa mereu. De pe ea puturăm urca pe o treaptă din perete. Mai sus găsirăm un făgaş îngust, de pe care, proptit în spate şi n picioare, mă căţărai pe a doua treaptă, foarte îngustă, aproape de tavanul camerei.
808 În galeria aceea mă putui, în sfîrsit, propti ca lumea şi l trăsei cu funia pe Polenov. Nu mă mai putui întoarce şi mă tîrîi mai departe cu picioarele înainte. În urma mea, suflînd din greu, se tîra Polenov. Afurisita hrubă se ridica cu încăpăţînare tot mai sus şi ai fi zis că n are capăt.
809 Desluşii o putinică de stejar înnegrită, dar bine păstrată. – Ăsta i butoiaşul cu apă. Kostea l a adus tîrîş, uite şi custura lui Andriuşka... Bătrînul ridică de jos o frîntură ruginită de cuţit şi o băgă cu grijă în buzunar. – Toate au rămas aşa, de parcă s ar fi întîmplat acum un an.
810 A trecut de parc ar fi fost o zi... Îmi dădui seama că Polenov n avea chef să se grăbească. Cu felinarul în mînă făcu înconjurul întregii camere, apoi se aşeză pe o piatră, fără să mă bage de seamă. Mă folosii de acest prilej ca să examinez amănunţit camera şi cîteva galerii.
811 Urcam treptat din ce în ce mai sus, îndreptîndu ne în acelaşi timp neabătut spre sud sud est. Nu ne veni să credem cînd în faţa noastră apăru în locul flăcării roşietice a lumînărilor care ne fusese atîta timp singura lumină în bezna subterană, o pată albăstruie, mult mai tare.
812 Un stîlp de lumină pală se înălţa deasupra găurii pătrate de la capătul galeriei. Băgai picioarele în gaură, îmi dădui drumul cu hotărîre în ea şi mă oprii în pragul făgaşului de sus al abatajului, mă răsucii pe altă parte, îmi dădui iarăşi drumul şi mă pomenii pe talpa abatajului.
813 Dădui nerăbdător la o parte crenguţele dese ale tufişului de la intrare şi, îmbătat de oceanul de aer proaspăt cald, şi orbit de lumina care mi lovea dureros ochii, nu mi putui stăpîni un strigăt de bucurie. Mă întorsei spre Polenov, încredinţat că bătrînul cel aspru avea să rîdă de mine.
814 Dar şi pe chipul lui strălucea un zîmbet de fericire, şi el se bucura de splendoarea luminoasei şi nemărginitei lumi. Soarele la nămiezi ne întîmpina cu o căldură drăgăstoasă. Foşnetul lin al unei adieri primăvăratece suna în urechile noastre aidoma unor aclamaţii triumfale.
815 Mă dusesem pe furiş, singur la el. Citise bileţelul, zîmbise şi ieşise, în timp ce l aşteptam în birou. S a întors apoi, a fluierat, s a plimbat prin odaie, a scris ceva pe hîrtie şi mi a dat o. Băgasem hîrtia în buzunar şi o rupsesem la fugă acasă, fără măcar să i mulţumesc.
816 De cum se lăsă întunericul, noi doi, ca nişte pisici, ne am strecurat din casă, afară. Eu duceam un topor – mă rugase Andriuşka – iar Kostea mai făcuse rost de nişte lumînări. Pe dîmbul din faţa fermei ne am tupilat în tufişuri, aşteptînd ca Nadia să treacă în fugă pe lîngă noi, pe drumul mare.
817 Mîine administratorul în persoană avea să l caute pe Andriuşka prin mine. Bănuise al dracului că fugarul se ascundea în subteran. De cum aveau să plece cu toţii, eu şi cu Kostea trebuia să dăm fuga la fermă şi să punem foc hambarului cela dinspre grajd, de pe un deluşor.
818 Dimineaţa, Afanasiev cu a lui ceată poliţistă, ajutoarele şi ogarii lui dragi – plecară la administraţia minelor Bogoeavlenski – acolo unde se înalţă acum Gornîi al nostru – iar la nămiazi, eu şi cu Kostea ne strecurarăm prin grădini, de a lungul pîrîului spre fermă, apoi prin dos spre grajd.
819 Ne uităm: lîngă hambar un stog de fîn din trifoi, pentru caii administratorului. Dădurăm foc hambarului şi o dată cu acesta aprinseserăm şi stogul – apoi o luarăm la sănătoasa, prin vale, cît ne ţineau picioarele!... Ne îndepărtaserăm destul de mult cînd auzirăm un strigăt: se dăduse alarma.
820 Fumul se înălţase sus de tot, pojarul era straşnic, iar larma şi urletele se auzeau pînă departe. Norocul ne a ajutat: ne am întors la timp la lucru. Stăteam fiecare în mină, tupilaţi ca nişte şoareci, şi ne făceam că nu ştim nimic... Cei din jur vorbeau numai de focul de la fermă.
821 Cică Andriuşka Şavrin dăduse semne de viaţă în sat aprinzînd un hambar şi un stog. Cînd toată lumea alergase într acolo, el năvălise în casa administratorului cu toporul în mînă – înfricoşător, cu ochii aprinşi ca de lup. Femeile care o păzeau pe Nastia o luaseră la fugă.
822 Unde să te ascunzi în stepă? Erau gata gata să pună mîna pe ei, dar apucaseră să ajungă pînă la primele case ale strămutaţilor de la vechea mină şi pieriseră ca n pămînt. Pînă ce urmăritorii alergaseră la birouri după meşter, apoi după lumînări, după foc, Andriuşka şi Nastia dispăruseră fără urmă.
823 Îi căutaseră cît îi căutaseră, răscoliseră toată vîlceaua – ştiau prea bine că ar fi fost vai şi amar de ei, cînd s ar fi întors Afanasiev – dar de găsit nu i au găsit. Între timp – hop şi Afanasiev. Se întunecase rău la faţă cînd vechilul îi înştiinţase despre incendiu şi despre fugă.
824 A doua zi ne am înţeles să ne strecurăm noaptea la Andriuşka cînd, tam nisam, furăm chemaţi la birou. Erau adunaţi acolo toţi cei bănuiţi a fi prieteni cu Andriuşka; aduseseră cu sila familia lui şi a Nastiei şi i întrebau de zor pe oameni: cine l ajutase, cine ştia unde se ascunde.
825 Pînă la urmă ne dădură drumul. Am mai aşteptat două, nopţi, ca să ne convingem că nu sîntem urmăriţi, şi am coborît în valea Ordînsk, pe drumul cunoscut, drept la odaia mare de sub pămînt a lui Andriuşka. Privim în jur – nimeni, merindele şi hainele lipseau; numai putinica şi cojocul rămăseseră.
826 Îi ascunsese pe fugari în trăsura lui – un rădvan, mare, cu telegari buni – şi în zori, Andrei şi Nastia ajunseseră departe de stepa noastră. Revizorul îi dusese chiar pînă la Samara, le dădu bani, cîteva recomandaţii şi sfaturi pentru viitor. Volga vine în ajutor tuturor fugarilor.
827 Au plecat la Astrahan. Ce au mai devenit, nu mai ştiu; ştiu numai că au scăpat de jugul de la noi... Iată ce aveam să vă povestesc despre aventura care a lăsat urme de neşters în amintirea mea, – încheie Kanin. Anul următor am venit la minele din Gornîi mai tîrziu ca de obicei.
828 După alţi cinci ani, la o consfătuire de proporţii mari organizată la Moscova, despre metalele neferoase, mi a atras atenţia un inginer înalt şi bine îmbrăcat, care ceruse cuvîntul ca să critice felul cum erau organizate lucrările de exploatare într o mare regiune minieră din Siberia.
829 Coridorul lung, mărginit de o mulţime de uşi albe şi pe jumătate luminat, era cufundat în tăcere. În institut rămăseseră numai cîţiva cercetători, care aveau de terminat o lucrare e urgentă. Profesorul se apropie de biroul încadrat de două mese de experienţe şi se lăsă obosit în jilţ.
830 Profesorul zîmbi şi i aruncă de data asta o privire binevoitoare. În pauză, cînd ieşeau din sală, din puhoiul de oameni se desprinse deodată un bărbat cu faţa bronzată, în uniformă de marină. Kondraşev remarcă chipul lui energic, neobişnuit de bronzat, şi ochii ce străluceau radioşi.
831 Tocmai dintr o astfel de călătorie îndelungată s a întors acum şi trebuie să ţi spun, Konstantin Arkadievici, că a văzut ceva ce iese din comun. Tare m aş mira ca miracolul în care dumneata nu crezi să se producă de a binelea... Dar cum ai putut să mă găseşti aici? De trei ore ai venit şi.
832 Nori groşi acopereau cerul şi coborau atît de jos, incît treceau pe lîngă vîrfurile arborilor, lăsînd ici colo aninate zdrenţe fără formă. Mirosea a mucegai acru ele pădure, sub tălpi pămîntul mlăştinos mustea, covorul gros de muşchi se afunda la fiecare pas, înăbuşind orice zgomot.
833 Serghievski îmbrăţişa cu o privire mulţumită aparatul lui, care se şi îndrepta spre start. Era un avion de pasageri de mare altitudine; ferestruici străpungeau într o parte şi n alta fuzelajul gros, care se termina în faţă cu un con plin, tăiat în partea superioară de geamul cabinei piloţilor.
834 În zaua i strălucitoare de argint aparatul era de o provocatoare frumuseţe, ca un albatros neînfricat. Personalul de comandă al aerodromului veni să l petreacă. Serghievski privi feţele grave şi marţiale ale celor ce l petreceau şi se uită zîmbitor la ceas. Totul era gata.
835 Giroorizontul de pe cadranul cenuşiu al pilotului automat indica o înclinare puternică; acele altimetrelor urcau mereu. Ceaţa care învăluia ferestrele începu deodată să devină trandafirie, păli şi, în sfîrşit, prin geamurile înclinate ţîşni lumina strălucitoare a zilei.
836 Stratul gros de nori fusese străpuns. Dedesubtul avionului se îngrămădeau haotic piscuri imaculate, în faţa cărora păleau zăpezile alpine, se căscau prăpăstii ameţitoare, fumurii. La 7 000 de metri, Serghievski luă capul la compas, reduse turaţia motoarelor pentru cursă şi cuplă pilotul automat.
837 Serghievski nu se gîndea la el, ci la preţioasa încărcătură din spate, din cabină. În vremea asta, tovarăşii lui îşi vedeau liniştiţi de treabă, fără să discute sau să şi facă semne unii altora, ca şi cînd s ar fi înţeles să nu şi vorbească pînă ce nu vor străbate zona primejdioasă.
838 Din cînd în cînd apăreau în el spărturi adînci şi întunecoase, cu marginile zdrenţuite. Prin ele zăreau pămîntul, îndepărtat, nepăsător faţă de cei din avion, pămîntul care, de la o înălţime atît de mare, părea o cîmpie fumurie şi netedă, fără nici un fel de pete. Trecu o oră, apoi încă una.
839 Serghievski încetă ascensiunea şi aparatul se năpusti înainte, cu viteza obişnuită, lăsînd de căruţă urmăritorii hulpavi, care încercau zadarnic să l ajungă. Cîmpul alb al norilor, care părea mai puţin accidentat şi era acum foarte jos, se destrămă în gigantice bucăţi de vată.
840 Printre ele se întrezărea oceanul, ca o foaie palidă de staniol, iar la stînga – pămîntul, mai negricios decît apa, dar ca şi aceasta, bizar crestat. Avionul se îndepărta tot mai mult. străbătînd zona periculoasă. Ruta fu modificată. Serghievski viră spre sud şi mări viteza.
841 Întinderile nemărginite ale oceanului parcă stinghereau prin monotonia lor apăsătoare zborul avionului. De la înălţimea de şapte kilometri nu vedeau valurile; suprafaţa mată, strălucitoare a apei părea bombată. În faţă zăriră un front de nori, care făgăduiau o schimbare în zborul lor liniştit.
842 Serghievski trecu ceva fierbinte, în toate părţile ţîşniră cioburi – şi "Albatrosul" se scufundă în aburul lăptos. Serghievski simţi izbindu l în faţă un curent de aer rece atît de puternic, încît i se păru un corp solid; înţelese că în botul avionului se produsese o spărtură.
843 Probabil că un snop de gloanţe perforante şi brizante spărsese partea din faţă a cabinei, trecuse mai departe – printre cei doi piloţi – şi izbise la bază stîlpii turelei, unde era instalaţia de radio. Radiotelegrafistul zăcea peste frînturile aparatului, cu obrazul în mîini.
844 Busola cu ac magnetic, în pofida deviaţiei vizibil modificate după o zguduitură şi deplasare atît de puternică, indica, cel puţin în limitele unui sfert de orizpnt, direcţia fără care cea mai desăvîrşită pricepere de a zbura fără vizibilitate devine un joc primejdios şi înşelător.
845 Afară, pe geamuri, şuruia apa; rafalele de ploaie biciuiau avionul, spuma diafană a ceţii cedă locul unei pînze de apă tulbure, cenuşii. Emelianov, împreună cu ofiţerul navigant, pierzînd nădejdea de a mai pune la punct instalaţia de radio, începură să scoată şi să monteze pe cea de rezervă.
846 Mecanicul, balansînd în scaunul din dreapta, se străduia să repare aparatele de bord rămase intacte, dar care nu funcţionau. Se întuneca din ce în ce mai tare. Avionul era zguduit de şocuri bruşte. La 200 de metri altitudine, ferestrele se luminară: aparatul ieşea din nori.
847 Oceanul era frămîntat. În spaţiul strimt dintre norii mohorîţi şi valurile înalte cît casa, avionul îşi croia drum ca un albatros adevărat, cu o surprinzătoare forţă. Maşina era legănată şi aruncată de colo colo, sfărîmăturile şi obiectele care nu erau bine fixate se rostogoleau prin cabină.
848 Calculele nu erau suficient de precise: aparatele de bord, care rămăseseră intacte, le dădeau prea puţine indicaţii. Totuşi, acolo, departe, ţărmul ospitalier se întindea pe mii de mile. Nu putuseră să se abată atît de mult, spre sud sau spre nord, ca să nu mai dea de el.
849 Serghievski căuta să se liniştească, zicîndu şi că tot nu i nimic de făcut; cel mai bun lucru era să zboare, să zboare mereu. Ce o fi mai tîrziu, o să vadă. Starea atmosferică nu i îngăduia să determine poziţia avionului; zona furtunii rămăsese în urmă, dar norii înalţi ascundeau stelele.
850 Împărăţia nopţii n avea hotare, iar pentru gînduri negre rămînea un timp obositor de lung. După 19 ore de zbor nici urmă de lumini, de ţărm! Îşi dădură seama că de vină fusese nu numai furtuna, care întîrziase avionul, dar şi devierea de la direcţie. Serghievski viră puţin spre nord.
851 Valurile parcă şi aşteptau prada: se înălţau lin şi ritmic din adîncurile oceanului, încremenind o clipă înainte de a dispare, ca şi cînd ar fi încercat să muşte pîntecul atît de apropiat al avionului. Soarele răsări de a binelea, dîndu le posibilitatea să se orienteze.
852 Dar mai importantă pentru noi este longitudinea. Da, stăm mai prost: aproximativ şaptezeci şi nouă grade vest... Ei, tovarăşi, pămîntul trebuie să se ivească! Pilotul mai execută o ascensiune. Într adevăr, abia vizibilă, aidoma coamei încremenite a unui val, apăru la orizont o panglică întunecoasă.
853 Ochii injectaţi şi obosiţi nu se mai săturau privind o. Emelianov ridică binoclul şi Serghievski îl văzu răsuflînd uşurat. Panglica devenea tot mai întunecată şi mai groasă. Marginea ei superioară căpătă contururi neregulate: zăriră coame pleşuve de munţi sau de dealuri.
854 Motoarele vuiau asurzitor, înghiţind ultimii litri de benzină. Urcau mereu, pregătindu se pentru clipa hotărîtoare a unei aterizări forţate. Nu se putea ameriza lîngă ţărm: valurile mari se sfărîmau de stînci negre, pătrundeau în crăpături, de unde se scurgeau înapoi şuviţe şerpuitoare de spumă.
855 Pe alocuri luceau, ca oglinda, mlaştini. La dreapta, departe spre nord, prin licărul valurilor, întrezăriră un promontoriu îngust pe care ghiciră o ridicătură albă, durată de mîna omului – probabil turnul unui far. Serghievski vedea bine arborii de pe ţărm. Erau palmieri.
856 Avionul depăşi promontoriul ondulat şi lung, acoperit cu palmieri, şi în clipa aceea se aşternu brusc tăcerea. Motoarele se opriseră. Numai cel din stînga mai detună de cîteva ori; în faţa aripilor se zbăteau palele elicelor, vrînd parcă să i prevină că nu mai pot menţine nava în aer.
857 Emelianov, fii gata! spuse Serghievski. Împinse manşa înainte şi conduse aparatul masiv în jos, pe o linie uşor înclinată, încercînd să amîne cît mai mult aterizarea şi, în acelaşi timp, să evite pierderea de viteză ce putea deveni fatală. Într o tăcere înfricoşătoare avionul cobora legănîndu se.
858 Încă puţin şi metalul strălucitor al minunatei păsări va fi sfîrtecat, fărîmat în bucăţi informe, împreună cu trupurile piloţilor. Dar echipajul avionului, fără a sufla o vorbă, cu respiraţia tăiată, aştepta, neputîndu se decide să se despartă de minunata maşină, cu nădejdea în măiestria pilotului.
859 Iar Serghievski, după ce dăduse acest ordin, aproape că nu se mai gîndea la oameni, ci cum să salveze avionul şi încărcătura lui. Două, trei secunde – pămîntul se apropia... Pilotul observă deodată un liman mic şi liniştit, pe care nişte promontorii împădurite îl fereau de valuri.
860 Cu trenul de aterizare escamotat atinse păduricea scundă de pe ţărm, în vaietul arborilor care trosneau şi se frîngeau. Pasărea de argint, sleită de puteri, îi mototoli ca pe nişte fire de iarbă, se prăvăli greoi în apa golfului şi începu să lunece, împroşcînd stropi în dreapta şi n stînga.
861 În ultima clipă de zbor, Serghievski mai avusese timpul să scoată trenul de aterizare, ca să folosească cele mai mici posibilităţi de a frîna inerţia navei grele. Manevra reuşise: enormul aparat se culcase pe apa străvezie şi albastră ca cerul, puţin plecat pe aripa din dreapta.
862 E adevărat că n am ajuns chiar la destinaţie, dar nu i nici o nenorocire. Putea să fie mai rău. Sîntem undeva în Florida... Arşiţa, formele bizare ale plantelor necunoscute trădau o regiune din sudul îndepărtat. Toate cîte se întîmplaseră în ultimele 24 de ore li se păreau acum un vis de o clipă.
863 Vă sfătuiesc să vă dezbrăcaţi, ca să nu fierbeţi în salopetă. Serghievski se consultă cu mecanicul şi cu pilotul secund şi hotărî ca, după ce se vor odihni, să rezeme coada şi aripa dreaptă în nişte prăjini: aparatul trebuia împiedicat să se afunde în nisip, în timpul refluxului.
864 Aviatorii desfăcură o barcă de cauciuc pliantă, ca să meargă la mal şi să caute prăjini. Serghievski lăsă un mitralior de pază în avion şi, de pe aripa stingă ridicată, examină golful, alegînd arborii cei mai potriviţi. Oglinda netulburată a limanului avea forma unei inimi.
865 În mijlocul unui promontoriu se înălţa o stîncă abruptă, acoperită cu palmieri subţiri şi încovoiaţi. La dreapta, promontoriul, ca o gheară, era acoperit cu arbori ampenaţi, plini de flori albe. Prin vegetaţia promontoriu– lui se deschidea acum un drum lat, tăiat de avionul lor.
866 Aviatorii se urcară în barcă, navigînd încet pe apa ca oglinda, care se ncreţea parcă în silă. Acolo unde se îngrămădeau în apa străvezie bucăţi de arbori cu un zăhat întreg de lemn deasupra, un spectacol nemaivăzut, de neuitat, apăru în faţa ochilor uimiţi ai aviatorilor.
867 Deasupră i, în razele ce răzbăteau în apă, unduiau în toate direcţiile, împletindu se şi amestecîndu se, şuviţe siniiii, aurii, purpurii. O ridicătură mică de pe fund, prinsă sub grămada de aşchii, era tivită de un semicerc vioriu, în mijlocul căruia se învolburau pete de un albastru pur sau aurii.
868 Într un tîrziu, Serghievski, cu un gest hotărît, îndreptă barca spre viitoarea aurie. În stînga, două crengi rupte, proiectate în adîncime, se înfipseseră aproape vertical în nisip: şi în jurul lor şerpuiau şuviţele aurii şi azurii, deşi mai înguste şi mai străvezii ca primele.
869 În primele două trei minute se răspîndi încet un nouraş albăstrui, opalescent, mai puţin vizibil; apoi, însă, de la trunchi începură să ţîşnească mici şuviţe în toate culorile curcubeului. Va să zică, asta era explicaţia minunatelor culori din apa– golfului: ţăndările unui arbore necunoscut.
870 Rănitul şi o parte din încărcătură fură transportaţi pe hidroavioane, iar în rezervoarele aparatului sovietic se turnară două tone de benzină. Le mai rămînea să aştepte două vase, care să remorcheze în timpul refluxului hidroavionul din limanul cel mic şi să l scoată printre stînci în larg.
871 Uimit la culme de noua minune a limanului, pilotul privi spre pădurea sfîrtecată de avion. În apa întunecată, o pată strălucitoare, albastră ardea acum acolo unde, ziua, se fugăriseră şuviţele şerpuitoare de curcubeu. Serghievski coborî în barcă şi vîsli spre pata de lumină.
872 Cît timp dură remorcarea avionului, Serghievski nu avu chef de discuţii, dar mai apoi, cînd "limanul curcubeului" rămase în urmă, pilotul nu reuşi să afle nici o explicaţie logică nedumeririlor lui. Arborele cu pricina era cunoscut localnicilor sub numele de "pomul dulce".
873 Dar aceasta nu este o vopsea, ci o substanţă deosebită, pe care ştiinţa încă n o cunoaşte. Proprietăţile ei – luminiscenţa şi opalescenţa – pot fi foarte preţioase. Am reuşit să identific arborele: se înrudeşte cu nucul cenuşiu obişnuit, dar este un strămoş al acestuia şi se numeşte Eisenhart.
874 Inima clocotitoare a navei se răcise şi contenise să mai bată. În sala maşinilor se aşternuse o tăcere mormîntală. Inertă, fără siaj se clătina greoi de la tribord la babord şi de la babord la tribord, se apleca şi se smuncea în bătaia vîntului, învîrtindu se mereu fără noimă.
875 Comandantul convoiului nu se socotise în drept să oprească întregul convoi pentru un singur vas. O navă de pază luă în remorcă "Kotlas" ul, răniţii fură transportaţi pe alta şi fumul puzderiei de coşuri acoperi orizontul: convoiul îşi mărise viteza şi şi văzuse de drum.
876 Instalaţia de radio nu funcţiona, pompele nu funcţionau, curentul electric se întrerupsese. În realitate, "Kotlas" ul nu mai era decît cadavrul unei nave, care abia se mai ţinea la suprafaţă. Pe el, se mai aflau totuşi şase marinari. Unul din ei, înalt şi uscăţiv, stătea în cabina de navigaţie.
877 Curînd avea să se înnopteze, Iar vîntul dinspre nord vest va bate, desigur, un timp mai îndelungat. Vîntul rece, suflînd deasupra curentului cald al Golfstreamului, venea saturat cu vapori de apă şi îngroşa ceaţa. Apoi deriva îi purta într o singură direcţie: spre ţărmurile ocupate de inamic.
878 Secundul simţi din nou cum i se strînge inima, ca în clipa aceea cînd se aplecase asupra comandantului lovit de moarte, îşi mai pironise pentru ultima oară ochii în ochii prietenului, care şi pierduseră gravitatea obişnuită şi l priviseră deschis, naivi şi limpezi ca ai unui copil.
879 Lanţul lung se întindea de la familia ţarului (aci comandantul lăsa să i scape o zdravănă sudalmă marinărească) pînă la armatorul vasului respectiv. Cine să i scrie istoria? Dar flota comercială rusă a crescut şi s a dezvoltat, a dat marinari straşnici şi asta numai datorită poporului rus.
880 Numai a treia categorie – a marinarilor ruşi care nu şi au găsit locul în Rusia ţaristă şi au fost nevoiţi să se îmbarce pe vase străine – nu are un istoric al ei. Despre aceşti marinari, adeseori neîntrecuţi, nu se ştie nimic; ei nu au o istorie a lor. Uite, golul ăsta aş vrea să l împlinesc eu.
881 Cele două felinare cu gaz, care se legănau şi fumegau, nu izbuteau să împrăştie bezna apăsătoare. Apa trecea de brîu. Cu fiecare legănare a navei, masa grea de apă izbea surd, ameninţătoare, pereţii. Această apă neagră, ce părea fără fund, era duşmanul cel mai rău şi mai primejdios.
882 Ilin le spuse să se schimbe imediat şi să mănînce ceva ca să mai prindă puteri, apoi să facă pe rînd de cart la clopotul vasului care scăpase neatins în vîrful barei sale strîmbată de explozie. Era singurul mijloc ce le mai rămăsese ca să şi anunţe prezenţa – să bată clopotul.
883 Din cînd în cînd se ridica cîte unul şi se ducea să l schimbe pe marinarul de la clopot, iar cel de afară intra rebegit şi dădea pe gît păhărelul anume pregătit pe masă, ca să se încălzească. Secundul şi mecanicul coborîră de mai multe ori în cală, să măsoare adîncimea apei.
884 Apa creştea. Geamătul înfundat al pereţilor etanşi şi scîrţîitul proptelelor arătau că presiunea apei creştea neîncetat. Cînd se va termina benzina pentru pompă... Marinarii încercau să se ia cu vorba, povestind şi glumind ca să nu se mai gîndească la asta, dar pînă Ia urmă tăcură cu toţii.
885 Ceilalţi i se alăturară. Viktor Meteliţîn, al treilea ofiţer, nu se lăsă rugat. Chipul lui de adolescent se îmbujoră, deveni visător de îndată ce degetele atinseră ghitara pe care o aduse din cabina sa. Cu glas puternic de tenor începu să cînte o melodie pe care toţi o cunoşteau.
886 Frumosul Meteliţîn cînta puţin aplecat într o parte, ridicîndu şi faţa spre felinarul ce răspîndea o lumină palidă. Semiîntunericul din cabină, pătratul alb al feţei de masă, dangătul stăruitor al clopotului care acum nu mai părea prevestitor, ci un acompaniament al cîntecului.
887 Ţară, mumă bună, ne duci dorul. Te au lăsat feciorii şi au plecat, Lacrimile ţi seacă... Vocea se frînse. Ultima notă, înaltă, mai stăruia în strună cînd deodată, parcă pentru a se supune cîntăreţului, tăcu şi clopotul. Ilin ţîşni din cabină şi alerga la matrozul de serviciu, Cegodaev.
888 Nu voia să împărtăşească oamenilor noutăţile alarmante înainte ca ei să şi mai fi venit în fire. În capul mesei înclinate, pe care farfuriile stăteau ca prin minune, încerca să pară bine dispus. După o noapte de încordare, ziua ce se înfiripa li se părea promiţătoare. Marinarii se înviorară.
889 Cei cinci marinari se rezemară cu spatele de cabina de navigaţie, care i apăra de vînt şi se uitară întrebători la Ilin. Acesta, încovoiat, cu picioarele desfăcute ca ruliul să nu l dea peste cap, cîntărea cuvintele simple şi grave pe care trebuia să le spuie acum tovarăşilor săi.
890 Vîntul şi curenţii ne au purtat spre ţărmurile Norvegiei, ocupată de nemţi. Bărcile de salvare au fost sfărîmate. Ne mai rămîn plutele de salvare, dar prea departe n o să ajungem cu ele, iar de cules... ei bine, nu ne ar putea culege decît duşmanii noştri. Asta înseamnă captivitate.
891 Eu unul nu mă dau pînă nu dobor cel puţin zece. O să mi vînd scump pielea. Cînd se vor termina cartuşele – atunci om avea timp berechet... – încheie uriaşul, făcînd un semn spre revolver. Vorbele fochistului avură asupra celorlalţi efectul unui vînt fierbinte. Moartea în luptă nu i înspăimînta.
892 Puneţi pe plute toate cartuşele, busola, felinarul, jurnalul de bord şi hărţile regiunii, pentru orice eventualitate... Nu uitaţi să legaţi zdravăn cizmele! Secundul controlă cu multă băgare de seamă cum fuseseră legate baloturile pe plute şi se îndreptă grăbit spre cabina comandantului.
893 Ilin închise într o cutie de tablă caietul comandantului împreună cu hărţile şi jurnalul de bord. Alunecînd pe puntea udă şi înclinată, marinarii împinseră cele două plute, legate una de alta, mai aproape de pupa, îşi puseră colacii de salvare şi dădură pe gît cîte un pahar de vodkă.
894 Un astfel de spectacol le fu dat să vadă marinarilor de pe "Kotlas", în timp ce vîntul şi curentul îi mînau departe. Nici unul dintre ei n ar fi putut spune cît timp trecuse: poate numai cîteva ore, poate cîteva zile. Conştiinţa marinarilor încetase să mai opereze cu noţiunile general omeneşti.
895 Voinţa, ea singură mai pîlpîia în aceste corpuri pe care viaţa începea să le părăsească. Ea îi făcea să înalţe din cînd în cînd capetele peste valurile care i scăldau şi să se agaţe de guşele cablului petrecute pe sub coate: mîinile zgîrcite, cu încheieturile umflate, nu le mai erau de folos.
896 Deodată, secundul, care se topea văzînd cu ochii, avu senzaţia nelămurită că pămîntul e pe aproape. Ilin ridică anevoie capul şi luptă un timp cu petele negre care i jucau prin faţa ochilor. În sfîrşit, reuşi să vadă malul care era aproape de tot. Ceaţa, străvezie pe mare, se îngroşa lîngă ţărm.
897 Pămînt! – strigă răguşit fochistul. Marinarii ieşiră din amorţire şi încercară să şi adune forţele ce le mai rămăseseră. Ilin scosese ultima sticlă de spirt. Lichidul de nouăzeci şi cinci de grade se scurgea pe gîtlejuri şi în ochii marinarilor prinse a licări din nou viaţa.
898 Marinarii erau purtaţi spre stînga, pe lîngă un promontoriu stîncos – poate un ostrov – îndărătul căruia fiordul se ramifica în două. La piciorul peretelui despărţitor pornea o fîşie de pămînt cu arbori, al căror frunziş tomnatec, ruginiu, de abia îl zăreau prin ceaţă. Mai încolo nu vedeau nimic.
899 În faţa promontoriului, valurile începură să salte plutele. Marinarii reuşiră cu mare greutate să ocolească promontoriul şi se treziră într un loc unde apa, neagra, liniştită, îngheţase parcă în ceaţa groasă, lăptoasă. Stîncile prăpăstioase se îndepărtară, lăsînd între ele un spaţiu semicircular.
900 Deodată, în crăpătura luminoasă dintre aceşti pereţi naturali se ivi bompresul vasului ale cărui catarge le observaseră marinarii cînd intraseră în golf. Cei şase îşi încordară gîturile, examinînd cu luare aminte corabia. După toate aparenţele, nu mai ieşise de mult în larg.
901 Arborada fusese scoasă, rosturile călăfătuite se zăreau clar ca nişte dungi cenuşii pe bordul negru. Plutele se lipiră fără zgomot de prova turtită a velierului, marinarii îşi încordară auzul. Nimic nu clintea pe punte sau în interior. Vasul părea pustiu. Secundul făcu un semn cu capul.
902 Sprijinindu se de cîrmă, nu le ar fi fost greu să urce scara, dar nu se simţeau în stare: erau prea slăbiţi. Într un tîrziu fochistul, cu o sforţare disperată, îl împinse în sus pe secund şi, scrîşnind din dinţi de tare ce se încorda, se căţără şi el cu guşa parîmei pe după gît.
903 Ilin căzu, fochistul însă se ţinu pe picioare şi începu să desfacă parîma ca să i ajute pe ceilalţi să urce. Deodată, undeva sub ei, scîndurile scîrţîiră sub povara unor paşi grei. Pe punte apăru o făptură masivă – un om cu cămaşă albastră, cizme înalte, marinăreşti, care.
904 Făcu un gest cu mîna, îmbrăţişînd întregul fiord, şi glăsui şi el, într o englezească stîlcită: – Nemţii pretutindeni, prind pe voi... – şi, ca să fie mai bine înţeles, strînse pumn palma desfăcută. Fochistul clătină din cap şi aduse astfel mîinile de parcă ar ochi cu o puşcă.
905 În vremea asta se iţi de după bord capul lui Meteliţîn. Grija pentru cei ce rămăseseră sus dăduse forţe celor de pe plută şi începură să se caţere pe velier. Norvegianul se dădu instinctiv înapoi, dar fochistul, cu un gest simplu, prietenesc îl apucă de mînă şi l duse spre bord.
906 Norvegianul aprinse un felinar, şi i conduse pe oaspeţii neaşteptaţi jos, la prova corăbiei. Aplecîndu se cît putu mai mult, el se strecură prin uşiţa joasă a unei încăperi mici, care părea a fi magazia de materiale de bord, şi atîrnă felinarul în tavan, bocănind de zor cu cizmele i uriaşe.
907 În tavan era încastrat călcîiul bompresului, prins cu brăţări de fier şi încadrat cu grinzi masive de stejar. Bompresul era înclinat, şi plafonul cabinei se înălţa în direcţia provei, iar spre ieşire cobora astfel încît puteai intra în cabină numai îndoindu te din şale.
908 El poate. Nu sînt nemţi. Sus păzeşte om. Bătrînul păşi înainte, dădu la o parte fără teamă pistolul automat din mîna fochistului şi, dezdoindu şi cu un suspin de uşurare spatele, se aşeză jos. Gazda pipăi îmbrăcămintea marinarilor, clătină din cap, făcu din ea la iuţeală o legătură şi ieşi.
909 Bătrînul, hîtru, făcu cu ochiul marinarilor şi aprinse o lulea care mirosea de te trăsnea. Abia acum îşi amintiră marinarii că trecuse multă vreme de cînd nu mai fumaseră. Cineva descoperi o bucată de ziar şi două ţigări, de o mărime extraordinară, prinseră a umbla din mînă în mînă.
910 Pe urmă, n au nici combustibil. Gazda noastră stă aici pentru că nemţii l au dat afară, împreună cu fratele lui, dintr o casă de pe malul celălalt al fiordului, unde şi au instalat pichetul de grăniceri. Gazdei i a plăcut aici: e la largul lui şi unde mai pui că nu i vede pe fascişti.
911 Mi a răspuns că sînt peste şase sute aici. Dar să lăsăm glumele. Pescarii zic că dacă se iscă lupta, nemţii îi vor omorî pe toţi, pe o rază de o sută de kilometri, sau îi vor arunca în închisoare, crezînd că au ascuns o unitate de paraşutişti. Pescarii vor să ne ajute să fugim şi cît mai repede.
912 Din golf nu pot scoate nici o navă cu motor, fiindcă nu au combustibil. Pe urmă, fac şi zgomot. Cel mai bine e să fugim cu velierul ăsta pe care ne aflăm: are o poziţie fericită, e chiar la intrarea în golf. În anotimpul ăsta e totdeauna ceaţă cînd bate vîntul dinspre mare.
913 Seara, vîntul îşi schimbă direcţia, bate dinspre fiord, către vest, şi goneşte ceaţa spre mare. Dacă izbutim să plecăm o dată cu ceaţa, am scăpat. Velierul nu face zgomot şi, în cursul nopţii putem să ne îndepărtăm mult de mal şi să ajungem în zona unde patrulează vasele englezeşti.
914 Înainte de căderea nopţii, pe ceaţă, vor veni pe vas pescarii din sat ca să pună vergele şi să lege pînzele. Desigur, corabia e cam mare, nu i vas de apă dulce şi o să ne fie greu să mînuim pînzele. Şi încă ceva: greementul e vechi. Deci, pericole sînt. Dar altă ieşire nu avem.
915 Oamenii nu ne pot duce în munţi, la partizani, nu au pe cineva potrivit pentru asta. Straşnici oameni! Zis şi făcut! Noaptea, în timp ce dormeam, ne au adus două butoiaşe cu apă şi ceva alimente – brînză, peşte sărat, pîine din făină de orz, deşi nici lor nu le prisosesc.
916 Marinarii strînseră cu putere mîinile norvegienilor, apoi secundul, îndeplinind dorinţa unanimă, scrise pe două bucăţi de hîrtie numele şi adresele marinarilor sovietici, pe care le înmînă pescarilor. Bătrînul împături cu grijă hîrtia şi mult timp scotoci în fel şi chip prin chimir, bodogănind ceva.
917 Mai sînt şi de ispravă... În tine ai încredere, de ce să i crezi pe alţii mai răi? Zăpăcit de elocinţa neaşteptată a fochistului, timonierul amuţi. Ilin ordonă celorlalţi să nu iasă pe punte, iar el hotărî să examineze corabia, mai ales ca să vadă în ce stare era cîrma.
918 Urcă cu băgare de seamă treptele scîrţîitoare care duceau pe punte. Capacul bocaportului era ridicat înspre provă şi nu l lăsa să vadă marea, în schimb fiordul îi apărea ca în palmă. O panglică îngustă de apă, aproape neagră ca smoala, pătrundea adînc în inima munţilor stîncoşi.
919 Clădirea era împodobită cu giruete de fier, în forma unor capete de dragoni, cu botul rînjit, cu limba scoasă. Surprins de această ciudată arhitectură, Ilin privi îndelung într acolo pînă ce desluşi nişte cruci mititele. – era, probabil, o străveche biserică norvegiană.
920 Lemnul fusese înnegrit de timp, dar silueta colţuroasă şi avîntată a clădirii se contura destul de clar pe fondul stîncilor golaşe, cenuşii. Capetele dragonilor, întunecate, cătau ameninţătoare. Molizi întunecoşi împresurau biserica; îndărătul ei munţii se mistuiau în nori pufoşi, mohorîţi.
921 Ia te uită ce fel de vas trebuia să conducă, să comande el... Ilin strîmbă din nas şi se uită spre mare. La stînga bompresului, de a lungul umbrei lungi a stîncilor fiordului, zări în depărtare un lanţ de ostroave în formă de cupole ca nodurile unui pumn gigantic scufundat în mare.
922 Spusele bătrînului norvegian se adeveriseră întocmai, înainte de a se însera, fiordul se cufundă într o ceaţă groasă, mai deasă decît în seara trecută. Marinarii ieşiră pe punte şi deodată puseră mîinile instinctiv pe arme: peste bord se strecurau una cîte una o mulţime de umbre.
923 Curînd puntea se umplu de oameni. Fără grabă, dar şi fără a pierde în zadar vreo clipă, norvegienii întinseră sarturile, scoaseră, desfăcură şi înălţară velele. Se arătau foarte prietenoşi cu ruşii. Un bătrîn lup de mare mic de stat şi bine legat îi îndruma cu glas moderat.
924 Cînd suflă dinspre fiord pentru poziţia asta a vergelelor, vîntul va fi aproape din pupa. Cînd vîntul o să sufle în rafale dinspre fiord, n o să mai aveţi timp de braţat vergile: desfaceţi lanţul ancorei şi – la drum! Încă ceva: rîndunica şi focul săgeţii nu le am întins.
925 Norvegienii îşi şterseră sudoarea, strînseră mîinile marinarilor sovietici, îi bătură prieteneşte pe umăr şi apoi dispărură peste bord tot atît de tăcuţi cum veniseră. Kurganov îmbrăţişă gazda, repetîndu i numele său pînă acesta izbuti să pronunţe aproape corect: "Curganoff".
926 După ce depăşi promontoriul, Ilin viră spre nord, cu vîntul mereu în spate. Negura groasă s o tai cu cuţitul înghiţi corabia ce ieşea fără zgomot în largul oceanului, părăsind pentru totdeauna ţărmurile Norvegiei, unde marinarii sovietici găsiseră un ajutor atît de neaşteptat şi preţios.
927 Şi mai rău era cînd vasul sălta pe un val: catargul se năpustea asupra i ca şi cînd ar fi vrut să l facă praf. Picioarele îi lunecară şi rămase atîrnat cu spatele deasupra punţii. Fruntea lui Meteliţîn se brobonă de sudoare; din cauza înălţimii cu care nu era obişnuit îi venea greaţă.
928 Din păcate am uitat să ne dăm întîlnire cu englezii. Aţi vrea să navigăm cu vîntul din pupa schimbînd după toate regulile marinăreşti, murele? Dar spune mi, prietene, cum aţi putea numai voi patru mînui atîtea pînze? Vezi, asta e. Eu unul am o busolă de buzunar fosforescentă şi mi ajunge.
929 Drace, tare aş vrea să fumez! Pentru Ilin şi timonier noaptea trecu într o permanentă încordare. Erau cu urechea mereu ascuţită la uruitul vîntului în vele. Cînd creştea şi devenea mai sonor, ştiau că nava s a repezit după vînt. Rezistenţa crescîndă a timonei semnala imediat acelaşi lucru.
930 Vîntul scăzu dar valurile creşteau, deveneau uriaşe iar brigantina era scuturată ca o coajă de nucă. Mersul deveni nesigur, pînzele pocneau amarnic sub rafale la fiece plonjare precipitată. Biata navă trosnea şi scîrţîia ca vai de ea, scîndurile punţii vibrau şi se îndoiau sub picioare.
931 Glasul furtunii ce se apropia avea nu ştiu ce farmec copleşitor, ameninţător. Stătea gata să se năruie cu puterile i ciclopice asupra bătrînei brigantine, care se zbătea pe valuri; cei şase marinari se simţiră deodată tot atît de singuri ca şi în clipa cînd părăsiseră "Kotlas" ul ce se scufunda.
932 Marea înnebunise. Valurile uriaşe, toate numai spumă, erau acum de zece metri. Vîntul le spulbera chiuind coamele, spuma, fluturînd ca nişte plete dalbe, se risipea încoa şi ncolo. Munţii de apă se ridicau şi şi întindeau ghearele lungi spre navă gata, gata să o prindă.
933 Glasurile mării se contopeau într un muget neîntrerupt, vuietul furtunii îi ţinea isonul. Brigantina, căreia nu i mai rămăsese întreagă decît o singură pînză – gabierul, zbura acum cu vîntul din pupa. Trosnetele vasului, glasurile oamenilor se înecară în larma asurzitoare a furtunii.
934 Secundul se străduia să ghicească în dansul haotic al valurilor acea direcţie către care să se avînte asemenea unui om ce balansează în echilibru deasupra unei prăpăstii şi care direcţie, ea singură, putea salva nava. Ceilalţi marinari, istoviţi, lucrau fără întrerupere la pompe.
935 Mai curînd v aş spune o istorioară veche de mai bine de un veac. Pe urmă vom discuta toate argumentele în favoarea unei naţiuni sau a alteia. De acord? Ofiţerii primiră într un glas. Cattering se aşeză comod într un fotoliu, îşi desfăcu picioarele lungi şi şi aprinse pipa.
936 Mai întîi se iscase pe neaşteptate o furtună, care i stricase arborada, iar caricul, din pricina înclinării, se deplasase în cală. Numai experienţa iscusitului său căpitan şi lupta eroică a marinarilor putuseră salva nava "Fairy Drang" dintr o situaţie extrem de critică.
937 Din nefericire, însă, furtuna fusese vestitoarea unui ciclon îngrozitor, căruia corabia avariată nu i mai putu ţine piept pînă la capăt... Drace! – exclama Cattering întrerupîndu şi povestirea. Crucişătorul se aplecă tare într o parte, apoi se redresă brusc şi se năpusti în partea cealaltă.
938 Le am semnalizat, dar nu sîntem siguri că au răspuns; parcă totuşi am văzut licărind o clipă ceva; or fi lansat vreo rachetă. Nu le putem veni în ajutor dar navigam în aceeaşi direcţie şi furtuna începe să se potolească. Le am semnalizat să se ţină de noi, dar nu prea aproape, altfel îi scufundăm.
939 Acest popor viguros a fost dăruit de soartă cu o însuşire care e, după cît pot eu să mi dau seama, următoarea: ruşii tind întotdeauna spre rădăcina lucrurilor, vor să ajungă la cauza principală a oricărui fenomen. Am curajul să afirm că ei cunosc natura mai adînc decît noi.
940 Dar unde şi cum? Era în 1922, Războiul civil de abia se terminase, în ţară domnea ruina şi foamea şi tînărul stat sovietic avea de luptat cu încă foarte multe greutăţi. Nimeni nu se gîndea deci, şi cu atît mai puţin tînărul Efremov, că ar putea învăţa fără să şi muncească.
941 Laborant, preparator sau om de serviciu – ce avea a face! Important era că putea să se întreţină şi să înveţe în acelaşi timp. Unei expediţii îi urmează alta. Se constată că tînărul laborant are nu numai înclinaţii de om de ştiinţă, dar şi aptitudini de conducător, organizator.
942 Acestea sînt îndeletnicirile lui pe timpul verii; iarna îşi reia lucrările de laborator şi urmează cursurile facultăţii de biologie a Universităţii din Leningrad. Dar, fie că biologia nu l atrăgea prea mult, fie că ştia de acum tot ce avea nevoie, Efremov, ajuns în anul trei, părăseşte facultatea.
943 Astăzi este inginer de mine. Nu întîmplător s a consacrat acestei profesiuni, căci de n ar fi existat minele, mai ales cele adînci, ştiinţa modernă a paleontologiei n ar fi făcut progrese atît de mari. În adîncurile lor au putut fi descoperite multe şi preţioase urme ale vieţii trecute a pămîntului.
944 Din 1943 cronologia neobositei activităţi a lui Efremov, ca om de ştiinţă, se îmbină armonios cu cronologia activităţii sale ca scriitor. Îmbinarea este numai aparent recentă, fiindcă de fapt aceste două laturi ale personalităţii lui Efremov coexistau invizibil, şi mai înainte.
945 Iată dar, că soarta a fost generoasă cu acest savant scriitor. Savantul aspiră să cunoască, iar scriitorul îi împrumută pana, fiindcă artistul ce vieţuieşte în omul de ştiinţă consideră de datoria lui să I ajute să şi exprime ideile. Ştiinţa este talentul de a schiţa în trăsături precise.
946 Pe de o parte cunoscutul, pe de altă parte posibilul. Dacă n ar fi fost savantul, de bună seamă că n ar fi existat nici scriitorul. Şi dacă artistul n ar fi vieţuit în savant, se prea poate ca nici acesta să nu fi existat. Să făureşti cu ambele mîini deopotrivă – nu e puţin lucru.
947 Tînărul ardea de dorinţa de a cunoaşte, a cunoaşte şi iar a cunoaşte; de a cunoaşte singur, direct. Şi ca să cunoşti cu adevărat, trebuie să şi creezi – atît în ştiinţă, cît şi în artă. Nu există criteriu de apreciere a acelei munci care oferă oamenilor fie şi numai un dram de încîntare.
948 Matei vedea dintr o parii coama ieonină şi profilul energic ai lui Moroianu. Inginerul stătea neclintit, privind drept înainte, spre cortina care nu se ridicase încă. Nu răspunse la o întrebare directa, şi Matei îi atinse braţul ca să l facă atent. Sub stofa moale, muşchii încordaţi tremurau.
949 Stînjenit fără rost, Matei era gata să închege o discuţie neutră. Îl salvă însă foşnetul greu al cortinei. Apoi uită şi de Moroianu şi de ceilalţi. Rămase singur în faţa spectacolului straniu de pe scenă. Pe un schelet de oţel, atîrnau foi subţiri de aur, argint şi platină.
950 La început, această alcătuire metalică lucea nemişcată în lumina difuză a sălii. Deodată se aprinse un reflector undeva, în siînga. Trezite parcă de raza lui puternică, foile porniră să vibreze mărunt, îovindu se una de alta, şi întregul schelet se aplecă într acolo cu un freamăt aspru.
951 Asta ne tifebuie nouă pentru relaxare?... Moroianu nu încercă să se dezvinovăţească pentru ideea lui nefericită. Poate nici nu auzise vorbele celorlalţi. Cutremurîndu se, cu chipul crispat, se ridică brusc şi ieşi din lojă. După un scurt moment de ezitare, colegii săi îi urmară pilda.
952 În acea ultimă seară petrecută pe pămînt, trebuiau să rămînă împreună cu orice preţ. Moroianu îi aştepta la capătul culoarului, trăgînd nervos dintr o ţigară cu miros de miere proaspătă. Şerban Sţoia i o luă dintre degete şi o azvîrli în scrumiera prinsă în perete. Inginerul nu protestă.
953 Faţa nemişcată a lacului artificial îi venea fulgerător în întîmpinare. Matei se craraponă de speteaza scaunului din faţă. Acum!.. Oglinda verzuie se sparse în mii de cioburi. Confinuînd să lunece pe şinele de metal, căruciorul despica straturile fluide cu botul său ascuţit.
954 Se stăpîni însă şi urcă încet scăriţa mobilă, îmbrăţişînd cu o ultimă privire cerul opalin, clădirile cosmodromului, rachetele poşiale şi de pasageri... Într o străfulgerare înţelese că părăsea toate aceste lucruri şi altele încă mai apropiate pentru multă vreme – poate pentru totdeauna.
955 Trăise pînă atunci mirajul neîntrerupt al marii plecări. Probele din ce în ce mai grele la care fuseseră supuşi, miile de pagini acoperite cu scheme, formule şi ecuaţii – totul se topea în imaginea "Albatrosului" ţîşniad spre cer ca înţr o erupţie de flăcări portocalii.
956 Erau acolo reporteri care nu se îndurau să şi părăsească "prada", admiratoare cu braţele încărcate de flori... Inginerul zîmfoi încă o dată în faţa obiectivelor aparatelor de televiziune, se smulse din cercul celor care încercau să nîai obţină un autograf şi se îndreptă grăbii spre scară.
957 Matei îi prinse de umăr, cu gînd să l ajute, dar inginerul îi dădu mina 1a o parte şi intră în cabină fără să secată nici o vorbă. Pricina supărării nu i era necunoscută lai Matei. Cu toată ora tîrzie fixată pentru decolare – aproape de miezul nopţii – sute de oameni veniseră să i conducă.
958 De departe, din adîncul mării de aur a holdelor coapte, veni o adiere abia simţită. Matei o sorbi ca pe un ultim mesaj al bătrînei planete şi păşi peste prag, încerclnd să şi oprească tremurul buzelor. Uşile se închiseseră ermetic, rupînd brutal contactul direct cu lumea din afară.
959 Era o panglică lată de crilon, un material plastic care devenea din ce în ce mai rezistent pe măsură ce creştea tensiunea exercitată asupra lui, repartizînd o în chip egal pe toată suprafaţa elastică. În sfîrşit, punîndu şi căştile radiofonice şi Iaringofoanele, se întinseră pe fotoliile pat.
960 Motoarele "Albatrosului" tuşiră o dată scurt, apoi văzduhul se umplu de un vaier adine, cutremurător. Patru coloane de fum susţineau parcă aparatul cere urca spre zenit. Vaierul crescu tot mai înalt şi mai subţire, îniîrzimd o clipă Ia graniţa ullrasonică, apoi se stinse.
961 Braţele, picioarele, corpul întreg îi gemea sub povara crescîndă a acceleraţiei. Fiecare inspiraţie îi cerea un efort dureros. Cadranele de deasupra lui pluteau într un văl tulbure de ceaţă. Îşi spuse, întîi, că e fumul unui incendiu care mocneşte în pîntecul astronavei.
962 Vru să strige, dar nici un sunet nu i ieşea din gura larg deschisă. Nu era în stare nici să şi mişte ochii în orbite. Îşi pierduse aproape cunoştinţa, cînd vibraţia uriaşului proiectil îşi schimbă ritmul, şi strivitoarea presiune începu să se micşoreze. Peste cîteva minute, motorul tăcu.
963 Acum zăcea nemişcat. Fruntea îi era acoperită de broboane mari de sudoare şi faţa îi încremenise într o expresie de negrăită spaimă. Matei crezu o clipă că Moroianu a murit. Neavînd la îndemînă un obiect tăios, alergă la postul de pilotaj şi smulse un bisturiu din trusa medicală.
964 Şi cam atît. Rolul pilotului era mai mult de a supraveghea bunul mers al aparatelor. Măiestria lui avea să se arate mai tîrziu, în timpul operaţiilor complicate ale "amarti zării", cînd aprecierea complexului de factori interni şi externi nu putea fi lăsată doar pe seama creierului electronic.
965 Cu toate acestea, nici pilotul şi nici ceilalţi membri ai expediţiei nu şi omorau zilele într un "dolce far niente". Spaţiul restrîns neîngăduind îmbarcarea tuturor specialiştilor necesari, echipajul fusese nevoit să şi însuşească într un timp record cunoştinţe care ar fi necesitat ani de studiu.
966 Iar profesorul Şerban Stoia, o somitate în domeniul construcţiei de aero şi astronave, îşi umpluse rafturile dulapului din perete cu tratate de mineralogie, asupra cărora stătea aplecat zile întregi. Necesităţile imperioase ale vieţuirii în comun ceruseră şi altfel de specializare.
967 Înainte de a părăsi Pămîntul, hotărîseră că mesele zilnice vor fi pregătite de fiecare, prin rotaţie. Urmaseră chiar un curs rapid şi sumar de artă culinară. Dar orice artă presupune măcar şi o fărîmă de talent, şi eşecurile tovarăşilor săi îl convinseră pe Matei să şi asume funcţia de bucătar unic.
968 Iar bucătarul unic se străduia să alcătuiască meniuri cît mai variate, cu toate că sortimentul redus aii de materii prime nu i prea îngăduia să şi dea frîu liber fanteziei... Începuseră să se obişnuiască cu monotonia vieţii sedentare, din care îi smulse o întîsaplare tragică.
969 Moroianu tresări şi îşi întoarsa privirea asupra tabîei cu pătrăţele bicolore, pe care piesele erau prinse ca nişte gîza în insectar. Nu i trebui mult să înţeleagă că matul era inevitabil. Strînse fără vlagă mîna Iui Matei şi începu să desfacă centura de xiien care l ţinea legat de fotoliu.
970 Apoi vîsli prin aer spre uşă. Cînd o deschise cu o mică smucitură, o revistă cu coperta viu colorat! ieşi din buzunarul larg al combinezonului, său albastru. Nu mai auzi strigătul lui Matei, şi uşa masivă pocni scurt în urma lui. Kevista oscila nehotărită deasupra podelei.
971 Privind o, Matei se gîrsdea fără entuziasm la victoria lui. I se părea că înirîngerea lui Moroianu – prima înfrlngere de cînd jucau împreună – are o semnificaţie ciudată şi îngrijorătoare. Grigore Moroianu urcase vertiginos treptele consacrării oficiale, cucerind într un an titlul de maestruru.
972 Pe astronavă, lucrurile se schimbaseră într un mod surprinzător. Moroianu cîştiga duelul deschiderilor, datorită acelui reflex pe care! dă cunoaşterea temeinică a tuturor variantelor principale, se pierdea în jocul de mijloc şi era silit să se întrebuinţeze serios ca să termine Ia egalitate.
973 După cum se ştie, echipajul "Albatrosului" era alcătuit din voluntari, socotiţi drept cei mai buni din zecile de oameni care ceruseră să plece în prima expediţie romînească pe Marte. Ar fi fost deci de aşteptat ca fiecare să pună întreaga lui emoţie în slujba reuşitei expediţiei.
974 E adevărat că zburaseră de cîteva ori la mare înălţime, pe o traiectorie parabolică astfel calculată încît forţa de inerţie să contrabalanseze forţa gravitaţiei. Dar între aceste şedinţe, care durau cinci şase secunde, şi săptămmile petrecute pe astronavă era o deosebire uriaşă.
975 Cu toate că mişcările suplimentare duceau la creşterea consumului de oxigen – şi oxigenul trebuia drămuit cu cea mai mare zgîrceme –, profesorul Stoia, conducătorul expediţiei, se declară de acord cu începerea neîntîrziată a exerciţiiîor. Primul era un fel de înot aerian.
976 Asironauţii se aşezau pe rînd Ia un capăt al cabinei şi porneau să vîslească cu braţele prin aer, plutind spre capătul opus. Suplul şi energicul Virgil trecea mai totdeauna "linia de sosire" înaintea celorlalţi. Al doilea joc – un fel de luptă liberă – cerea şi el mai multă îndemînare decît forţă.
977 Combatanţii se străduiau să l facă pe adversar să atingă unul din pereţii cabinei, ceea ce echivala cu "căzutul" terestru. Revelaţia turneului perpetuu o constitui Şerban Stoia, care şi mai aducea aminte de isprăvile copilăriei petrecute într un sat de pe malul Oltului.
978 Şi refuzase categoric să mai ia parte la întreceri, însingurîndu se mai vădit ca pînă atunci. Hotărîră că inginerul trebuie antrenat în activităţi care să l smulgă din plasa gîndurilor întunecate. A doua zi, Matei declară că va fi nevoit să se dedice mai mult studiului fenomenelor cereşti.
979 Mormăind ceva despre zădărnicirea eforturilor, inginerul nu putu totuşi să refuze. Începu să se trezească înaintea tuturora ca să controleze bacurile în care legumele creşteau cu repeziciune, hrănite din belşug cu săruri minerale şi favorizate de căldura şi lumina becurilor speciale.
980 Ar mai fi spus şi altele, dar Matei îl opri cu un semn. Moroianu trebuia cruţat chiar dacă observaţia lui era cu totul nedreaptă. Ca să şi îndeplinească planul de studiu, profesorul îl rugă pe Virgil să i citească măcar un ceas, două pe zi pînă ce i s or însănătoşi ochii.
981 Prin hublourile de borazon, mai dur decît diamantul şi transparent pînă la a da senzaţia de inexistenţă, constelaţiile scîateiau nemişcate, ca o profuziune de pietre scumpe ţintuite pe perna de catifea neagră a bijutierului. Albastrul înşelător al oceanului atmosferic dispăruse.
982 Avea dreptate Moroianu: era destul să se defecteze radarul... Altfel, după ultima izbucnire, inginerul îşi vedea de treabă cu destulă conştiinciozitate şi părea stăpîn pe sine. Matei îl mai surprinsese de două trei ori privind prin hublouri cu o nălucire de spaimă în ochi.
983 Dar urmele unei boli grele nu se fac simţite în convalescenţă... Mai era o zi pînă la întîlnirea cu roiul de meteoriţi. Astronauţii renunţaseră la ocupaţiile lor obişnuite, simţind nevoia să fie mereu împreună, uniţi chiar prin tăcerea pe care nu îndrăzneau s o tulbure.
984 Pentru prima oară de la plecare, puseseră în funcţiune micul aparat de proiecţie, urmărind cu nostalgie imagini ale planetei natale – bulgăre de argint pierdut undeva în imensitatea nesfîrşită a Universului. În aceste împrejurări, Moroianu îi surprinse încă o dală prin atitudinea sa.
985 Dacă vrea cineva să coboare, e liber. Dezmeticindu se, Virgil şi Matei se aruncară asupra lui aproape în aceeaşi clipă, înţelegînd că e gata să săvîrşească un fapt cu urmări ireparabile. Dar Moroianu, care i pîndea cu coada ochiului, se răsuci pe jumătate în aer şi scoase mîna din buzunarul drept.
986 Răsună o bubuitură. Virgil păli şi şi duse mîna la umăr. Matei şovăi o clipă – destui pentru ca Moroianu să închidă uşa pe din afară. Se repezi atunci la butonul de comandă al micului servomotor, dar mecanismul nu voia să asculte. Uşa era blocată. Erau, toţi trei, prizonierii inginerului.
987 Profesorul şi Virgil tresăriră. Îşi bătuseră capul împreună mai bine de un ceas, fără să găsească o soluţie. Ca să şi croiască drum prin uşa metalică, le ar fi trebuit un aparat oxihidric sau un explosiv, or nu aveau la îndemînă nici măcar un ciocan şi o daltă. Situaţia era într adevăr desperată.
988 Moroianu se afla în cabina de comandă, efeciuînd, desigur, calculele necesare pentru a întoarce astronava spre Pămînt. Aceasta însemna nu numai spulberarea tuturor nădejdilor care însoţeau expediţia. O greşeală cît de mică ar fi avut drept urmare primejduirea vieţii întregului echipaj.
989 Dar flacăra pîlpîi o clipă, se strînse într o mică sferă palidă şi se stinse. Abia atunci îşi dădură seama că uruitul aproape imperceptibil al ventilatoarelor încetase. Sccţlnd din funcţiune servomotorul uşii metaiice, Moroianu detectase – pesemne – circuitul aeraţiei artificiale a cabinei.
990 Autorii uitaseră însă să arate cum trebuie să acţionezi cînd picioarele îţi sînt legate de un vehicul interplanetar prin invizibilul flux magnetic, iar restul corpului pluteşte liber într o lume nesupusă legilor gravitaţiei. Fiecare mişcare însemna pentru Matei o aventură cu sfîrşitul necunoscut.
991 Despre orientare nici nu putea fi vorba atîta timp cît poziţia îi era nestabilă – lăsînd deoparte faptul că orbecăia într o beznă pe lîngă care nopţile pămînîene par zile însorite. Matei hotărî să înceapă prin a şi regăsi echilibrul şi se întinse încet, cu precauţie, de a lungul astronavei.
992 Apoi aprinse becul de pe cască şi încercă să descopere una dintre ţevile de eşapament ale motoarelor auxiliare. Zări, nu prea departe, un capăt de cilindru şi porni într acolo. Înainta centimetru cu centimetru, respirînd din ce în ce mai greu, acoperit cu un giulgiu de sudoare îngheţată.
993 Printr un ciudat proces de dedublare se vedea de sus tîrîndu se pe suprafaţa lucioasă a "Albatrosului" ca o omidă uriaşă cu excrescenţe informe. Ajuns la gura ţevii de eşapament, trebui să şi acorde un răgaz de odihnă. Era stors de puteri, şi o sete cumplită îi ardea buzele.
994 Şi unde va mai găsi energia necesară ca să se întoarcă la camera ecluză?... Cilindrul era însă destui de larg Mai mult chiar, Matei descoperi, cu un geamăt de bucurie, o scară de metal prinsă de peretele interior. Cu preţul unei noi încordări, izbuti să se agaţe de prima treaptă.
995 Placa cedă. Matei rămase o vreme prostit, neînţelegînd ce se întîmplase. Pe urmă îşi retrase capid cu precauţie şi văzu că are de a face cu un fel de capac prins într o parte cu o balama, iar în cealaltă sprijinindu se pe un resort puternic. Dincolo era camera de comprimare a vaporilor.
996 Astupă cu talpa uriaşă a costumului spaţial deschizătura de evacuare a vaporilor şi desfăcu valva exterioară a rezervorului cu oxigen pe care l purta în spate. După ce manometnil brăiară îi arătă că în încăpere e o atmosferă respirabilă, îşi scoase costumul şi se rezemă de perete, istovit.
997 Clăîinîiuiu se pe picioare, se îndreptă spre pereiele camerei de control şi începu să caute mecanismul de declanşare a trapei metalice. Nrl găsise încă – ochii îi erau împăienjeniţi, iar degetele îi tremurau –, cînd trapa se deschise, şi Moroianu apăru îmbrăcat într un costum spaţial.
998 Stăpîniţi de aceeaşi uimire, se musurară cîteva clipe în tăcere. Dezmeticindu se primul, Moroianu făcu un pas înainte, întinse braţele şi l apucă pe Matei de umeri, strîngîndu l ca într o menghine. Costumul îi îngreuia mult mişcările, dar era vădit mai puternic decît adversarul său.
999 Tîrîndu l, ducîndu l aproape pe sus, Moroianu îl împinse către peretele pe care se desena conturul circular al ţevii de eşapament. Îl sili să îngenuncheze şi, ţinîndu l cu o mînă de fier, se pregăti să ridice placa rotundă îndărătul căreia pîndea ventuza opacă a abisului cosmic.
1000 Voi cunoaşteţi partea ei esenţială. Dar eu scriu mai ales pentru secolele viitoare. Îmi amintesc că pe acel Pămînt, care vouă vă este necunoscut şi zace pierdut în vreun colţ neştiut al Spaţiului, curiozitatea istoricilor punea mare preţ pe mărturiile oamenilor din vremile trecute.
1001 În acea zi de iulie l975 tocmai se încheiase cel dintîi an al meu în funcţia de asistent la laboratorul de Geologie al Facultăţii de ştiinţe din Bordeaux, un oraş al Pămîntului. Aveam pe atunci douăzeci şi trei de ani şi, fără să fiu frumos, eram un tînăr bine dezvoltat.
1002 Pentru voi un metru optzeci şi trei nu este decît o statură mijlocie! Dacă vreţi să cunoaşteţi înfăţişarea mea de atunci, uitaţi vă la primul meu nepot, Jean. Ca şi dînsul şi eu eram brun, cu nasul mare, cu mîini mari şi ochi verzi. Fusesem foarte fericit de numirea mea.
1003 Reveneam deci în acelaşi laborator în care, cu cîţiva ani înainte, desenasem primele mele fosile. Aveam să mă distrez de aci înainte cu erorile pe care le comiteau studenţii, confundînd două forme învecinate, care pentru un ochi exersat se diferenţiau imediat. Sosise aşadar iulie.
1004 Şi, ştii, va fi de lucru pentru doi geologi – ba chiar şi pentru mai mulţi! Vei avea cu acest prilej un interesant subiect de teză, destul de nou, cred. Mai vorbim noi despre asta. Am de gînd să trec vara aceasta să l văd pe unchiul tău. Uşa se închise în urma lui. N aveam să l mai revăd niciodată.
1005 Dacă ar fi ştiut ce avea să mi se întîmple, fără îndoială că nu m ar fi părăsit! Luarăm trenul, fratele meu şi cu mine, chiar în aceiaşi noapte. Pe la orele 4 după amiază, a doua zi, ajunserăm la gara... puţin importă numele, pe care nu l am notat şi pe care nu l mai pot regăsi în memorie.
1006 Aseară am vrut să fotografiez constelaţia Andromeda pentru o supernovă recent descoperită acolo. Am fixat deci telescopul cel mare conform calculelor şi, din fericire, am aruncat o privire, din curiozitate, prin "cercetător", mica lunetă care se reglează paralel cu telescopul cel mare.
1007 O apucarăm pe drumul în serpetină ce urca spre Observator. La poalele micului pisc pe care era construit Observatorul, într o vale îngustă şi lungă se ascundea un sătuleţ. Puţin mai sus fusese ridicată aglomerarea formată de uzină şi de casele din prefabricate ale personalului.
1008 Ah! Tu eşti, zise el pe un ton mai îmblînzit. Se ridică din fotoliu, înălţîndu şi statura gigantică şi mă cuprinse într o îmbrăţişare de urs. Parcă îl văd şi acum cu părul şi sprîncenele lui cenuşii, cu ochii de cărbune şi barba mare ca abanosul, răsfirată în evantai pe jiletcă.
1009 Un timid "bună ziua, domnule Bournat", mă făcu să mă răsucesc pe călcîie. Pirpiriul Menard, asistentul, stătea în picioare la masa lui, în faţa unor hîrtii acoperite cu semne algebrice. Era un omuleţ cu ochelari foarte groşi, cu o bărbuţă de ţap şi cu o imensă frunte brăzdată de cute.
1010 A spune despre ea că era frumoasă, ar fi prea puţin, căci era de o frumuseţe rară, cu mult mai frumoasă decît oricare dintre femeile pe care le văzusem vreodată. Strîngerea ei de mînă fusese sinceră şi scurtă, apoi se cufundă în calculele ei. Unchiul meu mă trase deoparte.
1011 Eu cred că impresia e mai puternică prin contrast cu mediul înconjurător. Şi acum, ai să mă scuzi, dar trebuie să mi termin cercetările încă înainte de a se însera, ca să fiu gata pentru observaţiile pe care le voi face în noaptea aceasta. După cum ştii nu mi a sosit încă personalul ajutător.
1012 O singură ipoteză stă în picioare, care să nu fie prea absurdă: ştii – sau mai degrabă tu n ai cum să ştii – că lumina poate fi deviată de cîmpuri de gravitaţie intensă. Totul se întîmplă acolo ca şi cînd o masă enormă şi ar fi făcut apariţia între Andromeda şi noi, înăuntrul sistemului solar.
1013 Cînd rămînea serioasă, obrazul ei frumos era ca o marmură îngheţată, dar cînd rîdea, ochii ei scînteiau, îşi scutura părul bogat, dînd capul puţin pe spate şi atunci, pe legea mea, era şi mai frumoasă. Dar n aveam să mă bucur prea mult timp de tovărăşia ei, în acea seară.
1014 Apoi Vandal ne puse la curent cu ultimele cercetări în biologie. Se înnoptase. Luna, în semilună, strălucea deasupra munţilor, stelele scînteiau. Răcoarea nopţii ne făcu să intrăm în sala comună, fără să aprindem lumina. Eram aşezat cu faţa spre fereastră, alături de Michel.
1015 Toate amănuntele din acea seară îmi sînt extraordinar de prezente în memorie, deşi a trecut de atunci atît de mult timp! Vedeam cupola Observatorului desenîndu se clar pe cer, flancată de micile turnuleţe ce adăposteau lunetele accesorii. Învitaţii se răzleţiseră în grupuri; eu vorbeam cu Michel.
1016 Izbucnirăm toţi deodată în exclamaţii de uimire. Căci, timp de cîteva momente, cu toţii furăm învîrtiţi prin sală, ca nişte fire de praf măturate de vînt. Şi avurăm toţi aceeaşi senzaţie înspăimîntătoare, de vid interior, de ameţeală, de pierdere aproape totală a noţiunii de sus şi jos.
1017 Agăţîndu mă de mobile, mă dusei la fereastră. Nu, eram nebun! Stelele păreau că dansează o sarabandă deşuchiată, aşa cum ar fi făcut o imaginea lor într o undă agitată de apă. Ele se legănau, se măreau, se stingeau, apoi iarăşi apăreau, alunecau brusc dintr un loc într altul.
1018 Îl văzui urcînd, cu paşi imenşi şi nesiguri, mai mari de 10 m fiecare, pe poteca ce ducea la Observator. Cu creierul ca golit, dincolo chiar de senzaţia de spaimă, înregistram fenomenul. Părea că o lamă uriaşă venea spre noi, de sus în jos, o lamă invizibilă, deasupra căreia totul dispărea.
1019 Deodată, brusc, pieri şi Observatorul! Mai avui timpul să văd, la sute de metri în jos, cum muntele fu retezat dintr o dată, ca de un brici uriaş, arătîndu şi straturile ca pe o imensă diagramă geologică. Şi totul era luminat de o stranie lumină lividă, o lumină ca de pe altă lume.
1020 Fereastra se sparse în ţăndări, ca împinsă dinăuntru de un genunchi gigantic. Fui aspirat în afară, dus de o furtună de o forţă nemaipomenită, de a valma cu tovarăşii mei, rostogolit pe pantă, izbindu mă de pietre şi de arbuşti, zguduit, simţind că mă înăbuş şi sîngerînd abundent din nas.
1021 Observatorul reapăruse, intact după cîte se părea. Şi era ziuă, o zi bizară, arămie. Ridicai ochii şi zării un soare micşorat, roşietic, îndepărtat. Urechile îmi vîjîiau, genunchiul stîng îmi era umflat, aveam ochii injectaţi de sînge. Aerul era îmbibat de o duhoare ciudată.
1022 El zăcea pe spate, la cîţiva metri de mine. Mă repezii spre el, uimit de a mi simţi din nou greutatea corpului. Paul avea ochii închişi şi îi curgea sînge din pulpa dreaptă, adînc rănită de un ciob de geam. Pe cînd îi legam rana strîns, cu batista mea, el îşi reveni din leşin.
1023 Ne aflam toţi trei în Observator. Observatorul s a clătinat puternic; am crezut că e vorba de un cutremur de pămînt şi am ieşit afară, noi doi, Martine şi cu mine. L am găsit pe Michel pe scară şi am fost cu toţii azvîrliţi afară. Ne am pierdut cunoştinţa şi nu am mai văzut nimic.
1024 Abia făcusem cîţiva paşi, că îl şi văzui. Era însoţit de doi oameni, unul brun, ca de vreo treizeci de ani, celălalt roşcovan, părînd cu zece ani mai mare decît primul. Michel făcu prezentările, ceea ce mi se păru de a dreptul comic, date fiind încercările prin care trecusem.
1025 Am trimis şi pe muncitorii noştri să i ajute. Biserica s a prăbuşit. Primăria a îngropat sub dărîmături pe primar cu întreaga lui familie. Din primele rapoarte reiese că am avea vreo 50 de răniţi, dintre care unii destul de grav. 11 morţi, în afară de primar şi de familia sa.
1026 Mama ei murise. Dacă am vorbit mai ales despre salvarea acestei fete, printre atîtea alte salvări izbutite sau nu în acea zi, am făcut o fiindcă Rose avea să joace mai tîrziu, fără voia ei bineînţeles, rolul Elenei din Sparta, devenind pretextul celui dintîi război pe Tellus.
1027 Spre seară, cînd soarele albastru apuse la orizontul de la vest, iar soarele roşu, minuscul, răsărea la est, nici un rănit nu mai rămăsese îngropat sub ruine. Numărul lor total se ridica la 81. Găsisem şi 21 de morţi. În jurul fîntînii, secată de altfel, ridicarăm un cantonament pitoresc.
1028 Ne aşezarăm în faţa unui cort, şi luarăm o cină rece, alcătuită din carne şi pîine, bînd un vin roşu care mie mi se păru cel mai bun din viaţa mea. Apoi mă dusei pînă la infirmerie, cu speranţa, nerealizată, de a o vedea pe Martine: ea dormea. Massacre era satisfăcut; puţine cazuri erau grave.
1029 Am trecut şi pe la uzină. Estranges mi a spus că nu putem spera să avem curent electric prea curînd. Barajul a rămas pe Pămînt. Pe de altă parte, te anunţ că sîntem pe o planetă care se învîrteşte în jurul axei sale în 29 de ore şi a cărei axă este puţin sau de loc înclinată pe planul orbitei sale.
1030 Vă aflaţi de asemenea în termeni buni atît cu preotul cît şi cu institutorul. Nu cred să existe cineva care să nu ţină la dumneavoastră, în afară de Jules cîrciumarul, şi acela, poate, pentru motivul că n aţi călcat niciodată pe la el. Dar mă însărcinez eu să l fac să se poarte cum trebuie.
1031 Este un fost subofiţer din armata colonială şi un vînător îndrăcit. Scularăm din somn pe moş Boru, şi în ciuda protestelor lui, puserăm mîna pe o bună parte din arsenalul lui: o armă Winchester şi două puşti de vînătoare, cu cartuşe de alice. Plecarăm la răsăritul soarelui, spre est.
1032 Cînd ajunseră în vîrf îi auzirăm scoţînd strigăte de uimire. În citeva clipe, Michel şi cu mine îi ajunseram. Cît puteai cuprinde cu privirea se intindea o mlaştină cu ape uleioase, populată de o vegetaţie formată din ierburi ţepene ce băteau în cenuşiu, ca acoperite de pulbere.
1033 Îmi împrumută aparatul lui de optică. Foarte departe, la sud est, o linie albăstrie se profila pe cer. În jurul ridicăturii pe care o forma zona terestră, nămolul ţîşnise grămadă ca nişte colaci, dînd peste cap vegetaţia şi îngropînd o. Cu mare precauţie, coborîrăm la malul apei.
1034 El arătă spre un banc de nămol, pe care se vedea o fiinţă verzuie, lungă de aproape un metru. O gură ieşită în afară, la una din extremităţi, era înconjurată de o coroană de şase tentacule moi; la baza fiecărui tentacul, avea cîte un ochi fix de culoare verde albăstruie.
1035 La cealaltă extremitate a corpului, coada puternică îi era turtită ca o înotătoare. Nu o puturăm examina mai de aproape, bancul de nămol fiind inaccesibil pentru noi. Pe cînd urcam panta, un animal identic trecu, foarte repede, la suprafaţă, cu tentaculele strînse de a lungul corpului.
1036 Abia avurăm timpul să l întrezărim, că se şi cufundă în apă. Înainte de a ne înapoia la maşină, mai aruncarăm o ultimă privire înspre mlaştină. Atunci, pentru întîia oară de la sosirea noastră în această lume nouă, zărirăm pe cer un nor. El plutea foarte sus şi era verzui.
1037 Găsirăm pe unchiul meu stînd într un fotoliu, cu piciorul bandajat, vorbind cu preotul şi cu institutorul. Anunţarăm că nu ne vom înapoia mai curînd de a doua zi şi o pornirăm drept înspre nord. Drumul urca mai întîi către o mică trecătoare, apoi cobora într o vale paralelă.
1038 La cîţiva kilometri mai departe, am fost din nou opriţi de alte scufundări ale terenului. Dar aci zona distrusă era mai mică şi în mijlocul ei se înălţa un mic munte intact. Îl urcarăm, şi puturăm astfel să ne dăm seama de aspectul general al împrejurimilor. Şi aci, o mlaştină mărginea "pămîntul".
1039 Mă simţii mişcat. Stînd în picioare, pe un bloc calcaros pe jumătate acoperit de o vegetaţie necunoscută, ezitam un moment înainte de a călca cu picioarele mele pămîntul unei alte lumi. Dar Louis şi Michel, mai puţin impresionabili, mi o luaseră înainte. Culeserăm unele soiuri de plante.
1040 Louis fu acela care l descoperi. Avea forma unui şarpe turtit, lung de aproape 3 m, orb şi nevertebrat. "Capul" îi era prevăzut cu două mari mandibule ascuţite şi tăioase, tubulare, asemănîndu se cu cele ale larvei dyticului, ne spuse Vandal. N avea nici un corespondent în fauna terestră.
1041 Ne mulţumirăm deci să l fotografiem numai. Deoarece ierburile înalte puteau să ascundă alte specimene din acestea, dar vii şi primejdioase, băturăm în retragere şi o apucarăm din nou pe drumul satului. Cîmpia se întindea cît vedeai cu ochii; în depărtare plutea un nor verde.
1042 O veste bună ne aştepta în sat: fîntina avea din nou apă. La analiza făcută de Vandal ea se dovedi perfect potabilă, abia niţel sălcie. Recensămîntul era în curs. Se dovedise uşor de făcut pentru oameni, mai greu pentru vite şi mergea foarte greu pentru resursele materiale.
1043 Dl. profesor Bournat, astronom, ne va da lămurivi despre catastrofă. Louis Mauriere şi tovarăşii săi vă vor spune rezultatul explorărilor lor. Întrunirea va avea loc la două ore dupa rasaritul soarelui albastru. Vor trebui luate hotărîri pentru viitor. Prezenţa indispensabilă.
1044 Dar nu trebuie să ne facem iluzii: numai un sfert din ea, cu aproximaţie, va fi bună de cultivat, restul nu e decît un amestec de munţi răsturnaţi. Cred că această suprafaţă va fi îndestulătoare pentru a ne hrăni, cu toate că numărul nostru poate creşte simţitor la terminarea recensământului.
1045 Printr un noroc nemaipomenit avem cu noi tehnicieni şi savanţi. Dar trebuie să ne considerăm pionieri cu toţii şi să adoptăm mentalitatea şi entuziasmul pionierilor. Acela care în loc să şi ajute vecinul îi dăunează, este un criminal, şi trebuie să fie considerat ca atare.
1046 Vrînd nevrînd aceasta trebuie să fie legea noastră de acum înainte şi vom fi obligaţi să ne conformăm ei – sau să pierim! Imediat după adunare, voi organiza, cu voluntari, un birou de recensămînt pentru meserii. Cei care sînt aici vor da informaţii şi despre cei care lipsesc acum.
1047 Aţi putut constata şi dumneavoastră că aici sînt doi sori şi trei lune! Dar acest lucru să nu vă sperie. Atît preotul dumneavoastră, cît şi institutorul dumneavoastră, care au venit adeseori pe la mine să mă vadă la Observator, vă pot spune că astfel de fenomene se întîmplă frecvent în cer.
1048 În sat se petrecuseră mai ales cele mai multe drame familiare. Un tînăr era distrus la gîndul că nu şi va mai revedea niciodată logodnica, plecată în călătorie la o verişoară. El voia să i telegrafieze cu orice preţ. Alţii aveau părinţii îngropaţi sub munţii prăbuşiţi sau sub ruinele caselor lor.
1049 A doua zi era duminică. Dis de dimineaţă, furăm deşteptaţi de dangăte de clopote. Preotul, ajutat de credincioşii săi, reuşise să scoată clopotele dintre ruinele bisericii şi acum, atîrnate de craca cea mai groasă a unui stejar, ele erau trase din toate puterile şi răsunau tare.
1050 În ceea ce priveşte alimentele, sîntem asiguraţi, totuşi va trebui să fim prevăzători pînă la recolta viitoare. Va trebui probabil să introducem cartele de raţionalizare. Mă întreb cum vom proceda ca să i facem să accepte această măsură! Primele alegeri pe Tellus avură loc a doua zi.
1051 Ele se făcură fără un program precis: alegătorii fură pur şi simplu înştiinţaţi că vor trebui să aleagă un Comitet al Salvării publice. Acesta trebuia să se compună din 9 membri, aleşi cu majoritate relativă, fiecare alegător avînd de votat o listă cu nouă nume. Rezultatul fu o surpriză.
1052 Am aflat mai tîrziu că Louis făcuse multă propagandă pentru mine, zicînd că eu le voi putea găsi fierul şi cărbunele atît de necesare nouă. Spre marea ciudă a cafegiului principal, el nu obţinu decît 346 de voturi! Ceea ce ne mirase cel mai mult fu slaba proporţie de ţărani aleşi.
1053 Cred că putem conta şi pe institutor. Vom fi deci cinci, adică majoritatea. Va trebui să ne impunem punctele noastre de vedere, ceea ce se prea poate să nu fie întotdeauna uşor de realizat. Vom avea sprijinul muncitorilor şi chiar al unui număr oarecare de săteni, poate şi pe acela al inginerilor.
1054 Este inteligent, şi de vreme ce noi vom lăsa complet la o parte chestiunea religioasă... Vom putea chiar să l facem să ni se alăture. Ţăranii? Vor avea atît de mult pămînt, cît de mult vor putea să cultive. Nu, dificultăţile vor veni mai degrabă din partea celor învechiţi în rutină.
1055 Propun pe domnul Bournat ca ministru. Nu trebuie să lăsăm să se piardă, cu nici un preţ, moştenirea noastră culturală. Fiecare dintre noi, fie ei savanţi sau doar oameni de ştiinţă, va trebui să alegem dintre elevii şcolii pe aceia care ni se vor părea cei mai înzestraţi.
1056 Ea fu întocmită din cincizeci de oameni şi pusă sub comanda lui Simon Beuvin, locotenent în rezervă. Acest embrion de armată, echipată cu puşti disparate, era cu toate acestea o forţă poliţienească apreciabilă Cam la aceeaşi epocă se situează şi confirmarea totalei noastre singurătăţi.
1057 Cu mare emoţie Simon Beuvin emise undele în spaţiu. Cincisprezece zile în şir noi repetarăm experienţa, pe o gamă foarte variată de lungimi de undă. Nici un răspuns nu ne parveni. Deoarece aveam prea puţin cărbune, distanţarăm chemările noastre, nemaiemiţînd decît o singură chemare pe săptămînă.
1058 Dar castelanul avea să ne reamintească în curînd despre existenţa sa într un mod tragic. Vă amintiţi de Rose Ferrier, tînăra fată pe care noi o scosesem dintre ruinele casei ei, în prima zi? Deşi foarte tînăra – ea avea atunci 16 ani – era cea mai frumoasă fată din sat.
1059 Un rîs batjocoritor îi răspunse. În apropierea incendiului văzurăm căzuţi cîţiva morţi şi un rănit care se tîra. Spre stupefacţia noastră, recunoscurăm pe croitor. Era rănit la pulpe de alice şi găsirăm în buzunarul lui un încărcător de mitralieră. Înterogatoriul fu rapid.
1060 Crezînd că şi salvează pielea, el ne dezvălui planurile lui Honneger, sau cel puţin ceea ce cunoştea el din ele. Profitînd de armele lor perfecţionate, şi sprijiniţi de o bandă de aproximativ cincizeci de gangsteri, Honneger spera să poată cuceri satul şi să le dicteze locuitorilor legea lui.
1061 Din fericire pentru noi, fiul lui, care o dorea pe Rose de mai mult timp, n avusese răbdare să aştepte, şi venise s o răpească în fruntea a doisprezece bandiţi. El, croitorul, era spionul lor şi ar fi trebuit să plece o dată cu ei. Ajutat de Jules Maudru, cîrciumarul cel voinic, el lipea afişele.
1062 În schimb această agresiune avu efectul să strîngă în jurul nostru atît satul întreg, cît şi pe fermieri. Bandiţii avuseseră doi morţi, în afară de cei doi complici ai lor spînzuraţi de noi. Recuperarăm pe cîmpul de luptă două mitraliere, un revolver şi o cantitate destul de mare de muniţii.
1063 Aşa e, cum vă spun! Şi am văzut cu ochii mei că el era format din vreo sută, pe puţin, de caracatiţe verzi cu braţe care se agitau necontenit. Ele s au năpustit asupra vacilor şi bietele animale s au prăbuşit moarte la pămînt. I am strigat imediat lui Pierre să se ascundă.
1064 Ceea ce ne uimea, era faptul că putea să zboare. În toate privinţele ele erau pentru noi o primejdie groaznică. Mă urcai împreună cu Michel într un automobil închis şi luarăm cu noi şi cele două puşti mitraliere. Vandal, înştiinţat, veni cu noi din proprie iniţiativă şi ocupă scaunul din spate.
1065 Beuvin luă cu el un detaşament din gardă, îi urcă într un camion acoperit, şi plecarăm. După doi kilometri, întîlnirăm prima hydră. Acesta este numele pe care Michel li l dete, şi care le a rămas pînă azi. Hydra zbura de ici colo, urmărind un miel. Un foc de puşcă cu alice o doborî.
1066 În spatele coroanei de tentacule, grosul încărcăturii făcuse o gaură cît pumnul în carnea verde. Pornirăm din nou. Eu tocmai lăsasem puţin în jos geamul dinspre partea unde stăteam, ca să trec ţeava puştii mitraliere. Michel conducea. Vandal luase celaltă armă şi supraveghea partea stingă.
1067 Ea plutea în aer, nemişcată, cu tentaculele atîrnîndu i de a lungul corpului şi legănîndu se uşor. De spaimă, prima mea rafală a fost prost calculată; hydra dădu în aer o violentă lovitură cu coada, apoi zbură în zigzag, înălţîndu se în aer, cu mare viteză: cel puţin 60 pe oră! Nu o puturăm doborî.
1068 Trecurăm de fermă, luînd o pe un drum desfundat ale cărui gropi şi băltoace ne făcură să derapăm. În dosul sticlei uneia dintre ferestre întrezărirăm chipurile înspăimîntate ale fermierei şi al celui de al doilea fiu al ei, un băieţaş de vreo unsprezece sau doisprezece ani.
1069 Printre hydre se produse panică. Un mare număr dintre ele, lovite de moarte, se prăbuşiră la pământ, dezumflate. Rafalele mele mergeau drept la ţintă. Vandal, şi mai norocos decît mine, sau mai îndemînatic, ucise două cu o singură salvă. Alicele le ciopîrţiră, bucăţele.
1070 Cele care nu fuseseră rănite se înălţară în aer cu o viteză care ne uimi. După cîteva secunde, nu se mai vedea decît o pată verde foarte sus pe cer. Cu armele din nou încărcate, ne dădurăm jos din maşină, împreună cu Michel şi Vandal. Ceilalţi rămaseră în camion, gata să ne apere cu focurile lor.
1071 Alergarăm spre automobil. Vandal se urcă primul, apoi Michel şi ultimul eu. Pe cîndtrînteam uşa, o hydră se năpusti asupra maşinii, strivindu se de acoperiş, care din fericire rezistă. Celelalte, într o horă drăcească, se învîrteau în jurul camionului, cu mare viteză, ca un fantastic carusel.
1072 Ridicai în grabă geamul, apoi privii la cele ce se întîmplau, gata să intervin. Salve de împuşcături dese izbucniră. Bineînţeles că gărzile nu făceau economie la praful de puşcă. Hydrele lovitei se zvîrcoleau la pămînt, celelalte îşi continuau hora lor nebunească în jurul nostru.
1073 Camionul se puse în mişcare. Atunci deschiserăm noi focul, în puţin timp făcurăm treabă bună. Şi era greu să le lovim, aşa cum stăteau ele lipite de camion, fără să rănim pe camarazii noştri, dar cum nici una din ele nu ne lua în seamă, trăgeam în ele ca la exerciţiul de tir.
1074 Cu îndemînare, unul dintre oamenii noştri îi încercui corpul cu un lassou şi o aduserăm în sat astfel remorcată, ca pe un balon captiv. Mai aduserăm cu noi şi pe fermier cu soţia şi cel de al doilea fiu al lor, cît şi cadavrul pe jumătate digerat al fiului lor cel mare.
1075 Cele douăsprezece vaci moarte rămaseră pe cîrnp, de asemeni şi hydrele, în afară de una singură, pe care Vandal dădu dispoziţia să fie legată cu sfori, ca să o poată diseca. Contrar temerilor noastre, nimeni nu fusese înţepat şi ţipătul pe care l auzisem nu fusese decît un ţipăt de spaimă.
1076 Oricum, începînd din această zi, noi cunoşteam toată gravitatea ameninţării pe care fauna sălbatică de pe Tellus o făcea să planeze asupra noastră. Ne reîntoarserăm în sat triumfători. Gărzile cîntau, şi deoarece erau muncitori, cea mai mare parte dintre ei intonau imnuri revoluţionare.
1077 Avem un lot întreg din aceste rachete, dar numai corpurile metalice, nu şi încărcăturile lor. Oh! cu siguranţă că trebuie să se găsească la laboratorul de chimie cu ce să le încărcăm, dar ne lipseşte personalul în stare să o facă. Îl apucai de mîini şi îl învîrtii într o horă nebunească.
1078 Aceste patrule trebuiau totodată să ne semnaleze şi eventuala reîntoarcere a hydrelor. Patrulele fuseseră înzestrate şi cu un mic post de radio, realizat de Estranges în timpul liber. Apoi începurăm să construim o catapultă. Un frasin tînăr fu sacrificat şi transformat în resort.
1079 Batiul fu construit şi catapulta fu încercată cu blocuri de stînci. Bătaia se dovedi satisfăcătoare. Mica noastră armată sub comanda lui Beuvin o porni spre castel, cu trei camioane şi cele trei tractoare care remorcau catapultele. Timp de opt zile, nu avură loc decît hărţuieli.
1080 La jumătatea drumului, o bubuitură bruscă şi sfărîmături de pietre ce zburau în toate părţile ne dete de veste că fusesem reperaţi. Ne trîntirăm la pămînt, şi tîrîndu ne, înconjurarăm colina urcîndu ne pe versantul adăpostit. Ajunşi sus, vedeam foarte bine liniile inamice.
1081 Dar judecînd după sistemul lor de fortificaţii, ei trebuie să fie cu mult mai numeroşi, îmi atrase atenţia Michel. Cam la vreun kilometru depărtare în linia dreaptă, în luminişul pajiştei, la jumătatea pantei se înălţa castelul. Nişte mici forme negre, oamenii, se zăreau intrînd şi ieşind.
1082 Din nou, 6 rachete îşi luară zborul. De data aceasta, ele loviră drept la ţintă. Una din ele explodă în plin la intrarea castelului şi micile forme negre căzură la pămînt. Trei se ridicară clătinîndu se şi tîrîră pe cea de a patra înăuntru. Una dinitre rachete dispăru printr o fereastră.
1083 Căci neputînd ţinti în oamenii noştri ascunşi în dosul crestei, mitraliera şi puştile mitraliere trăgeau acum asupra noastră. Timp de cîteva minute, nu cutezarăm să mişcăm, deasupra noastră vîjîia o ploaie de gloanţe ce şuierau. Obuzele de 20 mm răscoleau pămîntul puţin mai jos de noi.
1084 El avea braţul drept complet ciopîrţit de alice şi muri în timp ce Massacre încerca să i oprească hemoragia cu un pansament strîns. Timp de un sfert de oră, catapultele nu încetară nici o clipă! La a douăsprezecea tragere, o încărcătură căzu în cuibul mitralierei, reducînd o definitiv la tăcere.
1085 Trei puşti mitraliere din cele patru ale lor fură scoase din luptă şi cea de a patra se blocase fără îndoială, căci ea încetă de a mai trage. Oamenii noştri atacară, şi cu preţul a doi răniţi cuceriră liniile inamice, făcînd şi trei prizonieri. Ceilalţi reuşiră să fugă.
1086 În timp ce trupele noastre de recunoaştere mergeau cu prudenţă tot înainte, noi împroşcarăm castelul cu rachete. Vreo zece din aceste lovituri îşi atinseră ţinta. Plin de curiozitate, urmării traiectoria primelor şase din modelul cel mare. De data aceasta, zidurile cedară şi o aripă se nărui.
1087 Timp de 3 sferturi de oră, cu o cadenţă de 2 rachete pe minut – trebuiam să economisim muniţiile căci n aveam decît 21 rachete, deşi uzina făcuse minuni! – noi lovirăm în inamic fără încetare. Din postul nostru de observaţie, neavînd binoclu, nu ne puturăm da seama precis de pagubele pricinuite.
1088 De cealaltă parte a castelului izbucniră împuşcaturi. Ai noştri atacau şi din partea aceea. Constatai cu uşurare lipsa armelor automate. Timp de 20 de minute, bătălia fu crîncenă, punctată de exploziile grenadelor şi de zgomotul surd al şarjelor de catapulte. Apoi se făcu din nou linişte.
1089 Se pare că şi ea a fost zăvorîtă, pentru că a încercat să ne dea de ştire despre cele ce puneau la cale tatăl şi fratele ei. Ţintiţi uşa şi ferestrele, zise el către unchiul meu. Salutaţi cu cîte o rafală de fiecare dată cînd ridicam capul, noi fixarăm caprele de lansare.
1090 O a doua salvă pătrunse prin deschizăturile astfel făcute şi rachetele explodară în interior. Mitraliera amuţi. Alte trei salve urmară, în spatele nostru, mitralierele noastre îşi scuipară rafalele în ferestrele desfundate. La o ferestruică a podului un braţ apăru fluturînd o rufă albă.
1091 El fu ţinut sub supraveghere cu multă grijă. Cu mitraliera în mînă, pătrunsei în castel, împreună cu Michel, conduşi de unul din prizonieri. Interiorul era într o stare jalnică. Picturile maeştrilor, agăţate în rame luxoase pe pereţii salonului, spînzurau jalnic, spintecate.
1092 Pe la orele 6 după amiază, fratele meu mă deşteptă şi plecai să l văd pe Vandal. El se afla într una din sălile şcolii; pe o masă, în faţa lui, hydra mirosind puternic a alcool, pe jumătate disecată. Vandal desena scheme cînd pe tablă, cînd pe hîrtie. Breffort şi Massacre îl ajutau.
1093 Ele au ceva din coelenteratele noastre, de n ar fi decît mulţimea de nematociste, celulele urticante, aflate în tegumentele lor. Sistem circulator foarte simplu: o inimă cu două buzunare, sînge albăstrui. O singură arteră ce se ramifică, restul circulaţiei este cavernos.
1094 Zonele cavernoase joacă un rol foarte mare aci; chiar şi atunci cînd sînt dezumflate, densitatea acestor hydre este remarcabil de slabă. Aparat digestiv cu digestie externă, prin injectarea sucurilor digestive în pradă şi sugerea hranei printr un stomac faringe. Intestin foarte simplu.
1095 Ah! Dacă vreodată am putea stăpîni secretul acestei catalize a apei! De îndată ce buzunarele cu hidrogen sînt umflate, densitatea animalului este inferioară aceleia a aerului şi el pluteşte în atmosferă. Puternica lui coadă turtită îi serveşte de aripă înotătoare, dar mai ales de cîrmă.
1096 Acuzaţii nu vor avea avocaţi, căci noi nu avem timp de pierdut în discuţii interminabile. De aceea avem datoria de a fi cît mai drepţi, cît mai imparţiali posibil. Cei doi criminali principali au murit. Şi vă reamintesc că oamenii sînt rari şi preţioşi pe această planetă.
1097 Voia să fie stăpînul acestei lumi. Avea cantităţi mari de arme la castel – făcea contrabandă de arme pe Pămînt – şi apoi ne avea şi pe noi aceştilalţi. A riscat lovitura. Ne avea la mînă. Toţi făcuserăm prostii pe vremuri. El ştia că dumneavoastră aproape că nu aveaţi arme de loc.
1098 Marea majoritate a acuzaţilor făcuseră parte dintr o ligă mai mult sau mai puţin fascistă. Nu ştiu ce gîndeau ceilalţi în acel moment, dar eu eram tare stînjenit. Mulţi dintre oamenii aceştis păreau sinceri, iar unii dintre ei, chiar cinstiţi. Era evident că vinovaţii principali muriseră.
1099 Dimpotrivă, ei confirmaseră în parte, că el nu luase parte la luptă. Fu adus cel de al douăzeci şi nouălea acuzat. El declara că se numeşte Jules Levrain, ziarist, în vîrstă de patruzeci şi şapte de ani. Era un om mic de statură, slab, cu faţa aspră. Louis răsfoi hîrtiile.
1100 Vom delibera. Dar să n aveţi nici o teamă. Noi vă considerăm mai degrabă ca martoră. Ne retraserăm după o perdea asistaţi de corpul notabilităţilor. Discuţia fu lungă. Louis şi ţăranii erau pentru pedepse cît mai severe. Michel, unchiul meu, preotul şi cu mine susţineam moderaţiunea.
1101 Nicidecum, în realitate, Sol, micul soare roşu, nu este altceva decît o mare planetă exterioară, aflată încă în stare stelară. Dar, mai departe decît ea, se situează alte planete, care se învîrtesc în jurul lui Helios, şi nu în jurul lui Sol. Acesta din urmă are totuşi pe puţin unsprezece sateliţi.
1102 Dar peste un oarecare timp, cam într un sfert de an telurian aproximativ, noi vom fi în quadratura. Vom avea atunci cînd amîndoi sorii în acelaşi timp, cînd unul singur cînd nici unul – şi atunci va fi cel mai comod pentru observaţiile şi cercetările noastre, încheie el cu satisfacţie.
1103 Majoritatea teoreticienilor presupuneau chiar – cel puţin la un moment dat – că în afară de continuumul spaţiu tirnp, nu mai există nimic, nici măcar vidul, căci vidul înseamnă spaţiu. Această concepţie mie mi s a părut întotdeauna a avea lipsuri şi acum cred că am dovada contrariului.
1104 Observaţiili şi cercetările viitoare ne o vor dezvălui poate. Pentru a termina şi pentru a aduce un omagiul spiritului profetic al unora dintre romancieri, voi reaminti că J. H. Rosny Aine prevăzuse un cataclism analog cu cel întîmplat acum, în carte sa Forţa misterioasă.
1105 În lipsă de oţel... Zilele care urmară fură pentru mine o perioadă de activitate intensă. La Consiliu, hotărîrăm să luăm o serie întreagă de măsuri de protecţie. Posturi de pîndă, înzestrate cu cîte un adăpost închis ermetic, au fost instalate în număr de şase, la cîţiva kilometri de sat.
1106 În calitatea mea de ministru al Minelor, rechiziţionai treizeci de oameni şi îi pusei să scoată buloanele de la şinele căii ferate, care ducea altădata spre gara cea mai apropiată, cît şi de la acelea care duceau la cariera de argilă ce servea drept minereu de aluminiu.
1107 Şi în al patrulea, vom topi fier de îndată ce voi găsi minereu. Pînă atunci, există grămezi întregi de fier vechi pe care l poţi transforma în şine. Asta e munca dumitale! Rechiziţionai de asemenea două mici locomotivei din cele 6 pe care le avea uzina, cît şi vagoane în număr suficient.
1108 În mină erau folosiţi l7 dintre "condamnaţii la muncă silnică" cu paznici lîngă ei, dar aceştia aveau rolul nu atît să i supravegheze, cît mai ales să i apere de hydre. Foarte curînd ei încetară de a se mai considera prizonieri şi chiar nici noi nu i mai consideram ca atare.
1109 Michel şi cu unchiul meu, ajutaţi de ceasornicar, fabricară pendule telluriene. Noi eram foarte stingheriţi de faptul că nycthemerele de aci cuprindeau douăzeci şi nouă din orele noastre de pe Pămînt. De fiecare dată cînd scoteam ceasul, trebuia să facem nişte calcule complicate.
1110 Stocul nostru de provizii, la care se adăugase şi acela găsit în pivniţele castelului, ne ar fi îngăduit să rezistăm cam vreo zece luni terestre. Ne aflam în zona temperată a lui Tellus, zona primăverii veşnice şi am fi putut obţine mai multe recolte pe an, dacă grîul se aclimatiza.
1111 Acest Cod este şi astăzi în vigoare. Mai aveam de asemeni o sală comună şl o bibliotecă. Calea ferată de la mina de huilă funcţiona, de asemeni şi cea de la cariera de argilă, uzina functiona pe măsura nevoilor noastre. Eram cu toţii ocupăţi, căci mîna de lucru nu era prea numeroasă.
1112 Am păstrat o minunată amintire despre acele reuniuni, căci numai acolo am cunoscut o cu adevărat pe Martine. Într o seară, urcam panta foarte vesel căci, la vreo trei kilometri aproximativ de zona moartă, pe pămîntul tellurian, descoperisem în despicătura unei văgăuni un excelent minereu de fier.
1113 În ultima clipă, îmi recăpătai stăpînirea de sine, o culcai pe Martine la pămînt, lungindu mă şi eu alături de ea. Hydra trecu foarte aproape de noi, dar fără să ne poată lovi. Dusă de viteză, ea zbură mai mult de o sută de metri mai departe, înainte de a se putea opri.
1114 După uşoara contracţie al conului central, ştiui că lancea ţepuşe cu care izbeai va porni asupra mea. Trăsei ultimele trei gloanţe apoi, cu cuţitul în mînă, mă năpustii între tentaculele ei, ţinînd capul aplecat. Ajuns dedesubtul monstrului, apucai de unul din braţele lui şi trăsei cu violenţă.
1115 În clipa următoare, lipit de pîntecele monstrului, eu îl sfîrtecam cu lovituri de cuţit. Apoi amintirile mele sînt confuze, îmi reamintesp furia mea crescîndă, fîşii de carne murdară a bestiei atîrnînd de a lungul obrazului meu, senzaţia de a fi părăsit pămîntul, apoi o cădere bruscă, o izbitură.
1116 Dar nu pentru asta te am chemat la mine. Ai să te duci în recunoaştere cu cei doi oameni care mă escortau pentru a cerceta mai bine zăcămîntul de fier. Imi vei aduce probe felurite. Deoarece era tîrziu cînd l am descoperit, nu am putut face altceva decît să arunc o privire acolo.
1117 N avem prea mulţi oameni. În realitate, prima oară cînd am ieşit din casa după cinci zile, sprijinit de o parte de Michel şi de cealaltă de Martine, am aflat că ei fuseseră doar alungaţi din gardă şi condamnaţi la doi anii de mină. Puţin cîte puţin, îmi reluai viaţa normală.
1118 Construirăm calea ferată care ducea la zăcămîntul de fier, cît şi un furnal înalt rudimentar. Minereul – de hematită – era bogat, dar în cantitate prea mică. El trebuia să ne ajungă pentru nevoile noastre reduse. Cu toată competenţa lui Estranges, prima şarja fu făcută cu mare greutate.
1119 Fonta, de o calitate destul de proastă, din cauza lipsei de cărbune cu adevărat cocsificabil, fu rafinată în oţel. La drept vorbind, mai mult ca sa ne încercăm forţele, grăbirăm noi această prima şarjă, căci pentru viitorul imediat noi nu duceam lipsă de fier. Turnarăm şine şi roţi de vagoane.
1120 În apropierea minei, construirăm adăposturi de zid, refugii pentru muncitori în cazul unui atac al hydrelor. Locomotivele avură hangare modificate, în aşa fel încît ele să se poată închide ermetic la nevoie. Pe Tellus temperatura era mereu aceeaşi, o blinda temperatură de primăvară caldă.
1121 La Observator, unchiul meu şi Menard, descoperiseră cincil planate exterioare, dintre care pe cea mai apropiaţă se vedea o atmosferă străbătută de nori. Prin spaţiile dintre aceşti nori se puteau vedea mării şi continente. Spectroscopul indica prezenţa oxigenului şi al vaporilor de apă.
1122 Din fericire, aceste animale foarte agresive şi foarte agile erau rare. Un bou fu înţepat şi muri; un om nu şi datoră salvarea decît norocului că Massacre şi Vandal erau de faţă. Ei legară imediat foarte strâns locul înţepat şi amputară piciorul atins. Acestea fură singurele lor victime.
1123 Ele se înnebuneau după un soi de gumă pe care o secretau plantele cenuşii. Coloniile se înmulţiră cu repeziciune, şi griul nostru abia îşi scotea capul lui verde, că noi găsirăm din ele peste tot. În lupta pe care ele o avură cu nişte mici "insecte" în societăţi telluriene, ele biruiră cu uşurinţă.
1124 Acela a fost un timp paşnic, după asprele noastre începuturi. Munca ne absorbea toate zilele, încetul cu încetul ceea ce păruse imposibil se realiza. Mai multe luni trecură. Avurăm prima noastră recolta de grîu, minunată pe hectarul defrişat din Tellus, bună pe cîmpiile noastre terestre.
1125 Şeptelul nostru creştea şi el, dar chestiunea lipsei păşunilor nu se punea încă. Plantele terestre păreau a învinge plantele autohtone. Existau deja păşuni mixte care se întindeau şi de o parte şi de alta şi era straniu vezi pătlagina noastră cum înconjura vreun arbus prăfuit cu foile ca de zinc.
1126 Avui atunci răgazul de a reflecta profund la nou meu destin. Imediat după cataclism resimţisem desperarea cea mai cumplită, impresia că eram exilat pentru totdeauna, fiind despărţit de prietenii mei prin distanţe formidabile, pe lîngă care oricare dintre distanţele terestre erau neant.
1127 Dar urgenţa de a acţiona, războiul civil, organizarea necesară, rolul de şef în care fusesem împins acaparaseră cu totul mintea şi gîndurile mele. Şi acum descopeream cu stupoare că ceea ce predomina în mine era bucur aventurii, o dorinţă nesăbuită de a merge să vă ce se află şi dincolo de zări.
1128 Din nou bestiile acelea infecte. În adăpost! Construisem adăposturi cam peste tot. De data aceasta, aveam cu mine, în afară de revolver şi de cuţit, şi o mitralieră de calibru mic. Adăpostul cel mai apropiat era la treizeci de metri. Alergarăm într acolo fără să ne ruşinăm de loc.
1129 Căci şi după ce hydrele erau moarte, atingerea de carnea lor urzica. Înăuntru, Martine, în timp ce privea prin ochiul de geam din sticlă groasă, vorbea cu preotul. Hydrele, înţelegînd primejdia ce le ameninţa dacă rămîn în grup, se lăsau să cadă în pachete de cîte 2 sau 3.
1130 Aici, repede! Sării la fereastră. Afară, la cincizeci de metri, un băiat de vreo doisprezece ani fugea din toate puterile spre adăpost. O hydră îl urmărea. Deşi în primejdie de moarte, copilul nu era îngrozit şi folosea în fuga sa, în chip inteligent, arborii care împiedicau pe urmăritoarea sa.
1131 Bestia sări în sus, vira şi reveni din nou, atacînd. Pusei din nou arma la umăr, ochind de la treizeci de metri, de data aceasta. La al treilea glonţ, arma se blocă. Dacă aş fi stat să o înlocuiesc cu alta de schimb, copilul ar fi fost pierdut. Aruncai arma şi scosei revolverul.
1132 El alerga acum cu atîta repeziciune, cum nu alergase niciodată în toată viaţa lui. Iar atunci cîncl hydra se lăsă în jos, preotul ajunsese lîngă copil, şi stătea în picioare, cu braţele încrucişate, făcînd din corpul său o pavăză pentru el. Hydra lovi în preot cu ţepuşa ei otrăvită.
1133 Reuşind în sfîrşit să mi deblochez arma, ciuruii monstrul de la zece metri. Hydra se prăbuşi, peste corpul victimei sale. Cît cuprindeai cu ochii nu se mai zărea nici o altă hydra. Împuşcăturile încetaseră în sat. Cîteva pete verzi pluteau, sus pe cer. Scosei cadavrul preotului.
1134 Un centimetru cub din otrava hydrei omora un bou şi bestia injecta din otrava ei, de fiecare dată, cel puţin de zece ori mai mult! Marine luă copilul leşinat în braţele ei robuste şi coborîrăm în sat. Locuitorii dădeau la o parte baricadele ce şi ridicaseră la uşile caselor.
1135 A doua zi avu loc înmormîntarea. Louis pronunţă un scurt discurs la mormîntul lor, preamărind sacrificiul celor trei oameni. De la cimitir mă reîntorsei împreună cu Michel şi Martine. Pe cînd o apucasem pe un drum mai scurt, peste cîmpuri, dădurăm de cadavrul unei hydre care bara drumul.
1136 Dar noi, pînă să ne dejugăm boii şi pînă să i adăpostim, pînă să intram şi noi într un adăpost, hydrele au timp să ne ucida de zece ori! Poate să tot sune ea, sirena, că totdeauna sună prea tîrziu! Şi te asigur că de fiecare dată cînd plec să lucrez la cîmp, îmi fac rugăciunea.
1137 Dacă hydrele ne ar fi atacat zilnic, nu ştiu zău ce s ar fi întîmplat. Din fericire, ele nu mai făcură nici o incursiune înainte de marea bătălie şi, încetul cu încetul, tensiunea spiritelor scăzu atît de mult, încît am fost nevoiţi uneori să pedepsim pe paznicii prea neglijenţi.
1138 Astfel discutam noi amîndoi seară de seara. Apoi, fără să ştiu prea bine cum şi cînd s a realizat aceasta, ajunserăm să ne spunem pe nume şi într o seară, cînd Michel ne aştepta în pragul uşii, sosirăm ţinîndu ne strîns de mînă. În chip comic, el îşi puse ambele mîini deasupra capetelor noastre.
1139 Poate că pe acolo vom găsi şi arbori care să ne poată da lemn de prelucrat, pentru a nu mai fi obligaţi să distrugem pădurile care ne au mai rămas – şi doar ştii că nu mai sînt multe! Poate vom descoperi animale folositoare, sau huilă, mai ştiu eu ce? Poate chiar un ţinut fără hydre.
1140 Chiar a doua zi, Estranges puse lucrătorii să înceapă la un camion lucrările de transformare cerute de mine. Se alese un camion cu fiecare din cele două roţi dinapoi, duble. Geamurile, fiind prea fragile, fură înlocuite cu plăci de plexiglas, provenit din rezervele Observatorului.
1141 Şase cuşete suprapuse în grupe de trei, o măsuţă pliantă, lăzi pline cu alimente, care ne serveau în acelaşi timp şi de scaune, instrumente, explozivi, unelte, un rezervor cu apă potabilă, un mic post de emisie recepţie umpleau spaţiul redus din interior, şi cel de sub acoperiş.
1142 Eram de altfel convins că "tancul" nostru ne oferea maximum de securitate. Ne făcurăm ultimele preparative. Fiecare îşi aşeză cum putu cele cîteva cărţi şi obiecte personale pe care voia să le ia cu el. Fiecare îşi luă în primire cuşeta. Între ele era o distanţă de cel puţin 0,60 m.
1143 Martine o luă pe cea mai de sus, în dreapta, iar eu pe cea mai de sus, în stingă. Aveam sub mine cuşetele lui Vandal şi a lui Breffort, iar ea pe acelea a lui Michel şi Beltaire. Schoeffer trebuia să doarmă pe bancheta din faţă, cabina fiind destul de încăpătoare pentru înălţimea lui de 1,60 m.
1144 Mă asigurasem dinainte că fiecare dintre noi, inclusiv Martine, putea conduce maşina, ştia să tragă cu mitraliera şi să repare orice pană mai uşoară. După ce strînsesem mîna prietenilor noştri şi îmbrăţişai pe unchiul şi pe fratele meu, pusei motorul în mişcare. Merserăm în directia castelului.
1145 În turelă, Beltaire flutură mult timp mîna, ca răspuns la batista Idei. Eram exaltat şi fericit, cîntînd cît mă ţinea gura. Trecurăm de ruine, merserăm de a lungul căii ferate şi pe drumul cel nou pe care l construisem – mai degrabă o pistă decît un drum – ajunserăm la mina de fier.
1146 Schimbarăm cu ei semne de prietenie. Apoi începurăm să mergem pe cîmpie, printre ierburile telluriene. La început, văzurăm ici colo plante terestre. Ele dispărură repede. După o oră, trecurăm de ultimele făgaşuri ale recunoaşterilor noastre anterioare şi ne afundarăm în necunoscut.
1147 Din fericire sufla un vînticel blînd. Pe cînd beam veseli un pahar de vin bun, ierburile se unduiră şi o enormă "viperă" apăru. Fără şovăire, ea se îndreptă în grabă şi şi înfipse mandibulele drept în cauciucul stîng al roţii din faţă, care scoase imediat un şuierat caracteristic.
1148 Cu puţin înainte de ora l0, vremea se schimbă şi în timpul popasului de prînz, ploaia duduia pe suprafeţele de duraluminiu. Luarăm masa înăuntru în camion, destul de înghesuiţi. Ploaia era atît de violentă, încît întuneca vizibilitatea şi luai hotărîrea să rămînem pe loc pînă ce ea va înceta.
1149 Întredeschiserăm geamurile ca să pătrundă aerul curat şi răcoarea şi, unii culcaţi în cuşete, alţii stînd în jurul mesei, discutarăm. Eu eram pe jumătate culcat pe bancheta din faţă, cu Michel şi cu sora lui alături de mine, stînd în pragul uşii de comunicaţie cu interiorul.
1150 Ploaia dură l7 ore. Cînd ne deşteptarăm din somn, ea mai dura încă, deşi slăbise mult şi cei ce vegheaseră ne afirmară că ea nu încetase nici un moment. Întregul şes era acoperit de apă ca de o pelicula încet absorbită de humus. Cînd Michel porni motorul, camionul patină înainte de a porni.
1151 De cum apropiai chibritul ele luară imediat foc, dar aceasta nu era o dovadă, căci s ar fi putut să fie vorba aci pur şi simplu de gaze de mlaştină. Dar irizările? După toate aparenţele aci se afla un zăcămînt de petrol, probabil la foarte mică adîncime. Studiai locul cu multă atenţie.
1152 Erau lanţuri calcaroase, puţin erodate, probabil foarte tinere, într un bloc rostogolit, descoperii cochilia unei fosile, destul de analogă unui brahiopod terestru. Toate vieţuitoarele de pe Tellus nu erau deci – sau nu fuseseră – atît de complet lipsite de armătură ca hydrele.
1153 Dar pînă atunci nu făcuse descoperiri senzaţionale. Celulele plantelor erau analoage cu acelea ale vegetalelor terestre cu toate că erau adesea polinucleare. Aceste plante nu aveau inflorescenţă, ci grăunţe asemănătoare acelora ale pteridospermelor din era primară pe Pămînt.
1154 Solul cobora şi în fundul unei văi largi zărirăm un rîu. El era mărginit de o vegetaţie dinţată, care ni se dovedi a fi mai apropiată de arborii tereştri decît tot ce cunoscusem noi pînă aci. Ele aveau chiar şi inflorescenţe pe care Vandal la apropie de conurile unora dintre gimnosperme.
1155 Părea puţin probabil ca undele lui atît de repezi să convină hydrelor, totuşi noi luarăm precauţiuni. Urcarăm în susul apei, sperînd să găsim un punct de trecere mai accesibil. Într adevăr, spre seară îi găsirăm punctul de izvorîre. Rîul părea că ţîşneşte gata format dintr o faleză calcaroază.
1156 Revenind în josul rîului, de a lungul celuilalt mal, merserăm spre Muntele întunecat. Printr o iluzie optică, ni se păruse că el face parte din lanţul de munţi, în realitate el se înălţa în depărtare cu mult înaintea lor, masă gigantică, acoperită de lavă neagră de bazalt şi alte roci.
1157 Pentru a face faţă oricărei eventualităţi, garda de noapte fu dublată, şi eu intrai în primul schimb, împreună cu Michel. El se urcă în turelă, iar eu luai loc pe bancheta din faţă şi trecui ţeava unei puşti mitralieră printr un crenel, cu încărcătorul gata pregătit, apoi aşteptai.
1158 Dacă observ ceva te anunţ imediat şi... Afară, foarte aproape, răsună un ţipăt straniu şi puternic. Părea un răget, o gîlgîială şi se termina cu un fluierat oribil, care îţi zgîria nervii. Simţii că înţepenesc. Saurienii uriaşi din epoca secundară trebuie să fi avut asemenea glas.
1159 Taci! Ţipătul straniu se înălţă din nou, şi mai aproape încă. În dosul unui boschet de arbori văzui, la palida lumină a astrului Selene, mişcîndu se ceva enorm. Cu răsuflarea tăiată introdusei un încărcător în puşca mitralieră. Trosnitura produsă mi se păru asurzitoare în liniştea totală din jur.
1160 Pe cînd mă întrebam dacă nu ar fi trebuit să sun alarma pentru luptă, forma se mişcă şi ieşi din dosul arborilor. În lumina slabă, întrezării un spate crenelat, nişte labe scurte şi groase, un cap cornut turtit şi foarte lung. Ceva bizar în mersul ei îmi atrase atenţia.
1161 Atenţie! Monstrul se mişcase. El venea spre noi. Capul lui avea coarne rămuroase ca acelea ale elanului, lucind în lumina lunii. Mergînd încet, jumătate alunecînd, jumătate tîrîndu se, el trecu în umbra pilcului de arbori şi apoi îl pierdui din vedere. Fuseseră nişte clipe groaznice.
1162 Dar atîta timp cît animalul era aci n am vrut să risc zăpăceala unei deşteptări bruşte, să vă văd sărind în sus speriaţi, şi după aceea, ei bine, dihania plecase. Acum, Michel şi cu mine vom dormi puţin. Vandal şi Breffort, preluaţi voi schimbul. Înutil să vă recomand ca să fiţi cu ochii în patru.
1163 Tu, Charles, zisei eu lui Breffort, ia cea de a doua puşcă mitralieră şi urcă te în turelă. Nu te servi de mitralieră decît dacă nu poţi face altfel. Muniţiile sînt relativ rare. Dar dacă este necesar, nu ezita. Este cu desăvîrşire interzis oricui să iasă afară din camion.
1164 Pe pămîntul gol! Schoeffer vira, şi după cîteva minute, mergeam pe o vastă întindere stearpă, goală, din argilă roşiatică. Munţii erau aproape, şi Helios răsărea. Privii la ceas; între momentul cînd mă culcasem şi clipa de faţă, se scursese abia o oră şi jumătate. Situaţia noastră era acum mai bună.
1165 Foarte variate ca formă şi ca mărime de la cele cît un chiţcan pînă la cele cît un dulău – ele prezentau toate o caracteristică comună, prezenţa a şase labe. Numărul ochilor lor varia între trei şi şase. În dreapta noastră, focul, întîlnind poate o vegetaţie mai umedă, se opri.
1166 Era animalul de astă noapte, sau fratele lui din aceeaşi rasă, care trebuie să şi fi avut vizuina în stufăriş. La 500 de metri de noi el se opri, pe pămîntul gol. Privindu l de departe, putui să l examinez în amănunţime. Forma sa generală – în afară de cele şase labe – era aceea a unui dinosaur.
1167 Ea le era de altfel necesară, monstrul desfăşurînd o agilitate remarcabilă pentru greutatea lui. Priveam cu toţii, zguduiţi puternic de această vînătoare epică, ezitînd să intervenim. Ar fi fost şi greu să tragem fără să lovim, pe vînători, care se învîrteau în jurul prăzii.
1168 Cu toate ca era ciuruit de gloanţe şi de obuze perforante, nu se opri. Schoeffer vira brusc cu o violentă răsucire a volanului spre stingă. Mi se păru că animalul alunecă în dreapta, o lovitură de coadă ne turti blindajul. Imediat, întoarsă spre fiară, mitraliera continuă să tragă.
1169 Rafalele noastre fură mai eficace. Trei "centauri" ucişi se rostogoliră la pămînt; alţi doi, răniţi, fugiră. O ploaie de săgeţi se abătu asupra noastră fără să ne atingă. Apoi avu loc lupta corp la corp. După ce descărcarăm puştile mitraliere în ei, traserăm cu revolverele.
1170 Abia luasem în mînă revolverul, că mă simţii apucat pe la spate şi dus. Eram cuprins de braţe puternice şi finut lipit de un trunchi uleios care răspîndea un miros acru de grăsime rîncedă. Aveam braţele lipite de corp, ţinînd încă revolverul în mîna stingă. Auzii împuşcături, dar nu mă putui răsuci.
1171 Părnîntul gol răsuna sub picioarele răpitorului meu. Imi dădui seama că dacă nu mă eliberam repede din strînsoare, eram pierdut. Vreo treizeci de "centauri" îi soseau în ajutor. Cu o sforţare violentă, putui să mă desfac din strînsoarea duşmanului meu, să mă răsucesc şi să mi degajez braţul drept.
1172 Cînd mă ridicai, ceilalţi ajunseseră la 300 de metri de mine, şi camionul sosea cu toată viteza, dar cu armele amuţite, începui să alerg spre camion fără prea mare speranţă de a putea scăpa de urmăritori. Eram inundat de un lichid portocaliu şi lipicios, sîngele "centaurului".
1173 Deodată înţelesei: nu puteau trage fără să rişte să mă rănească. Brusc mă culcai la pămînt, mă întorsei în direcţia inamicului. Mai aveam încă trei gloanţe în armă. Abia atinsesem pămîntul că primele obuze şuierară trecînd pe deasupra mea, şi dădură peste cap vreo zece inamici.
1174 Ceilalţi se îngroziră, se opriră. Doi continuări totuşi să vină asupra mea; îi împuşcai de la zece metri. Camionul se opri, cu un scîrţîit de frîne, aproape de mine, cu uşa deschisă. Sării înăuntru. Un potop de săgeţi trosniră, izbindu se de uşe şi zgîriind plexiglasul de la geamuri.
1175 Michel, Vandal şi cu mine coborîrăm pentru a doua oară să examinăm monstrul, cît şi cadavrele "centaurilor" rămase pe primul cîmp de luptă. După Vandal, platoşa Goliatului, cum numirăm noi pe monstru, era dintr o materie apropiată de chitina insectelor terestre, dar destul de diferită de ea.
1176 Aveau corpul aproape cilindric, 4 picioare fine cu copite tari şi mici, o coadă scurtă cornoasă. Acest corp se îndoaie brusc în partea din faţă pentru a forma un tors (trunchi) aproape uman, cu două braţe lungi terminate cu mîini avînd fiecare cîte 6 degete egale, dintre care 2 opozabile.
1177 Capul sferic, chel, lipsit de urechi exterioare, ele fiind înlocuite cu o membrană întinsă pe deasupra unei cavităţi, are trei ochi de un cenuşiu palid, dintre care cel mai mare este situat în mijlocul frunţii. Gura este larg despicată şi are dinţii ascuţiţi ca la reptile.
1178 Deşi foarte îndepărtaţi de noi, ei ne erau incomensurabil mai aproape decît hydrele. Unele cadavre erau calde încă. Trunchiul nu închidea decît doi plărnîni mari, analogi cu ai noştri, dar mai simpli, inima cu 4 cavităţi, stomacul şi celelalte viscere fiind închise în partea orizontală a corpului.
1179 Pentru înnoptat aleserăm o porţiune de cîmpie cu desăvîrşire lipsită de ierburi şi arbori. Aceste stranii spaţii dezgolite erau destul de dese şi mă convinsei că se datorau naturii solului, un fel de latirită perfect sterilă. Oricărei cauze s ar datora, ea servea scopurilor noastre.
1180 N am mai văzut aşa ceva de la taifunul din sudul Atlanticului! Tot apusul devenise de un cenuşiu de plumb, sinistru. Contrastul era uimitor, între răsărit, unde soarele ce răsărea strălucea cu toate focurile lui, şi această oribilă culoare care acoperea cu repeziciune cerul.
1181 Terenul urca domol. Ploaia continua, cu picături mari la intervale. Cu bubuituri surde, furtuna creştea la apus. Ne apropiam de o faleză unde, în lumina din ce în ce mai lividă, ni se păru că sînt săpate mai multe adăposturi. Mai aveam pînă la ea doi lungi kilometri. Şi deodată, izbucni furtuna.
1182 Auzii pe Paul înjurînd şi simţii cum întorcea brusc volanul ca să ne readucă pe drumul cel bun. Ploaia se năpusti cu puternice suliţi lungi, măturate de vînt. Faleza ni se părea mai depărtată sau mai apropiată, după cum vîntul dădea la o parte sau lăsa să cadă perdeau de ploaie.
1183 Cu un zgomot asurzitor bubui tunetul. Noaptea era aproape totală, brăzdată doar de fulgere mari de un violet orbitor. Trebuii să basculez mitraliera în interior şi să închid deschizătura, în curînd ne fu imposibil să vorbim fără să ţipăm, atît de asurzitor şi de neîntrerupt bubuia tunetul.
1184 Fulgerele păreau că palpită minute întregi; apoi o bună bucată de timp fu ca o fantasmagorie de fulgere şi întuneric din care răsărea şi dispărea alături de mine faţa palidă şi înfricoşată a Martinei. Cînd mă aplecam şi priveam în jos sub picioarele mele, vedeam interiorul camionului.
1185 La masă, Breffort scria jurnalul de bord şi Vandal îşi punea în ordine notiţele. Nu l putui descoperi pe Beltaire. Pînă la urmă îi zării piciorul atîrnînd afară din cuşetă. Iar cînd ridicam capul, în contrast cu calmul din interior, universul îmi părea şi mai dezlănţuit.
1186 Adăpostul măsura cam vreo cincizeci de metri în lungime, douăzeci de metri în înălţime şi douăzeci şi cinci de metri în adîncime. Dacă pe alocuri apa se strecura de a lungul boltei, curgînd şiroaie, în alte părţi vinele stîncii îndeplineau rolul de streaşină şi solul era uscat.
1187 Toate aceste replici fură ţipate pentru a domina zgomotul de cataractă al apelor. Michel, luînd locul lui Beltaire lîngă mitralieră, eu îl mobilizai pe acesta din urmă, punîndu l să sape, împreună cu Breffort şi cu mine, o mică tranşee pentru cercetări, în solul adăpostului.
1188 Munca noastră fu recompensată prin descoperirea, în pămîntul nisipos, a două straturi de cenuşe şi de resturi, groase fiecare de douăzeci de centimetri. Amîndouă straturile ne dădură la iveală aceeaşi industrie, diferită de aceea a Sunss ilor actuali, după cît ne puteam da noi seama.
1189 Trei din aceste animale, de talie relativ mică – ei nu depăşeau zece metri în lungime – veniră chiar să ne viziteze spre sfîrşitul după amiezii. Nepoliticoşi, refuzarăm să i primim şi i trimiserăm în ploaie. Deoarece insistau, trăserăm şi omorîrăm unul dintre ei. Ceilalţi doi o luară la fugă.
1190 Săpai mai adînc tranşeea mea. În locul nisipului din straturile superioare, găsii pături de dărâmături calcaros angulare, formate sub un climat diferit, desigur cu mult mai rece. Tellus trebuie să fi cunoscut, ca şi Pămîntul, perioade glaciare şi îmi promisei să caut în munţi vechile morene.
1191 În dimineaţa celei de a treia zile, soarele răsări pe un cer limpede, curat. Trebuirăm totuşi să mai aşteptăm, în unele locuri adînciturile erau pline de apă, iar în altele, pămîntul muiat era transformat în noroi pînă la cincisprezece sau douăzeci de centimetri adîncime.
1192 Făcurăm legătura prin fonie. Unchiul meu fu cel care ne răspunse, îi spusei despre descoperirea existenţei Sunss ilor şi despre indiciile că se află petrol pe Tellus. În schimb el ne informă că, de cîteva zile, hydrele zburau regulat pe deasupra teritoriului, fără să atace însă.
1193 Cu ajutorul rachetelor, ei doborîseră vreo cincizeci. Înştiinţai atunci Consiliul că noi aveam să mergem mai departe, spre sud vest şi apoi ne vom înapoia. Camionul era în bună stare, ne mai rămăsese mai mult de jumătate din carburanţi, muniţiile şi hrana erau încă abundente.
1194 Problema de a l traversa era grea, căci apele lui umflate de recenta furtună curgeau repezi şi adînci. Aveara să l trecem totuşi, dar în condiţii care mi dădură fiori. Urcînd de a lungul cursului său, ajunserăm în dreptul unei cascade. Vezere cădea aci de la mai mult de treizeci de metri înălţime.
1195 Ocrotiţi de camion, patrulînd în timp ce Vandal făcea de gardă la mitralieră şi Martine era la volan, noi ne transformarăm în tăietori de pădure. După ce doborîrăm trunchiurile de copaci, îi curăţarăm şi apoi grosolan ciopliţi ei fură tîrîţi de camion la vreo cincizeci de metri în sus de cascadă.
1196 Repede, pînă nu mă vede soră mea. Sînt sigur de mine, dar n are rost să i dau emoţii. De cum fu în apă, el înotă cu putere spre mijloc, pînă ajunse cam la zece metri de mal. Apoi se lăsă dus de apă. Breffort şi cu mine ţineam de capătul frînghiei pe care el şi o petrecuse în jurul mijlocului.
1197 Apoi Paul, Breffort şi cu mine traversarăm pe el, rîul; Paul şi cu mine încălecîndu l şi cu picioarele în apă; Breffort în picioare la cinci metri de cascadă, zicînd că el nu poate suferi să şi ude picioarele. Capătul trunchiului fu pus pe stîncă, fixat cu crampoane de oţel.
1198 A doua zi toate grinzile erau fixate la locul lor şi noi călcarăm cu piciorul pămîntul de pe celălalt mal. Ne trebuiră patru zile pentru a pune podeaua podului. Şantierul nostru era pitoresc, vremea frumoasă şi răcoroasă, lumina era plăcută, vie chiar în amurg, iar noi eram veseli.
1199 Aveam o puşcă mitralieră alături de mine, mă culcai la pămînt şi începui un foc infernal în direcţia din care veniseră săgeţile: dinspre un grup de copaci la vreo patruzeci de metri. Avui satisfacţia să văd că un mare număr dintre Swiss ii care ţîşniră de acolo erau răniţi.
1200 Mai puţin veseli de data aceasta – căci am fi putut fi ucişi cu toţii – podeaua fu repede terminată şi camionul, cu prudenţă condus de Paul, o porni pe pod. Nu, niciodată, vreun inginer care a construit cel mai mare viaduct din lume nu a fost atît de mîndru ca noi, că am putut trece pe celălalt mal.
1201 Dimineaţa, înainte de a porni mai departe, trebuirăm să schimbăm cauciucul găurit în ajun de săgeţile Swiss ilor a cărui spărtură se tot mărea. De cum pornirăm, pămîntul urca pe nesimţite, apoi terenul deveni văluros brăzdat, tăiat de rîuri pe care cu mare greutate le puturăm trece.
1202 Să sperăm că el va dura, răspunsei eu, gîndindu mă stăruitor la altceva. Încă de dimineaţă, mă întrebam dacă nu ne ar fi posibil să facem o alianţă cu Swiss ii sau măcar cu unii dintre Swiss ii. Era foarte probabil că existau mai multe triburi, care se luptau între ele.
1203 Cu toata eroica apărare, care costă viaţa a cinci atacanţi, cei roşii fură învinşi de ceilalţi, mai numeroşi, învingătorii începură atunci să i ciopîrţească bucăţi, bucăţi, neştiind că noi îi vedem. Trăsei o rafală cu mitraliera şi ei fugiră, lăsînd trei morţi dintre ai lor.
1204 Swiss ul nu mai mişca, cei trei ochi ai săi erau închişi. Dar dilatarea ritmică a pieptului său ne dovedea că trăieşte. Vandal se puse pe lucru ca să i scoată săgeţile, cu ajutorul lui Breffort, care fusese student în medicină, înainte de a se specializa în antropologie.
1205 Breffort îi făcu pansamentele care se pătară cu galben. Îl transportarăm în camion. Nu era prea greu – 70 de kilograme poate – evalua Michel. Ii făcurăm un fel de divan din ierburi şi cuverturi, în tot timpul transportării lui, el ţinu ochii închişi. De îndată ce pana fu reparată, plecarăm din nou.
1206 La zgomotul motorului Swiss ul se agită, speriat, şi pentru întîia oară, vorbi. Silabele pe care le pronunţa erau ca un clămpănit, bogate în consoane şuierate, curios ritmate. El vru să se ridice, şi trebuirăm să ne unim trei ca să l putem ţine, atît de mare forţă avea.
1207 Corpul lui dădea impresia în acelaşi timp de duritate şi supleţe, încetul cu încetul se linişti. Plecarăm de lîngă el şi, aşezîndu mă la masă, scrisei cîteva note pentru jurnalul meu personal. Fiindu mi sete, îmi turnai un pahar cu apă. Auzii o exclamaţie înăbuşită scoasă de Vandal, şi mă întorsei.
1208 Luarăm cina pe iarbă, înainte de apusul soarelui. Vremea era blîndă. Dacă nu am fi avut armele şi silueta stranie a lui Vzlik alături de noi, ne am fi putut crede pe Pămînt, în excursie. Ca şi pe planeta noastră natală, soarele, înainte de a apune, desfăşură o feerie de aur, purpură şi chihlimbar.
1209 Cîţiva nori roz pluteau rătăcind leneş pe cer, foarte sus. Mîncasem cu toţii cu mare poftă, inclusiv Vzlik. Rănile lui erau pe cale de a se cicatriza. El părea că apreciază îndeosebi pesmeţii de mare şi carnea de vită. Dar, dorind să guste din vin, îl scuipă repede cu mare scîrbă.
1210 Martine se lungi şi ea alături de mine în stînga, iar Michel în dreapta, Beltaire şi Schoeffer, descoperind că au aceeaşi pasiune pentru şah, jucau pe un carton desenat cu creionul, cu figuri pe care şi le sculptaseră ei singuri. Pe jumătate aţipit, apropiai capul Martinei de braţul meu.
1211 Auzeam vag vocea şuierată a Swiss ului repetînd cuvintele, cît şi replicile, la intervale, ale jucătorilor de şah şi, pe legea mea, sforăiturile lui Michel. Un răget uriaş bubui. Mă ridicai. La cinci sute de metri de noi, o cireada numeroasă de animale veneau să se adape.
1212 Fără să fie atît de mari ca Goliaţii, ele aveau pînă la opt metri în lungime şi patru în înălţime. Botul lor foarte alungit şi clătinător, curbura spatelui lor, coada scurtă, labele masive, cu toate că necorespunzătoare cu numărul lor, ne sugerau la fel ca şi răgetul lor, elefanţii.
1213 Mă întorsei spre punctul indicat de el. O siluetă bizară se mişca pe o ridicatură de pămînt, conturat de lună. Felul mersului ei, puternic, încordat, felin, ne indica o fiară sălbatică. Mai degrabă mică – 1,50 m înălţime, totuşi făcea impresia de a avea o forţă extraordinară.
1214 Fără prea multă grabă – fiara era departe, la două sute de metri de noi – pusei un încărcător la puşca mitralieră. Ceea ce se întîmplă atunci fu de o repeziciune de neînchipuit. Animalul sări, sau mai degrabă păru că şi ia zborul. La prima săritură, făcuse mai bine de treizeci şi cinci de metri.
1215 Martine scoase un ţipăt. Ceilalţi se ridicară în mare grabă. Trăsei o rafală la noroc, şi nu o putui atinge. Fiara se pregătea pentru cea de a treia săritură a ei. Lîngă mine, o altă puşca mitralieră trosni, descărcată de cine? Trăsei din nou fără succes, golind tot încărcătorul.
1216 Trasă din camion, o rafală razantă de obuze de 20 mm trecu pe deasupra noastră, în direcţia monstrului. Probabil că fusese atins, căci se opri. Numai eu mai rămăsesem pe cîmp. Sării în camion, trîntii uşa după mine. Michel îmi luă puşca mitralieră din mîini, îi trecu ţeava prin crenel şi trase.
1217 Fui aruncat peste Vandal şi primii peste mine greutatea celor 83 de kilograme ale lui Michel. Duşumeaua se clătină şi am crezut că adăpostul nostru se va răsturna. Mitraliera tăcuse, lumina electrică se stinsese. Cu mare greutate, Michel reuşi să se ridice şi aprinse lampa de buzunar.
1218 Gustarăm pentru prima oară din carnea teluriană. Un animal mic, miniatură a "elefanţilor", ne procură friptura chiar din prima seară. Nu mîncarăm decît foarte puţină şi cu teamă, neştiind dacă această carne nu era cumva toxică, sau pur şi simplu neasimilabilă pentru noi.
1219 La gust, ea amintea carnea de viţel, niţel mai roşie. Vzlik, aproape vindecat, mîncă cu lăcomie. Nu am avut nici unul dintre noi tulburări digestive şi pînă la reîntoarcerea noastră în zona hydrelor, variarăm astfel hrana noastră, consumînd totuşi numai cantităţi mici, de fiecare dată.
1220 În schimb, nu îndrăznirăm să gustăm din fructele arborilor doborîţi de noi pentru fabricarea plutei, fructe cu care Swiss ul se delecta. Acum el putea să meargă cîte puţin şi părea a se fi obişnuit de a binelea cu noi. Vocabularul lui începea să i permită a exprima idei simple.
1221 Trecerea rîului avu loc fără greutăţi. Recuperarăm cuiele şi frînghiile de pe plută, apoi coborîrăm de a lungul rîului timp de două zile. Rîul se lăţea, aci formînd suprafeţe aproape lacustre, aci săpînd o albie adîncă printre coline. Observai că el rămînea mereu adînc fără a fi repede.
1222 Ea era de un verde închis şi agitată. Vîntul sufla dinspre apus, şi valurile se spărgeau încununate de spumă. Coasta era stîncoasă, dar la cîţiva kilometri spre sud, Dordogne se termina printr un estuar nisipos. Ne oprirăm pe o plajă din pietre, gnais şi granit, la cîţiva metri de valuri.
1223 În apă forfotea o întreagă faună inedită, unele forme fiind apropiate ca aspect de formele terestre, altele total diferite. Descoperirăm cochilii goale, semănînd cu enorme scoici sau, cum li se mai spunea pe Pămînt, scoici de Midia. Unele măsurau mai mult de trei metri în lăţime.
1224 Numai cîteva scoici foarte mici şi cîteva alge trăiau în ea. Ne scăldarăm zbenguindu ne ca nişte copii, în timp ce Vandal stătea de gardă lîngă mitralieră, eu organizai o întrecere de înot. Michel, înotător neîntrecut, ajunse primul, urmat de Martine, Schoeffer şi Breffort.
1225 Solul era destul de accidentat: o serie de vechi anticlinale roase ce se terminau cu vîrfuri ascuţite în mare. După trei ore şi jumătate de la plecarea noastră, întîlnirăm mlaştini ce găzduiau bineînţeles şi hydre. Erau brune, dar o specie foarte mică, nedepăşind 50 de centimetri.
1226 Ele nu ne atacară. Înconjurarăm mlaştina pe la răsărit. Pe la asfinţit, dădurăm de capătul ei şi cotirăm din nou spre apus. Coasta era acum nisipoasă şi joasă. Contrar obiceiului nostru, merserăm sub clarul celor două lune pe un teren extrem de neted, cu cincizeci pe oră.
1227 Ajunserăm la ţărmul lui prin partea mai joasă dinspre sud vest. La răsărit un lanţ de coline îl adăpostea. O vegetaţie abundentă îl înconjura cu un cerc întunecos, la suprafaţa lui alergau mici valuri fosforescente, sub lumina lunară. Priveliştea era blîndă şi odihnitoare, aproape ireală.
1228 Temîndu ne totuşi ca în apele lui să nu se adăpostească cumva hydre, n am aflat decît mult mai tîrziu că aceste jivine au nevoie pentru dezvoltarea lor de mlaştini sălcii, nu ne apropiarăm de lac. Ne oprirăm pe o înălţime cam la un kilometru. Trecui paza lui Michel şi mă dusei la culcare.
1229 Pe cînd îi dădeam ocol, hotărîi să intru în comunicaţie cu Consiliul, în aceeaşi clipă Breffort ne semnala hydre. Ele erau din specia mică brună, foarte numeroase şi ne înconjurară imediat camionul, ca un adevărat roi, nu pentru a ne ataca, ci multumindu se doar să se ţină după noi.
1230 Voi încerca să vă ţin la curent. Poate că ar fi mai bine... O serie de bubuituri puternice îi tăie vorba, apoi pocniră împuşcături. În afară de Michel care era la volan şi de Breffort în turelă, toţi se aflau în jurul meu, lingă radio. Swiss ul, foarte mirat, asculta şi el.
1231 Să fiţi aici înainte de a se înnopta, dacă este posibil. Scîrbăciunile astea se lipesc acum de acoperiş şi e foarte greu să le scoatem afară din case. A ieşi acum din casă înseamnă sinucidere. Sînt pe puţin trei mii! Mergînd cu camionul pe străzi, aţi putea să le împuşcaţi.
1232 Hydrele zburară întins spre noi. Începînd din acea clipă, fui singurul care acţionai. Doborîi vreo zece. Celelalte se învîrtiră un moment în jurul nostru, apoi, dîndu şi seama de neputinţa lor, plecară zburînd la nivelul pămîntului. Ajunserăm fără alt incident la mina de fier.
1233 Ajunserăm, fără să fim atacaţi, pînă în Piaţa Fîntînii: acoperişul poştei era verde de hydre. Fiecare glonţ mergea drept la ţintă, dar ades trebuiau mai multe gloanţe pentru a omorî fiecare jivină. Nu cutezam să folosim nici rachetele, nici mitraliera, de teamă să nu i rănim pe prietenii noştri.
1234 Nemişcarea lor ne surprinse puţin, deoarece altă dată hydrele dăduseră dovadă de inteligenţă. Puturăm să calculăm precis tirul nostru şi să le ochim drept în cap. După cîtva timp poşta era curăţată de învelişul ei viu. Cînd ici, cînd colo, în sat pocnea cîte o împuşcătură.
1235 Firul de telefon este rupt pe undeva între poştă şi uzină. Încercaţi să l reparaţi. Nu ştiu cum merg lucrurile acolo sus. Mă întorc la poştă. Mergînd de a lungul firului, găsirăm punctul unde era rupt. Trei hydre stăteau tupilate pe un acoperiş, la cincizeci de metri depărtare.
1236 Consiliul se întruni chiar în aceeaşi seară. Nu mai eram decît şapte, deoarece bătrînul preot şi Charnier muriseră. Dădui raportul despre misiunea ce mi se încredinţase şi prezentai pe Vzlik, în prezenţa celorlalţi, membri ai expediţiei, care se aflau şi ei de faţă, cu titlu consultativ.
1237 Louis ne puse atunci la curent cu problemele care se iviseră în lipsa noastră şi dintre care cea mai gravă era noua tactică adoptată de hydre. Ele soseau noaptea, se tupilau în tufişuri, de unde se repezeau asupra trecătorilor. Nu se mai putea ieşi de loc din casă, decît în grupuri înarmate.
1238 Dacă va trebui să facem drumul în camion, rezerva noastră de benzină nu ne va ajunge, şi să mergem pe jos, printre hydre şi Swiss i... şi apoi cum să abandonăm materialul nostru de aci! Chiar şi cu camioane de am pleca, nu văd cum am putea transporta locomotivele, maşinile unelte etc.
1239 Nu îi cer un super distrugător care merge cu 59 de noduri. Un mic şi bun cargobot ne va fi de mai mare folos. Ţinutul nostru se învecinează cu marea. Pe de altă parte noi am mers de a lungul cursului Dordognei de la punctul situat la două sute de kilometri de Cobalt City pînă la gurile ei.
1240 Ea este cu siguranţă navigabilă. De fiecare dată cînd am putut efectua un sondaj, am găsit mai mult de zece metri adîncime. Marea pare liniştită. La urma urmelor, nu am avea de făcut decît o călătorie de mai puţin de şapte sute de kilometri pe mare, şi două sute cincizeci pe fluviu.
1241 Începurăm imediat lucrul. Aşa cum presupusesem, punga de petrol nu era la prea mare adîncime; o găsirăm la 83 m. Nu fără dificultăţi, umplurăm un camion cisternă. O rafinărie rudimentară fusese instalată în sat şi ea ne dădu o benzină suficient de bună. Am lipsit 2 luni şi jumătate.
1242 Mi a fost de mare folos ca cercetaş. Rezistenta lui fizică era extraordinară şi, cînd fugea cu toată viteza, depăşea 90 pe oră. În fiecare seară luam contact cu Consiliul, prin radio. Planurile vaporului erau gata şi executarea pieselor începuse imediat. Viaţa în sat era un infern.
1243 Aveam veşti şi scrisori prin şoferii camioanelor cisterne, care înjurau de fiecare dată cînd erau nevoiţi să plece din nou spre zona terestră. Apoi, lăsînd exploatarea sub conducerea unui contramaistru, mă întorsei în sat împreună cu Vzlik. Multe lucruri se schimbaseră în lipsa mea.
1244 Adăposturi uşoare, dar solide, fuseseră construite peste tot la marginea cîmpiilor, ca să se poată face secerişul fără prea mare primejdie. Uzina fabrica mari cantităţi de şine de cale ferată. Nu erau laminate – căci nu aveau laminoare pentru şine – ci erau turnate rudimentar, dar satisfăcător.
1245 Opt luni trecură astfel, pline de febrilitate. Cheresteaua vaporului fu terminată şi ea, lansarea la apă avu loc în bune condiţiuni. Trebuiră terminate amenajările interioare, construit cheiul de încărcare. La sfîrşitul celui de al doilea an al nostru pe Tellus, vaporul fu pus la probă.
1246 Stabilitatea lui era bună, n avea tangaj prea puternic, dar nu putu depăşi viteza de croazieră de 6 noduri. Michel şi Breffort făcură un rapid raid pînă în regiunea Cobalt, ducînd boabe de graminee terestre, astfel ca vitele noastre să găsească – atunci cînd vor sosi acolo – păşunile care le priiau.
1247 Şi, după 29 de luni terestre, de la sosirea noastră aici, primul convoi luă drumul spre sud. Vaporul ducea 75 de oameni, arme, unelte, plăci de duraluminiu şi de oţel, şine. Eu îl conduceam, ajutat de Michel şi de Martine. Şlepul transporta o locomotivă, o macara demontată, carburanţi.
1248 Stăteam de preferinţă la proră sau pe pasarelă. Apa era foarte verde. Forme nedesluşite înotau în jurul vaporului. Neştiind ce monştri necunoscuţi putea ascunde acest ocean, nu mă simţeam liniştit. Cuceritorul – astfel se numea vaporul nostru – era înarmat cu o mitralieră de 20 mm şi cu una de 7 mm.
1249 Şi asta ne a prins bine. Cu toate că vaporul nu avea nevoie de o adîncime prea mare, ne împotmolirăm de două ori în estuar, din fericire cînd era reflux. În afară de Michel, Martine şi de mine, nici unul din membrii echipajului nu avusese de a face cu alte forme teluriene în afară de hydre.
1250 Într o seară, un tigrosaur reuşi să sară de pe mal pe punte şi răni 2 oameni înainte de a fi doborît de o rafală de mitralieră, trasă de aproape. Şi, cînd ajunserăm la cîţiva kilometri de confluentul Dronului, doi Swiss i fugiră în goana mare, dispărînd în ierburile uscate de pe ţărm.
1251 Vorbeşte franţuzeşte! Mirarea lui mă surprinse. Apoi îmi amintii că cei mai mulţi dintre locuitorii satului doar în treacăt îl zăriseră pe Vzlik, care, în timpul şederii lui la noi, stătuse întotdeauna pe lîngă mine. Or, cea mai mare parte a timpului eu fusesem în expediţie.
1252 Ei răspunseră, dorindu ne bun venit, în termeni concişi, foarte diferiţi de limbajul înflorit pe care romanele de aventuri din copilăria mea îl puneau în gura sălbaticilor tereştri. Dădui atunci fiecăruia, în semn de prietenie, cîte un frumos cuţit de oţel, asemănător cu acela pe care l avea Vzlik.
1253 Ne reîntoarserăm pe vapor, cu Vzlik, şi începurăm urcarea înceată a rîului. Ajunserăm la marea curbă a Islei – cu acest nume botezasem eu noul rîu – dincolo de care el nu mai este navigabil, fiind tăiat de curenţi repezi. Aci era o mare întindere de apă, lată de mai bine de două sute de metri.
1254 După opt zile el era gata. Puserăm şine, şi manevra dificilă a montării macaralei începu. Cu toate că era demontată, era totuşi foarte grea, şi, către prînz, un accident tragic ne îndurera: un tînăr muncitor de 25 de ani, Leon Bellieres, fu strivit de un batiu care căzu peste el.
1255 Restul a fost un joc de copii. Cuceritorul plecă din nou îndărăt, sub comanda lui Michel. Noi ramaserăm aci – 60 de oameni – şi începurăm să ridicăm un fortuleţ din buşteni, în care puteam fi apăraţi de tigrosauri, cît şi de o eventuală trădare a Sunss ilor. Un post de radio ne lega cu Consiliul.
1256 Veni şi ziua cînd calea ferată ajunse în valea unde aveam să clădim capitala noastră. Nu mai rămăseseră în satul "terestru" decît l50 de oameni însărcinaţi să demonteze uzina sub conducerea inginerilor. Unchiul meu şi cu Menard erau hotărîţi să rămînă pînă la ultimul transport.
1257 Păstrez o amintire foarte plăcută acestei prime aşezări a noastre. Casele, construite parte din nuiele şi parte din duraluminiu, se înălţau niţel cam în dezordine pe coastele văii. Animale sălbatice erau din belşug, dar nu existau pe aici nici tigrosauri şi nici Goliaţi.
1258 Fie spus în treacăt, pisicile "terestre" din sat se înmulţiră şi ne fură folositoare distrugînd nişte mici rozătoare care ne ameninţau recoltele. O faleză de calcar marnos ne procură cimentul. Construirăm în primul rînd uzina metalurgică, aşezată la 300 de metri de zăcămîntul de huilă.
1259 Dar deoarece, după expresia lui Vzlik, era o "căsătorie între şefi", Swiss ii trimiseră o delegaţie încărcată cu daruri. Vzlik povestindu ne că eu iubesc îndeosebi pietrele, ei îmi aduseră o grămadă de pietre, printre care diferite cristale foarte frumoase şi nişte excelente minereuri de cupru.
1260 Trecurăm din nou pe podul construit de noi pe Vezere şi pe care Swiss i îl respectaseră şi îl foloseau. Ajunserăm spre seară la cavernele lor. Ele se deschideau înspre o faleză înaltă, orientată înspre apus, în vîrful unei pante abrupte. Un rîuleţ curgea în partea de jos.
1261 Furăm conduşi la şef, un foarte bătrîn Swiss, a cărui piele decolorată bătea în cenuşiu verzui. El stătea culcat pe o litieră groasă din ierburi uscate, într o grotă ai cărei pereţi erau acoperiţi de picturi remarcabil executate, reprezentînd Goliaţi sau tigrosauri străpunşi de săgeţi.
1262 Bătrînul Sliuk – acesta era numele şefului – se ridică de îndată ce ne văzu. Prin intermediul lui Vzlik el ne ură "bun venit", în spatele lui, sprijinite de zidul stîncos, erau armele lui, un arc mare, săgeţi, suliţe, în afară de un colier de pietre strălucitoare în jurul gîtului, era complet gol.
1263 Aceasta din urmă îl fascina, şi în tot timpul ospăţului care urmă – acum ştiam, că putem mînca din carnea teluriană – el nu încetă de a se juca cu oglinda. Fiica lui asista la acest ospăţ. Swiss ii sint foarte atenţi cu soţiile lor şi le tratează excelent, avînd în vedere că sînt un popor primitiv.
1264 Ele sînt mai mici decît masculii, mai îndesate, cu pielea de culoare mai deschisă. Înţelesei că Vzlik şi tînăra Ssouai se înţelegeau foarte bine, şi acest fapt mă bucură mult, căci dacă Vzlik devenea şef de trib la moartea "socrului" său, poziţia noastră ar fi fost şi mai întărită.
1265 Stăturăm opt zile la ei. Avui conversaţii lungi cu Vzlik şi ii pusei nenumărate întrebări, pe care pînă atunci nu avusesem prilejul să i le pun. Imi putui da seama astfel de organizarea lor socială. Swiss ii sînt monogami, contrar duşmanilor lor, Swiss ii negri, sau Slwips ii.
1266 Ei se pricepeau să afume carnea şi puteau astfel să şi facă provizii. Swiss ii sînt înconjuraţi din toate părţile, în afară de nord, de duşmanii lor negri. Alte triburi roşii trăiesc foarte departe spre sud şi legenda spune că de acolo îşi trag ei originea. Ei sînt ovipari.
1267 Legăturile de familie sînt destul de slabe, de îndată ce a fost depăşit al doilea grad de rudenie. Swiss ii trăiesc destul de mult, 90 pînă la ll0 ani tereştri, dacă nu mor în război, ceea ce se întîmplă destul de des. Ei sînt în general de o vitejie extraordinară, dar şi foarte agresivi.
1268 Oraşul nostru avea şi un mic spital în care Massacre îşi forma elevii, apoi o şcoală, ba chiar şi un embrion de universitate unde şi eu predam 5 ore pe săptămînă. Cirezile păşteau pe colinele învecinate, unde vegetaţia terestră se amesteca din ce în ce mai mult cu ierburile teluriene.
1269 Portul Leon grupa 600 de locuitori. Bîntuit de gînduri de explorare, cerusem să se instaleze aci un şantier naval care tocmai termina un vapor mai rapid decît Cuceritorul. Primul efort al inginerilor fusese acela de a fabrica alte maşini unelte cu materialul de bază pe care l posedam.
1270 Zăcămîntul se epuiza repede şi prevedeam momentul cînd voi putea să las să se reîntoarcă acasă cei 60 de oameni rămaşi acolo. Aveam multe zeci de mii de litri de benzină sau păcură de rezervă, şi eu reperasem alte puncte petrolifere, situate la numai o sută de kilometri de noi.
1271 Pe scurt, dacă nu am fi întîlnit cîteodată Swiss i plimbîndu se pe străzile noastre, şi fără cei doi sori şi cele trei lune, noi ne am fi putut crede reîntorşi pe Pămînt. Atunci se produse faptul cel mai important din istoria noastră, de la proiectarea noastră pe Tellus.
1272 De fiecare parte, alte tunuri de calibru mai mic, care aveau o bătaie pînă la şapte kilometri. După încheierea unei probe sumare – mersesem cu vaporul pînă la gurile Dordognei şi înapoi – dădui dispoziţie să se încarce provizii, în hrană şi muniţii. Plecarăm chiar a doua zi.
1273 Mergînd cu viteza mică, coborîrăm fluviul. La ieşirea din estuar, lansai prin radio o chemare. Echipajul avionului răspunse scurt. În acelaşi moment, Temerarul se clătină; pătrunseseră în ocean. La o milă de ţărm dădui ordin să ne îndreptăm în direcţia sud. Coasta era netedă, ierboasă.
1274 Vaporul mergea cu douăsprezece noduri, motoarele funcţionau normal, marea era liniştită. Neavînd ce să fac, luai puţină apă din mare şi o analizai în micul laborator de pe bord. Era foarte bogată în cloruri. Încetinind un moment, agăţarăm un fel de plasă grosolană în urma vaporului.
1275 Coasta de răsărit continua să fie netedă. Către prînz dădurăm de un adevărat labirint încîlcit de insuliţe şi bancuri de nisip, dintre care nu am fi putut ieşi; decît să aduc vasul în trecători nesigure, preferai să dau ordin să navigam în larg, pierzîrid din vedere ţărmul.
1276 După patru zile, fără să fi schimbat direcţia sud, văzurăm din nou părnînt, ceea ce însemna că el se arcuia deci spre sud vest, dacă nu cumva, ceea ce vedeam era o insulă. Ne aflam la cel de al 32 lea grad de latitudine nordică. Temperatura era ridicată, dar suportabilă.
1277 Pentru orice eventualitate încărcarăm armele, şi servanţii stăteau gata să tragă. Vietatea aceea enormă se îndepărtă fără să ne producă vreo neplăcere. Făcînd legătura prin radio cu Cobalt City, aflai că, ei nu reuşiseră încă, cu toate sforţările făcute, să obţină legătura cu New Washington.
1278 Într o dimineaţă, tocmai cînd aveam de gînd să dau ordinul să fie îndreptat vasul "spre est", matelotul care făcea de sentinelă la proră ne semnală o coastă în faţă. Hotărîi să facem o recunoaştere. Avansînd cu ajutorul sondei, ajunserăm la două sute de metri de o plajă pustie.
1279 Din timp în timp, marea se acoperea cu o ceaţă fierbinte şi sufocantă şi mai greu de suportat decît insolaţia orbitoare a lui Helios. În sfîrşit, într o seară, atinserăm acel punct al coastei care, după calculele noastre, ne apropia cel mai mult de avion. Cercetarăm ţărmul cu descurajare.
1280 Merserăm de a lungul coastei în căutarea unui loc mai ospitalier. La cîţiva kilometri de acolo găsirăm estuarul, format din turbă, al unui fluviu, în care reuşirăm să intrăm, deşi avea curenţi foarte puternici. Urcarăm în sus pe fluviu, cu ajutorul sondei, cam vreo 90 kilometri.
1281 Etienne trebui să coboare, spre a pune lanţuri la cauciucuri. Cu toate că i o interzisesem, el voi să prindă un soi de amoebă avînd vreo patruzeci de centimetri în diametru şi mîna îi fu arsă ca de un acid. Acest soi de animale foiau pe aci. Unele atingeau un metru în lungime.
1282 Un miros oribil de ouă clocite, provenind din descompunerea acestor ierburi şi poate din aceea a vietăţilor gelatinoase de aici, ne incomoda groaznic. După două ore de la plecare, zărirăm în sfîrşit în depărtare o coloană de fum. Apoi terenul urca şi respingătoarele vietăţi tîrîtoare dispărură.
1283 Acum eram nouă inşi înăuntru şi stăteam foarte înghesuiţi. De bucurie, îmi strînseră mîna şi îmi scuturară braţul cu atîta putere că aproape mi l scrîntiră. Scoţînd o sticlă de sub scaunul meu, le oferii un coniac, cu apă, nu prea rece poate, dar care fu foarte apreciat.
1284 Aveam să asist la un spectacol care mă îngheţă de groază. Pe cînd soseam pe locul de unde se vedea avionul, zării, puţin la dreapta, o masă enormă, gelatinoasă, avînd o frumoasă culoare violet deschis, care se tîra cu mare viteză – cam treizeci sau patruzeci de kilometri pe oră, poate.
1285 De o formă amoeboidă, ea atingea zece metri în diametru şi un metru în înălţime. Întrigat, oprii. Animalului nici nu i păsa de asta şi îşi continua mersul grabnic înspre avion. Uşa acestuia se deschise şi canadianul ieşi. El văzu camioneta oprită, îmi făcu semn cu mîna şi veni înspre mine.
1286 Prevăzînd o primejdie, pornii din nou camioneta şi claxonai. Mecanicul îmi surise, îmi făcu semn iarăşi cu mîna şi îşi iuţi mersul, venind spre mine. Cu cea mai mare viteză mă năpustii cu maşina înaintea lui. Sosii prea tîrziu. Monstrul redevenise brusc violet şi se aruncase asupra lui.
1287 Imediat, acoperit de pseudopodele monstrului, el dispăru. Cu gura căscată de groază, de oroare, frînai brusc. Animalul se întoarse şi veni drept spre mine. Sării de pe scaun, mă urcai în cupola cu aruncătoare de rachete. Febril, aşezai tuburile, încărcate de dimineaţă, ţintii.
1288 Scînteia albăstruie ţîşni din nou din monstru şi lovi radiatorul. Simţii o zguduitură puternică. Nu o zguduitură electrică, ci un fel de frig glacial, care mă făcu să mă zgîrcesc tot. Şi eram cu degetul pe trăgaci. Cele două descărcaturi loviră în plin monstrul ajuns la zece metri.
1289 Irizaţii străbătură încă în toate sensurile gelatina vie care se mai zbătea slab. Din canadian nu se mai vedea nici urmă! Prin portieră aruncai două grenade incendiare. Sub căldura intensă a flăcărilor, masa sfîrîi, se reduse şi nu se mai zbătu de loc. Ceilalţi veniră iute lingă mine.
1290 Cel mult îl vom putea înmormînta! Dar cînd despicarăm, cu lovituri de secure, masa gelatinoasă zbîrcită, devenită tare ca lemnul, tot ce găsirăm fu un inel de aur. Îndureraţi, încărcarăm în camionetă două mitraliere şi pe cei doi aviatori. Etienne îşi reluă locul sus la aruncătoarele de rachete.
1291 Abia ieşiţi din apele fluviului, o apucarăm spre nord vest. Vîntul era destul de puternic şi Temerarul tangă foarte tare, spre marea neplăcere a unor stomacuri. Vorbeam pe jumătate în franceză, pe jumătate în engleză. Cînd ne lipsea vreun cuvînt, Biraben făcea pe interpretul.
1292 Prima noastră zi pe mare trecu fără vreun incident. Noaptea încetinirăm mersul, cu toate că marea se liniştise. Lăsînd pe Smith pe pasarelă, mă dusei la culcare. Dar o schimbare în legănarea Temerarului mă deşteptă. Ascultam atent, încercînd senzaţia că ceva nu era în ordine.
1293 Smith se şi azvîlise peste mine, proiectîndu mă pe scară în jos. Wilkins se aruncă pur şi simplu înăuntru. Smith scoase capul pe punte, se asigură că era goală, trînti uşa. La lumina lămpii văzui figurile lor livide, descompuse. Auzii capota postului echipajului închizîndu se cu zgomot.
1294 La zece metri, la babord, o masă enormă apăru o clipă din marea neagră ca cerneala, apoi văzui în lumina lămpilor învîrtituri de braţe, profilate în lumina lunelor. Observai lungimea acestor braţe, trebuie să fi fost de douăzeci de metri. Michel veni şi el lîngă noi, apoi ceilalţi americani.
1295 Smith ne relată faptele. Cînd cele două elice se opriseră în acelaşi timp, el se dusese la proră cu Wilkins şi, aplecîndu se, văzuse strălucind slab nişte ochi enormi. Animalul îşi aruncase un braţ, dar nu reuşise să i atingă. Atunci ei ţipaseră. Încercarăm să pornim motoarele din nou.
1296 Aveau un corp în formă de fus, ascuţit în spate, fără înotătoare, şi erau lungi de zece pînă la doi sprezece metri şi doi sau trei metri în diametru. Din partea dinainte porneau şase braţe enorme, cam de vreo douăzeci de metri lungime fiecare şi avînd cincizeci de centimetri în diametru la bază.
1297 Ei sînt mai obişnuiţi cu armele lor. Trecui mitraliera lui Smith, care o sprijini pe umăr, voiniceşte, ca un adevărat afet viu. El ţinti cu minuţiozitate o caracatiţă care se odihnea în golul unui val, şi trase. Animalul, atins, făcu un adevărat salt afară din apă, apoi se dădu la fund.
1298 În momentul cînd Smith se pregătea să tragă asupra celei de a doua bestii, simţirăm ca o uriaşă dezlănţuire de adevărată furtună. Vreo zece braţe gigantice măturară puntea, smulgînd balustradele, îndoind macaraua cea mică, rupînd plăcile de protecţie ale mitralierei din faţă.
1299 O fereastră se sparse în ţăndări şi un tentacul pătrunse în dunetă, făcînd bucăţi rama ferestrei. Tentaculul se agita cu furie. Michel, lovit, fu azvîrlit de perete. Ţintuiţi locului de groază, Wilkins şi cu mine nici nu mişcarăm măcar. Jeans zăcea la pămînt, lovit la cap.
1300 Apoi între el – care era însoţit de încă doi din specia lui, sosiţi la împărţirea prăzii – şi caracatiţe se porni o luptă sălbatică, despre care nu aş putea spune precis dacă a durat o oră, sau un minut! Marea se linişti şi nu mai rămase nimic decît cioturi de tentacule plutind în voia valurilor.
1301 Ne trebuiră mai mult de zece minute pînă să ne dăm seama că eram salvaţi. Atunci, cu toată viteza, ne năpustirăm drept spre nord. Către seară văzurăm, în direcţia babord, un arhipelag din stînci prăpăstioase, înălţînd în asfinţit nişte siluete în formă de ruine. Ne apropiarăm cu prudenţă.
1302 Nu mai eram decît la cîteva leghe, cînd zărirăm o forfoteală suspectă între două stînci dinţate. Un minut mai tîrziu recunoscurăm o bandă de caracatiţe şi cu cîrma la tribord şi cu toată viteza, le lăsarăm în urma noastră. Noaptea foarte senină ne permise să înaintăm destul de repede.
1303 O'Hara se urcă pe dunetă, aducînd harta pe care o făcuse după fotografiile cu infraroşii luate din avion. Astfel ne fu posibil să identificăm insula care era în faţa noastră drept un ţinut alungit, orientat est vest, situată între continentul ecuatorial, de unde veneam noi, şi continentul boreal.
1304 La nord est, dincolo ele o strîrntoare largă, se zărea vîrful unui alt pămînt. Hotărîi să merg spre Capul est al primei insule, spre Capul vest al celei de a doua şi către marea peninsulă de la sudul continentului Doreai. Merserăm de a lungul coastei de sud a primei insule.
1305 Munţii ei nu păreau prea înalţi. La sfîrşitul zilei, ajunşi la Capul est, aruncarăm ancora într un mic golf. În zorile roşii, ţărmul se desena neted şi monoton, cu puţină vegetaţie. La răsăritul lui Helios văzurăm mai limpede o savană care se sfîrşea în mare cu o plajă îngustă, de nisip alb.
1306 Ne fu deci uşor să punem puntea mobilă şi să debarcăm camioneta. În această camionetă în care înlocuisem aruncătoarele de rachete cu una din mitralierele avionului, mai uşor de mînuit, luară loc: Michel, Wilkins şi Jeans. Nu fără teamă îi văzui dispărînd în susul unei pante.
1307 Sub protecţia armelor de pe bord, coborîi pe pămînt şi vizitai împrejurimile. Putui să culeg din ierburi vreo zece specii diferite de curioase "insecte" teluriene. Urme de paşi indicau prezenţa unei faune şi mai impresionante. După două ore, zgomotul de motor îmi anunţa întoarcerea camionetei.
1308 Savana se legăna, întreruptă de tufişuri. Pe lîngă unul din ele rătăcea o cireada de animale, semănînd cu Goliaţii, dar fără coarne. Cam după o oră de mers, văzui o masă stîncoasă, înaltă de cîţiva metri şi, urcat pe ea, în picioare, Jeans. Michel opri camionul exact la poalele ei.
1309 Pe pereţi, o serie de semne erau gravate, semne semănînd în chip ciudat cu caracterele sanscrite. Întîi am crezut că au vrut ei să mi facă o glumă, dar patina timpului pe piatră mă convinse repede că greşisem gîndind astfel. Puteau fi în total trei sute, patru sute de semne.
1310 Cu mitraliera în mînă, plecarăm din nou. La două sute de metri de acolo, solul cobora într o vale moartă, în fundul căreia se vedeau expuse o grămadă de plăci de metal, de grinzi răsucite, care păstraseră o înfăţişare generală fusiformă. Wilkins se învîrtea printre aceste rămăşiţe.
1311 Înginerul mă lăsă să zgîrii la baza plăcilor şi se duse spre vîrful grămezii. Îl auzirăm scoţînd o exclamaţie, apoi chemîndu ne la el. Strania maşină era mai puţin distrusă în partea aceasta şi îşi păstrase forma de vîrf de ţigare. Într o despărţitură intactă se deschidea o uşă fără canat.
1312 Cine era fiinţa care pilotase această maşină? Venise ea de pe o altă planetă, din sistemul lui Helios, de pe vreo altă stea, sau fusese şi ea, ca şi noi, smulsă afară din propriul ei Univers? La aceste întrebări n aveam să găsim, decît mult mai tîrziu, un răspuns incomplet.
1313 Făcurăm fotografii şi ne întoarserăm. Era şi normal ca descoperirile noastre să fie puţine: unii dintre pasagerii maşinii supravieţuiseră după cum o dovedeau inscripţiile şi luaseră probabil cu ei tot ce le putuse fi de vreun oarecare folos. Nu aveam timp să cercetăm toată insula.
1314 Nu fără greutate ajunserăm pe un platou care se întindea cît vedeai cu ochii la răsărit şi la nord. La sud se înălţau nişte munţi mici. Ne îndreptarăm spre ei, prin savana întretăiată de tufişuri. Ţinutul era extrem de populat cu animale variate: Goliaţi, elefanţi, izolaţi sau în turme.
1315 Această întîlnire ne necăji, căci ei ne tăiau drumul spre munţi şi cu firea lor războinică gata de harţă, bătălia părea inevitabilă dacă mai înaintam. Dar poate că ei nu ne văzuseră, căci o cîrmiră la stinga şi se pierdură la orizont. Ţinurăm grabnic un consiliu de război.
1316 Dar Smith şi Michel erau de părere să mergem mai departe în interior şi să nu ne întoarcem decît a doua zi. Ne continuarăm deci drumul spre munţi şi la orele patru văzurăm un fel de faleză care se ridica înfaţa lanţului muntos. Înaltă de vreo30 de metri, ea ni se păru crenelată.
1317 Între turnuri galopau Swiss i. Păreau foarte agitaţi şi prin binoclu îi văzurăm cum ne arătau cu degetul. Ezitînd, încetinii mersul camionetei. Deodată, din vîrful turnului din faţa noastră, de la 400 de metri, ţîşni ceva lung şi negru, care pluti pe cer, apoi căzu jos.
1318 Din această fază a luptei eu nu văzui nimic. Stăteam cramponat de volan, cu piciorul apăsînd pe accelerator, zgîlţîit de pămîntul accidentat, cu capul strîns între umeri, crezînd în fiecare clipă că voi simţi cum o suliţă mi se înfige în spate. Şi, de fapt, nici n a lipsit mult ca s o păţim urît.
1319 Desigur, mai avusesem eu pe lumea aceasta nopţi agitate, dar nici una ca aceasta de aci. Cele trei lune răsăriseră şi toată fauna planetei părea să se fi strîns în acest colţ... Trebuirăm să ne croim drumul trecînd printre turme de elefanţi care veneau atraşi de farurile noastre.
1320 Apoi un tigrosaur ce vîna primi încărcătura noastră fără altă păgubire aparentă, în afară de o spaimă zdravănă pe care de altfel o simţirăm şi noi ca şi el. De trei ori nişte Goliaţi ne siliră să schimbăm drumul şi două din cauciucurile noastre fură distruse de muşcăturile viperelor.
1321 Ei se urcară pe bord şi barca fu remorcată la vapor pînă la Portul Leon. Trecuse mai mult de o lună de cînd plecasem. Nu mai este nevoie să spun cît de fericit am fost s o revăd pe Martine. Adesea, în cursul acestei călătorii primejdioase, crezusem că nu aveam s o mai revăd niciodată.
1322 După cum mi a povestit Michel mai tîrziu, călătoria s a petrecut fără nici un fel de peripeţii. Ei nu întîlniră nici caracatiţe, nici alt soi de monştri. New Washington era un ţinut jos, cu două coline presărate cu case. Ei fură primiţi cu salvele tunurilor de pe vapoarele de război.
1323 Tot oraşul, care era situat chiar pe malul mării, era pavoazat. Muzica crucişătorului cîntă imnul american după Marseilleza şi ofiţerii priviră cu uimire la micul nostru Temerar cum se strecura în port. Păcura trecu direct în rezervoarele petrolierului argentinian, care se pregăti pe loc de plecare.
1324 Locuitorii New Washington ului începură o muncă tenace, zi şi noapte, demontînd şi îngrămădind pe vapoare tot ce putea fi salvat. Apoi Porfirio Diaz se întoarse şi cargobotul norvegian împreună cu Surcouf şi cele două torpiloare plecară încărcate pînă la refuz de materiale şi de oameni.
1325 Construisem case pentru americani în apropierea munţilor, pe porţiunea cu adevărat Swis ă a teritoriului lor, exact de cealaltă parte a Dronului, în faţa micului nostru post Cromul. Şi în sfîrşit sosi primul transport. Într o dimineaţă, sentinela plasată la gurile Dronului îl zări.
1326 Torpiloarele urcară în sus pe Isle. Apoi, cu un şir de mici vase remorcate, emigranţii ajunseră pe noul lor domeniu. Fu hotărât că americanii se vor mulţumi, pentru moment, numai cu teritoriul cu adevărat Swiss lăsînd pe mai tîrziu cucerirea, căci avea sa fie nevoie de o cucerire, a părţii Slwip.
1327 Într o seară, vreo sută dintre ei surprinseră un mic post de pază american şi masacrară zece oameni din doisprezece cît avea această garnizoană. Ultimii doi reuşiră să fugă cu un automobil. De îndată ce vestea fu cunoscută, două avioane îşi luară zborul în căutarea ucigaşilor.
1328 Americanii, împreună cu noi, plecaţi în camioane şi avînd şi cîte patru cinci avioane ce zburau deasupra capetelor noastre, un elicopter ca cercetaş şi înconjuraţi de fiinţe ce păreau că vin de pe altă lume, înarmaţi cu arcuri şi săgeţi! Campania a fost grea şi avurăm destule înfrîngeri.
1329 În această fază a bătăliei Michel fu rănit de o săgeată la braţul drept, iar eu fui rănit în piciorul stîng, răni fără gravitate de altfel. De îndată ce inamicul fu respins, avioanele începură să secere cu mitralierele lor, aruncînd de asemeni rachete şi bombe. Şi asta provocă deruta Slioips ilor.
1330 Dar văzurăm cu regret cum americanii se izolau din ce în ce mai mult la ei acasă. Nu ne mai vizitam de loc, în afară de cazuri individuale, cum eram noi, de exemplu, care ne vedeam cu echipajul avionului salvat de noi, sau cînd se făceau schimburi de materii prime sau produse manufacturate.
1331 Americanii deschiseseră mine, mai puţin bogate decît ale noastre, dar îndestulătoare pentru nevoile lor. Prea puţini dintre noi vorbeau engleza şi viceversa. Obiceiurile erau diferite. Ei suspectau colectivismul nostru, de altfel destul de parţial, şi acuzau Consiliul de dictatură.
1332 În schimb aveam relaţii admirabile cu norvegienii. Noi le furnizam materialele necesare la construirea bărcilor şi plaselor de pescuit, şi ei ne aprovizionau din abundenţă cu produse de mare. Cîţiva peşti tereştri supravieţuiseră şi se înmulţiseră în proporţii uimitoare.
1333 Acest Consiliu avea dreptul de veto, ce putea suspenda legea pe 6 luni şi mai avea şi dreptul de a propune legi. În caz de stare excepţională, stabilită cu votul majorităţii celor două treimi, Consiliul lua singur puterea pentru o perioadă de 6 luni, perioadă ce putea fi reînnoită.
1334 Schimbarea formei noastre de guvernămînt nu transformă de loc felul nostru de trai. În timp ce uzinele şi maşinile erau, ca şi minele şi flota, proprietate colectivă, pămîntul aparţinuse din toate timpurile ţăranilor, care l cultivau. Noi dezvoltarăm reţeaua noastră rutieră şi feroviară.
1335 Pînă la urmă lăsarăm americanilor armamentul şi transformarăm vasul în cargobot rapid. Al doilea punct de fricţiune dintre noi, a fost refuzul nostru de a exploata împreună cu ei zăcămintele de petrol situate la mică adâncime pe teritoriu Swiss, lîngă Muntele Întunecat.
1336 Spre a fi gata pentru orice eventualitate, dădurăm ordinul de mobilizare. Avioanele trebuiau să fie gata să şi ia zborul, cu armele încărcate şi rezervoarele pline. Prin radio implorarăm guvernul american să şi suspende ostilităţile şi să aştepte sosirea plenipotenţiarilor noştri.
1337 Ei acceptară şi noi aflarăm că bombardarea portului nostru încetase. Distrugătorul lor, cel care atacase, se găsea de altfel într o stare proastă, căci pe plaja din faţa lui explodase în plin o rachetă radioghidată de pe Surcouf. Michel, cu unchiul meu şi cu mine, plecarăm imediat cu avionul.
1338 Pînă la urmă o comisie de anchetă fu desemnată, comisie din care făceau parte Jeans, Smith, unchiul meu şi cu mine, cît şi fratele lui Vzlik, Isszi. Aceşti doi americani din comisie fură cinstiţi şi recunoscură vinovăţia oamenilor lor. Aceştia fură condamnaţi la zece ani de închisoare.
1339 La sfîrşitul anului l0, aceste raporturi erau atît de bune, încît puturăm propune fondarea Statelor Unite de pe Tellus. La 7 ianuarie al anului ll, o conferinţă întruni pe reprezentanţii americani, canadieni, argentinieni, norvegieni şi francezi. O constituţie federală fu adoptată.
1340 Ea păstra pentru fiecare stat o largă autonomie, dar stabilea un guvern federal, care avea sediul într un oraş care fu construit la confluenţa Dronului cu Dordogne, chiar pe locul unde doborîsem noi primul tigrosaur. Oraşul se chemă "Unirea." 200 de kilometri pătraţi fură declaraţi pămîni federal.
1341 Ne a fost foarte greu să i convingem pe americani să recunoască inviolabilitatea prezentă şi viitoare a teritoriilor Sunss ilor. Pînă la urmă, ea fu limitată la teritoriile aliaţilor noştri actuali, sau ale acelera dintre Swiss i care ne vor deveni aliaţi într un răstimp de l00 de ani.
1342 Ele vor trece atunci la rangul de state, libere de a şi vota constituţiile lor interne. La 25 august ale anului l2, Parlamentul federal se întruni pentru prima dată şi unchiul meu fu ales preşedintele Statelor Unite de pe Tellus. Drapelul federal s a înălţat pentru prima oară.
1343 Preşedinţia unchiului meu, care dură şapte ani, fu consacrată în întregime organizării. Noi dezvoltarăm căile noastre ferate mai mult pentru viitor decît pentru prezent, căci populaţia noastră totală nu ajungea la douăzeci şi cinci de mii de suflete. Ea crescu repede, de altfel.
1344 Resursele noastre erau mari, recoltele minunate şi familiile fură numeroase. Eu am avut, după cum ştiţi, unsprezece copii şi toţi au trăit. Michel a avut opt. Media pe familie a fost de şase copii la prima generaţie, de şapte la a doua. Aici nu s au ivit, contrar temerilor noastre, epidemii noi.
1345 Sub preşedinţii următori, americanul Crawford şi norvegianul Hansen, noi făcurăm tot posibilul ca sforţările noastre cele mai de seamă să se îndrepte spre industrie. Construirăm o uzină de avioane în stare nu numai să construiască modele curente, ci să studieze în plus şi altele noi.
1346 Noi am fost de asemeni şi exploratori. Tot restul vieţii mele l am petrecut ca să desenez hărţi geologice sau topografice, singur sau împreună cu cei doi colegi americani, apoi în curînd cu Bernard, Jacques şi Martin, cei trei fii ai mei mai vîrstnici din cei şapte pe care îi am.
1347 Şi întotdeauna, peste tot, Michel m a însoţit, şi Martine m a aşteptat, cîteodată timp de luni de zile. Nu vreau să mi atribui gloria tuturor acestor descoperiri. Ele ar fi fost imposibil de realizat fără curajul şi inteligenţa, fără devotamentul marinarilor sau al aviatorilor care m au însoţit.
1348 La întoarcere, vizitarăm cetatea catapultelor. Luasem cu noi, de data aceasta, pe fiul lui Vzlik, Ssiu, care putu intra în legătură cu Swiss ii roşii care cunoşteau oţelul. Şeful lor ne arătă furnalele lor înalte şi rudimentare în care îl fabricau. El consimţi să ne spună legenda.
1349 Acolo, un foarte bătrîn Swiss ne arătă nişte picturi pe stîncă: ele înfăţişau trei siluete pictate în negru, bipede, cu un cap şi un corp la fel ca ale noastre, dar cu braţe foarte lungi, atîrnîndu le aproape pînă la pămînt, şi avînd un singur ochi, bine desenat, aşezat drept în mijlocul frunţii.
1350 Pînă la urmă am reuşit să l fac să ne mărturisească că primele rînduri din carte, învăţate pe de rost, se transmiteau din preot în preot şi că expresia "Tilir" trebuia să servească drept parolă, dacă şi alţi musafiri de acelaşi neam cu acei străini ar fi debarcat din nou pe Tellus.
1351 El îmi mărturisi de asemenea că această carte era scrisă în două limbi, o parte în limba Swiss ă şi, începînd de la jumătate încolo, în limba străinilor. Oricum ar fi fost, acest fapt ne dădea o cheie preţioasă pentru descifrarea ei şi eu luai o copie foarte îngrijită după ea.
1352 Dar pînă la urmă n am avut timp îndeajuns pentru ea niciodată. Abia dacă, descifrînd cu mare greutate cîte o frază de ici, alta de colo, mi am mărit şi mai mult curiozitatea, fără să mi o pot satisface. În ea se vorbeşte despre Tilir, despre monştrii, catastrofe, despre gheaţă şi despre spaime.
1353 Se pare că fiinţele care au scris o veneau din prima planetă exterioară, care este cea mai apropiată de noi, şi pe care noi o numim Ares, prin omologie cu Marte de pe vechiul nostru sistem solar. Poate că voi trăi încă îndeajuns pentru a cunoaşte prin ei cheia acestei enigme.
1354 În noaptea de dinaintea Crăciunului, am dormit cu intermitenţe. Chiar înainte de a mă trezi, am avut un vis profund, intens. Se făcea că mă plimbam pe lângă heleşteul de la Beauvois, jucându mă cu răţoiul meu favorit Dunois şi cu tovarăşii lui sălbatici, când am auzit că mă striga un glas.
1355 Cred că Simone s ar fi născut realmente de Crăciun, dacă nu mi ar fi dat atât de bine seama că nici unul dintre cei doi bărbaţi nu era nici măcar pe departe pregătit să mă ajute în cazul unei probleme majore. Probabil că doar voinţa mea a întârziat naşterea copilului în acele ultime două zile.
1356 În urmă cu două luni, când fetiţa mea încă nenăscută mai avea libertate de mişcare în interiorul uterului, fusesem cât se poate de convinsă că era cu susul în jos. Crezusem însă că se întorsese în timpul ultimei săptămâni, înainte de a coborî în poziţia de naştere. Avusesem doar parţial dreptate.
1357 Cu siguranţă medicul ar fi fost alertat la stresul fătului şi ar fi lucrat din timp cu toate instrumentele robot, străduindu se să întoarcă invers capul lui Simone, înainte ca ea să se înţepenească într o astfel de poziţie inconfortabilă. Spre sfârşit, durerea a fost sfâşietoare.
1358 Ambii bărbaţi au ţipat când i au văzut creştetul. Eu m am concentrat în continuare asupra ritmului respiraţiei, temându mă că s ar fi putut să nu mi păstrez cunoştinţa. În ciuda durerii intense, am urlat şi eu când ultima mea contracţie puternică a catapultat o pe Simone în mâinile lui Michael.
1359 A pus o încetişor pe abdomenul meu, iar eu m am ridicat uşor s o privesc. Prima impresie a fost că semăna perfect cu mama. M am străduit să rămân trează până a fost înlăturată placenta şi am terminat de prins în copci, cu ajutorul lui Michael, tăieturile pe care mi le făcuse cu scalpelul.
1360 Apoi mi am pierdut cunoştinţa. Nu mi amintesc prea multe detalii din următoarele douăzeci şi patru de ore. Eram atât de obosită de pe urma travaliului şi a naşterii (contracţiile se îndesiseră la cinci minute cu unsprezece ore înainte de momentul naşterii), încât adormeam la fiecare prilej.
1361 Sunt încântată că laptele meu e potrivit pentru ea – îmi făcusem griji că s ar fi putut să am aceeaşi problemă ca în cazul lui Genevieve. De fiecare dată când mă trezesc, unul dintre bărbaţi e lângă mine. Zâmbetele lui Richard par mereu puţin forţate, totuşi sunt apreciate.
1362 În clipa de faţă, Simone doarme lângă mine, înfăşurată în cvasi plăpumioara confecţionată de ramani (este extrem de dificil să le explicăm ţesăturile, mai ales cuvintele care exprimă calităţi, ca "moale", în oricare dintre termenii cantitativi pe care îi pot înţelege). Chiar că seamănă cu mama.
1363 Are pielea foarte închisă la culoare, poate chiar mai închisă decât a mea, iar părul des este negru ca tăciunele. Ochii sunt cafeniu intens. Cu capul încă ţuguiat şi diform din cauza naşterii dificile, nu i uşor s o numeşti frumoasă. Dar fireşte că Michael are dreptate.
1364 Şi obosită, oh, atât de obosită! Cu toate că sunt perfect conştientă că traversez un tipic sindrom post partum, nu sunt în stare să mă eliberez de senzaţia de deprimare. Azi dimineaţă a fost cel mai rău. M am trezit înaintea lui Richard şi am rămas liniştită pe partea mea de saltea.
1365 M am uitat la Simone, care dormea senină în leagănul raman de lângă perete. În ciuda sentimentelor mele de dragoste faţă de ea, n am găsit nici un gând pozitiv cu privire la viitorul ei. Aura de exaltare care îi înconjurase naşterea şi durase şaptezeci şi două de ore dispăruse complet.
1366 În momentul de faţă, conform calculelor tatălui tău, ne aflăm pe orbita lui Jupiter (deşi gigantica planetă gazoasă, în sine, e de cealaltă parte a Soarelui), urmând o traiectorie în formă de hiperbolă care, până la urmă, va părăsi cu totul sistemul solar. Nu ştim unde mergem.
1367 Nu ştim cine sau de ce a construit această navă spaţială. Ştim că la bord există şi alţi ocupanţi, dar habar n avem de unde vin ei şi, în plus, avem motive să bănuim că cel puţin unii dintre ei ar putea fi ostili. Iar şi iar, gândurile mele din ultimele două zile au continuat după acelaşi şablon.
1368 De fiecare dată am ajuns la aceeaşi concluzie deprimantă: este impardonabil ca noi, adulţi maturi aşa cum se presupune că suntem, să fi adus o făptură atât de neajutorată şi inocentă într un mediu despre care noi înşine înţelegem aşa puţine şi asupra căruia nu avem absolut nici un control.
1369 Azi dimineaţă, devreme, de îndată ce mi am dat seama că este a treizeci şi şaptea aniversare a mea, am început să plâng. La început, am plâns tăcut dar, pe măsură ce mintea îmi era copleşită de amintirile tuturor aniversărilor trecute, hohote adânci au luat locul lacrimilor domoale.
1370 Şi, în timp ce îmi aminteam de magnifica planetă albastră de unde ne trăgeam şi nu mi o puteam imagina în viitorul lui Simone, îmi repetam aceeaşi întrebare. De ce am dat naştere unui copil în mijlocul acestei harababuri? Iarăşi cuvântul ăsta. E unul dintre preferatele lui Richard.
1371 Încercările lor zadarnice de a mă face să mă simt mai bine n au reuşit decât să mi sporească tristeţea. Întrebare: Cum se face că toţi bărbaţii, atunci când se confruntă cu o femeie nefericită, presupun imediat că nefericirea ei are legătură cu persoana lor? De fapt, nu sunt corectă.
1372 Până la urmă, după o oră şi ceva de falsă comunicare, a concluzionat în mod corect că nu era de nici un ajutor şi a hotărât să mă lase în pace. (Şase ore mai târziu.) Acum mă simt mai bine. Mai sunt încă trei ore până la sfârşitul aniversării mele. În seara asta am avut o mică petrecere.
1373 Toată ziua şi a petrecut o lucrând la nişte scutece îmbunătăţite pe care i le cerusem. Lui Richard îi face o deosebită plăcere să ne supravegheze şi să catalogheze interacţiunile cu ramanii, sau cine or fi cei care operează calculatoarele pe care le activăm cu ajutorul tastaturii din camera noastră.
1374 Este complicat, pentru că le vorbim folosind imagini pe ecranul negru şi formule cantitative precise în limbajul matematicii, fizicii şi chimiei. Este simplu, pentru că propoziţiile efective pe care le formulăm prin intermediul tastaturii sunt uimitor de simple ca sintaxă.
1375 La început era o interacţiune ineficientă şi frustrantă. De fapt, incapacitatea noastră de a progresa satisfăcător în utilarea cu cele necesare traiului zilnic a fost unul dintre catalizatorii pentru Marea Excursie, cum îi place lui Richard să i spună, care a avut loc acum patru luni.
1376 Eu deveneam tot mai îngrijorată că nu vom fi pregătiţi cum se cuvine pentru naşterea pruncului. Tot ce trebuia să realizăm ne lua prea mult. Procurarea şi instalarea unei toalete funcţionale, de exemplu, se dovedise o strădanie de o lună, iar rezultatul continua să fie doar parţial adecvat.
1377 Cu toată sinceritatea, gazdele noastre răspundeau corect cererilor făcute de noi. Deşi, în general, ştiam să descriem ingredientele chimice esenţiale necesare corpurilor noastre, nici unul dintre noi nu studiase vreodată în detaliu complexul proces biochimic care se petrece atunci când gustăm ceva.
1378 În acele zile de început, mâncatul era o necesitate, niciodată o plăcere. Deseori, terciul era dificil, dacă nu imposibil, de înghiţit. Şi nu doar o dată, o masă a fost urmată de senzaţii de vomă. Majoritatea zilei ne am petrecut o dezbătând argumentele pro şi contra ale Marii Excursii.
1379 De fapt, anterior lansării, existase îngrijorarea că o flamă solară neaşteptată ar fi putut produce destule radiaţii pentru a periclita consumul alimentelor. Nu mi era frică să rămân singură cele câteva Zile sau o săptămână cât ar fi putut să le ia bărbaţilor călătoria dus întors la nava militară.
1380 Mă îngrijora mai mult posibilitatea ca unul dintre ei, sau amândoi, să nu se mai întoarcă. Nu era doar problema octopăianjenilor sau a oricăror alţi extratereştri care ar fi putut convieţui cu noi în această imensă navă spaţială. Trebuia să am în vedere şi incertitudinile ambientului.
1381 Au plecat chiar după ivirea zorilor, într o zi ramană de 28 de ore. Era prima dată când rămâneam singură, de la lungul meu sejur solitar în New York, care a început când am căzut în puţ. Bineînţeles că nu eram cu adevărat singură. O simţeam pe Simone dând din picioruşe înlăuntrul meu.
1382 În a treia zi pământeană după plecarea bărbaţilor, manifestam simptomele agitaţiei datorate claustrării. Am hotărât să urc din adăpost şi să dau o raită prin New York. În Rama era întuneric, dar, cum nu mai aveam astâmpăr, am pornit oricum la drum. Aerul era foarte rece.
1383 După aproximativ un minut, l am auzit din nou – un zgomot de perii târâte pe o suprafaţă metalică însoţit de un ţiuit de înaltă frecvenţă. Sunetul era inconfundabil; în mod clar, un octopăianjen hoinărea prin New York. M am înapoiat repede în adăpost şi am aşteptat să zorile.
1384 Când s a luminat de ziuă, m am întors în New York şi am rătăcit primprejur. În vecinătatea hangarului ciudat în care căzusem în puţ, începusem să am îndoieli cu privire la concluziile noastre conform cărora octozii ieşeau doar noaptea. Richard susţinuse de la bun început că erau creaturi nocturne.
1385 Cu toate acestea, concluzia lui nu m a liniştit deloc, când am auzit dintr o dată un zgomot puternic şi total nefamiliar venind din direcţia adăpostului nostru. La momentul respectiv stăteam în picioare în hangar, uitându mă în puţul în care aproape că murisem cu nouă luni în urmă.
1386 Fusese o călătorie uşoară. Roverul şi telescaunete funcţionaseră fără probleme. Instrumentele pe care le aveau la ei arătaseră că în nava militară existau încă destule radiaţii, drept care nu zăboviseră mult şi nici nu luaseră alimente. Găsiseră baza de date ştiinţifice într o stare foarte bună.
1387 Folosind informaţiile chimice suplimentare conţinute în baza de date, ne a fost mai uşor să obţinem de la ramani ceea ce ne trebuia. Eu chiar am experimentat stropirea mâncării cu esteri inofensivi şi alte substanţe organice simple, fapt care a condus la o oarecare îmbunătăţire a gustului ei.
1388 Michael şi a terminat camera de pe coridor, a fost construit leagănul lui Simone, iar băile noastre au suferit îmbunătăţiri incomensurabile. Ţinând cont de toate constrângerile, condiţiile de trai sunt acum pe deplin acceptabile. Poate că în curând... Staţi aşa! Aud un plâns slab lângă mine.
1389 Cu treizeci de minute înainte ca aniversarea mea să devină trecut, vreau să mă întorc la imaginile vii ale precedentelor aniversări, care mi au catalizat azi dimineaţă starea de deprimare. Pentru mine, ziua de naştere a fost întotdeauna cel mai important eveniment al anului.
1390 Perioada dintre Crăciun şi Anul Nou este de asemenea deosebită, însă într un fel diferit, pentru că este împărtăşită de toată lumea. Ziua de naştere se concentrează mai precis asupra individului. Eu mi am folosit întotdeauna aceste zile ca să reflectez şi să meditez asupra direcţiei vieţii mele.
1391 Fireşte, unele amintiri sunt mai pregnante decât altele. Azi dimineaţă, multe dintre imaginile trecutelor mele aniversări evocau puternice sentimente de nostalgie şi dor de casă. În starea mea de deprimare, îmi blestemam neputinţa de a i asigura Simone ordine şi siguranţă în viaţă.
1392 Deşi a murit acum douăzeci şi şapte de ani, când aveam doar zece ani, mi a lăsat un noian de amintiri minunate. Ultima mea aniversare alături de ea a fost absolut extraordinară. Ne am dus toţi trei cu trenul la Paris. Tata era îmbrăcat cu noul costum italian şi arăta extrem de chipeş.
1393 Cu părul tapat în straturi, semăna cu prinţesa Senoufo pe care o întruchipase înainte de a se mărita cu tata. Am cinat la un restaurant elegant situat chiar pe Champs Elys6es, apoi am mers la teatru unde am urmărit o trupă de negri executând dansuri indigene din vestul Africii.
1394 Am ascultat discuţia lor, purtată în limba tribului Senoufo, amintindu mi frânturi şi pasaje din ceea ce învăţasem în cei trei ani dinaintea ceremoniei Poro, şi m am minunat din nou de felul în care faţa mamei devenea întotdeauna mai expresivă atunci când era cu neamurile ei.
1395 Tatăl tău şi cu mine am vrut să profităm de această ocazie, ca să ţi reamintim de cealaltă jumătate a moştenirii tale ereditare. Eşti cetăţean francez şi ai trăit toată viaţa în Franţa, dar o parte din tine este pur Senoufo, cu rădăcini adânci în datinile triburilor din Africa de Vest.
1396 Dincolo de orbita lui Jupiter nu există teatre. De fapt, probabil că însuşi conceptul de teatru nu va avea vreodată un înţeles real pentru fiica mea. Totul e atât de năucitor! O parte din lacrimile de azi dimineaţă s au datorat faptului că Simone nu şi va cunoaşte niciodată bunicii, şi invers.
1397 După moartea mamei, tata a avut grijă să mi facă fiecare aniversare cu totul aparte. Când am împlinit doisprezece ani, imediat după ce ne mutaserăm în vila de la Beauvois, eu şi tata ne am plimbat împreună pe ninsoare prin grădinile îngrijit tunse de la Château de Villandry.
1398 Atunci a fost cât pe ce să i spun despre tatăl ei. Dacă aş fi ştiut ce avea să se întâmple cu expediţia Newton, sunt convinsă că i aş fi spus. Mi e dor de tine, Genevieve. Aş vrea să fi avut voie să mi iau la revedere de la tine aşa cum trebuie. Amintirile sunt lucruri foarte ciudate.
1399 Acum, când starea de spirit mi s a mai îmbunătăţit, savurez aceleaşi amintiri. În clipa de faţă, nu mai sunt atât de cumplit de tristă că Simone nu va avea posibilitatea să trăiască ceea ce am cunoscut eu. Aniversările ei vor fi cu totul diferite de ale mele şi unice pentru viaţa ei.
1400 Ne am oprit din mâncat şi bărbaţii s au repezit să ajungă la suprafaţă. Cum şuieratul persista, am înşfăcat o pe Simone, am înfăşurat o în mai multe pături, mi am înhăţat hainele groase şi am plecat după Michael şi Richard, sus, în frig. La suprafaţă, şuieratul era mult mai puternic.
1401 Eram absolut siguri că venea dinspre sud dar, cum în Rama era întuneric, nu ne venea să ne îndepărtăm de adăpost. Totuşi, după câteva minute am început să vedem pete de lumină reflectate de oglinzile suprafeţelor zgârie norilor din jur şi nu ne am mai putut înfrâna curiozitatea.
1402 Arcurile de lumină multicoloră ce zburau prin aer luminând giganticele piscuri ale Emisferei Sudice au continuat mai bine de o oră. Până şi Simone era fascinată de mănunchiurile prelungi de raze roşii, albastre şi galbene care jucau între piscuri, desenând curcubee în întuneric.
1403 După câteva minute de mers, conversaţia animată ne a fost întreruptă de un ţipăt strident lung şi îndepărtat, sunetul inconfundabil al uneia dintre creaturile aviare care ne ajutaseră anul trecut pe Richard şi pe mine să fugim din New York. Ne am oprit brusc şi am ascultat.
1404 Ne a reamintit că şi manevra lui Rama care născuse temeri pe Pământ fusese precedată de un spectacol de lumină în Emisfera Sudică. La vremea aceea, îşi amintea el, părerea unanimă a astronauţilor expediţiei Newton fusese că demonstraţia era menită a fi un anunţ sau poate un fel de alertă.
1405 Care era, oare, semnificaţia orbitoarei reprezentaţii din seara asta? se întreba el. Pentru Michael, care nu fusese mult timp în Rama înainte de trecerea la mică distanţă de Pământ şi nici nu avusese contact direct cu aviarii sau cu octopăianjenii, evenimentele din seara asta aveau proporţii majore.
1406 Deşi călătorim foarte repede în raport cu Soarele, viteza e minoră dacă ne referim la grupul nostru local de stele. Dacă traiectoria nu se schimbă, vom părăsi sistemul solar în direcţia stelei Barnard. Vom ajunge în sistemul Barnard peste câteva mii de ani. Simone a început să plângă.
1407 Era târziu şi era foarte obosită. M am scuzat şi m am dus în camera lui Michael, să i dau să mănânce, în timp ce bărbaţii supravegheau rezultatele senzorilor pe ecranul negru, ca să vadă dacă puteau să şi dea seama ce se întâmpla. Simone a supt agitată, chiar făcându mă să mă doară sânul o dată.
1408 Simţurile premonitorii mă avertizau că evenimentele din seara asta semnalau tranziţia la o fază nouă a vieţii noastre la bordul lui Rama. Calculele lui Richard conform cărora Rama ar fi putut să navigheze prin vidul interstelar preţ de mai bine de o mie de ani nu mă încurajaseră.
1409 Se uită lung la datele senzorilor externi de pe ecranul negru, ţinând în mână multiubitul său calculator portabil şi, ocazional, introduce date bazate pe ceea ce vede pe monitor. Din când în când, rosteşte încet, pentru sine sau pentru noi, manevra despre care crede că este efectuată.
1410 Eu sunt singura care mă mişc cu ea şi sunt extrem de precaută. Am mare grijă să nu mi pierd echilibrul şi să cad – Michael şi Richard au căzut deja de două ori – fiindcă Simone s ar putea răni grav, dacă aş cădea într o poziţie necorespunzătoare. Bruma noastră de mobilă ţopăie prin toată camera.
1411 La început am pus mobila la locul ei cam din zece în zece minute, dar acum o ignorăm pur şi simplu – în afară de cazul când porneşte spre intrare şi poate să ajungă în hol. În general a fost o perioadă incredibilă, începând cu al treilea şi ultim spectacol de lumină din sud.
1412 Poate şi datorită speranţelor mele. Roşul a fost neîndoielnic culoarea nopţii. La un moment dat, un arc roşu intens a desenat un hexagon complet şi continuu care lega vârfurile celor şase coarne mai mici. Dar oricât de spectaculoase ar fi fost luminile ramane, nu ele au fost atracţia serii.
1413 A arătat spre ţărm în direcţia în care el şi Richard văzuseră mai devreme octopăianjenii. Mai multe sfere de lumină luaseră foc simultan pe cer deasupra îngheţatului Ocean Cilindric. Flăcările ajungeau până la cincizeci de metri de sol şi luminau o zonă de gheaţă de aproximativ un kilometru pătrat.
1414 Richard mi a întins binoclul lui tocmai când lumina flăcărilor pălea şi am reuşit să disting nişte creaturi în masa aceea. Un număr surprinzător de mare de octopăianjeni aveau modele colorate pe cap, însă majoritatea era cenuşiu închis ca mangalul, precum cel care ne a urmărit până la adăpost.
1415 Erau câteva zeci. Când manevra a început, ne am întors repede în adăpost. Era periculos să te afli afară în timpul vibraţiilor extreme. La răstimpuri, din zgârie norii din jur se desprindeau bucăţi mici şi se zdrobeau de sol. De îndată ce micul seism s a pornit, Simone a început să plângă.
1416 După o coborâre dificilă în adăpost, Richard a început să verifice senzorii externi, uitându se în principal la poziţiile stelelor şi planetelor (Saturn este perfect identificabilă în unele sisteme de coordonate ale lui Rama), iar apoi a făcut calcule pe baza datelor observate.
1417 Eu şi Michael am ţinut o cu rândul pe Simone – până la urmă ne am aşezat în colţul camerei, unde îmbinarea celor doi pereţi ne a dat o oarecare senzaţie de stabilitate – şi am discutat despre ziua uimitoare. Cam după o oră, Richard a anunţat rezultatele determinării preliminare a orbitei.
1418 Am înţeles din context că Richard folosea un mod prescurtat de a ne spune cât de mult se schimbase hiperbola noastră în primele trei ore ale manevrei. Totuşi mi a scăpat implicaţia completă a schimbării de excentricitate a hiperbolei. Michael şi a amintit mai mult din mecanica celestă.
1419 Ne am asigurat că Simone dormea liniştită în leagănul nou, construit de Richard pentru a reduce vibraţiile, apoi ne am îndreptat cu grijă spre coridorul vertical. Ciocănitul devenea tot mai puternic pe măsură ce urcam scările către grilajul care ne apără de musafiri nedoriţi.
1420 Ne am oprit s o studiem. Atât eu cât şi Richard ne am dat seama imediat că trapa din exteriorul adăpostului nostru era deschisă – sus, în Rama, era ziuă tot timpul – şi creatura ramană sau biotul care ciocănea crea umbra bizară de pe perete. Instinctiv, l am apucat pe Richard de mână.
1421 Iar acum deschide grilajul, a adăugat el şi a sărit imediat de pe palier. O secundă mai târziu era lângă mine. M a apucat de mână şi am coborât în fugă. Nu ne am oprit decât când am ajuns la nivelul la care locuiam, câteva paliere mai jos. Auzeam mişcare deasupra noastră.
1422 A trecut o jumătate de oră. După zgomotul puternic din direcţia scărilor, ne am dat seama că intruşii se aflau deja pe nivelul nostru, dar nici unul nu intrase încă în culoarul ce ducea spre zona de locuit. După alte cincisprezece minute, curiozitatea l a biruit pe soţul meu.
1423 Par să construiască ceva în partea cealaltă a adăpostului. Simone adormise din nou. Am pus o în leagăn, apoi i am urmat pe bărbaţi în direcţia zgomotului. Când am ajuns în zona circulară, unde scările urcă spre deschizătura către New York, am dat peste o activitate trepidantă, ca de furnicar.
1424 Richard crede că extinderea coridorului este menită să adăpostească un tip de amenajare nouă. A mai sugerat că, în mod aproape sigur, activitatea are o legătură cu noi întrucât, la urma urmelor, se desfăşoară în adăpostul nostru. Bioţii muncesc fără să se oprească pentru odihnă, mâncare sau somn.
1425 Activitatea lor neîncetată este un spectacol uluitor. În ceea ce i priveşte, bioţii nu ne au dat nici măcar o dată de înţeles că ştiu că i privim. Acum o oră, Richard, Michael şi cu mine am discutat pe scurt despre frustrarea pe care o simţim din cauză că nu ştim ce se petrece în jurul nostru.
1426 Are laturi metalice, lucioase, şi este înalt de trei metri. În ambele capete se află scări ce suie de la podea la buza lui. La doar câţiva centimetri sub buză, o pasarelă robustă înconjoară perimetrul rezervorului. În interiorul structurii dreptunghiulare se află patru hamacuri prinse de pereţi.
1427 Urmează oare să fim supuşi unui set de experienţe? Richard e sigur că suntem pe cale de a fi testaţi în vreun fel, însă Michael spune că folosirea noastră pe post de cobai este "incompatibilă cu personalitatea ramană" pe care am remarcat o până acum. Comentariul lui m a făcut să râd.
1428 Când am închis ochii, mi a fost uşor să mă revăd chiar deasupra apei, suspendată sub cei trei aviari mari care mă purtau spre libertate. În lungul peretelui adăpostului, sub rezervor, privind din zona în care locuim, există mai multe ţevi groase conectate direct la rezervor.
1429 Bănuim că scopul lor este să transporte fluidul necunoscut care va umple interiorul. Presupun că vom afla destul de repede. Aşadar, ce facem în continuare? Toţi suntem de acord că trebuie să aşteptăm, pur şi simplu. Fără îndoială că până la urmă vom petrece un timp în rezervorul ăsta.
1430 A sugerat chiar că poate era cazul să mergem la noul rezervor şi să fim pregătiţi să ne ocupăm hamacurile. Michael şi cu mine l am contrazis, susţinând că nu existau nici pe departe suficiente informaţii ca să tragă o astfel de concluzie. Trebuia să fi urmat sfatul lui Richard.
1431 Probabil că era un inspector, pentru că nu ne a lăsat să coborâm la hamacuri până nu s a asigurat că ne pusesem căştile corect. Materialul de plastic sau sticla care formează vizorul căştii este remarcabil; vedem perfect prin el. Şi partea inferioară a căştilor este nemaipomenită.
1432 Rezervorul începuse deja să se umple cu un fluid verde deschis, care ne a înconjurat în mai puţin de un minut. Densitatea lui era foarte apropiată de a noastră, căci pluteam pe jumătate la suprafaţă, până când partea superioară a rezervorului s a închis şi fluidul a ocupat tot volumul.
1433 Deşi mi se părea puţin probabil să fim în vreun pericol real, mi s a făcut frică atunci când capacul a glisat deasupra capetelor noastre. În fiecare din noi există puţină claustrofobie. În tot acest timp accelerarea puternică a continuat. Din fericire, în rezervor nu era complet întuneric.
1434 Rezervorul ăsta a fost proiectat ca sistem de amortizare, astfel încât construcţia noastră biologică să se poată adapta la mediul neobişnuit. Şi a petrecut toată ziua făcând calcule, iar acum câteva ore ne a arătat reconstituirea preliminară a "evenimentului accelerării" de ieri.
1435 Recentele episoade din rezervor au durat ore întregi. Înainte de a mă lansa într o descriere a lumii din mintea mea, ar trebui mai întâi să fac un rezumat al evenimentelor "reale" din săptămâna care a trecut, astfel încât episoadele iluzorii să poată fi plasate în context.
1436 Este limpede că se doreşte ca noi să dormim în etapele de suprapropulsie. După primele douăzeci de minute ale fiecărei etape, luminiţele de deasupra noastră din rezervorul închis se sting şi zăcem în beznă totală, până cu cinci minute înainte de sfârşitul perioadei de opt ore.
1437 Conform spuselor lui Richard, această schimbare rapidă de viteză ne accelerează distanţarea de Soare. Dacă actuala manevră rămâne constantă atât ca magnitudine cât şi ca direcţie, şi continuă o lună, vom călători cu jumătate din viteza luminii în raport cu sistemul nostru solar.
1438 Temperatura şi densitatea fluidului din rezervor au fost atent modificate pe parcursul fiecărei perioade, ajungând acum să fie exact egale cu ale noastre. Ca urmare, când zac acolo, în întuneric, nu simt absolut nimic în afara unei forţe îndreptată în jos, abia perceptibilă.
1439 Atunci încep halucinaţiile. Este aproape ca şi cum, pentru a continua să funcţionez aşa cum trebuie, creierul meu are nevoie de alimentare senzorială normală. Dacă în creier nu ajung sunete, imagini, gusturi, mirosuri şi nici dureri, atunci activitatea lui devine haotică.
1440 El nu a avut halucinaţii. Îşi petrece tot timpul în "zona crepusculară" (cum numeşte perioada fără activitate senzorială dinaintea somnului profund) făcând calcule matematice, aducând în minte o varietate de hărţi ale Pământului, sau retrăindu şi cele mai remarcabile episoade sexuale.
1441 Chiar şi în absenţa aportului senzorial, este absolut stăpân pe creierul lui. De asta suntem atât de diferiţi. Mintea mea vrea să şi găsească o direcţie proprie atunci când nu e folosită la corvezi, precum procesarea miliardelor de date furnizate de celelalte celule din corp.
1442 Halucinaţiile încep de regulă cu o pată mică de culoare roşie sau verde care apare în bezna din jur. Pe măsură ce pata se măreşte, i se alătură alte culori, adesea galben, albastru şi purpuriu. Fiecare culoare ia rapid propria i formă neregulată şi se răspândeşte pe ecranul imaginaţiei mele.
1443 La început nu mi dau seama exact ce este, căci silueta sau siluetele sunt foarte mici, de parcă ar fi foarte departe. Pe măsură ce imaginea se apropie, ele îşi schimbă de mai multe ori culoarea, sporind atât conotaţia fantastică a viziunii, cât şi senzaţia mea de frică.
1444 Atâta timp cât doar mă uit şi nu fac nici o încercare volitivă de a interacţiona cu mama, ea rămâne un personaj din imaginea în schimbare. Dacă încerc însă s o contactez în vreun fel, mama, sau animalul care o reprezintă, dispare imediat, lăsându mă cu un copleşitor sentiment de abandonare.
1445 În timpul uneia dintre recentele mele halucinaţii, valurile de culoare s au spart în motive geometrice, iar acestea, la rândul lor, s au transformat în siluete omeneşti care mărşăluiau în şir indian de a lungul câmpului meu vizual. Procesiunea era condusă de Omeh într o robă verde aprins.
1446 A început să ne ameninţe atât pe mine, cât şi pe colegul lui modern. La sfârşitul acestei halucinaţii, am ţipat, căci cei doi s au întâlnit în mijlocul scenei şi s au contopit într un singur personaj. Unele dintre cele mai puternice halucinaţii au durat doar câteva secunde.
1447 În a doua sau a treia noapte, prinţul Henry gol puşcă, devorat de dorinţă, cu corpul purpuriu vibrant, a apărut preţ de două trei secunde în mijlocul altei viziuni, în care eu călăream un octopăianjen verde. În timpul perioadei de somn de ieri, ore întregi n a existat nici o culoare.
1448 Acum două zile, când nu ne am mai întors în rezervor la ora obişnuită, el a presupus, în mod corect, că manevra era pe sfârşite. Aşadar intrăm într o altă fază a incredibilei noastre odiseei. Soţul meu ne informează că în clipa de faţă călătorim cu o viteză mai mare de jumătate din cea a luminii.
1449 Ne îndreptăm, mai mult sau mai puţin, în direcţia lui Sirius, cea mai strălucitoare stea de pe cerul nopţii planetei noastre natale. Dacă nu vor mai exista manevre, peste doisprezece ani vom fi în vecinătatea lui Sirius. Mă simt uşurată că viaţa noastră se poate întoarce la un anume echilibru local.
1450 De data aceasta, corpul tatei a dispărut complet, rămânându i doar ochii. În câteva secunde, au mai apărut cinci perechi de ochi, formând un hexagon în aer, deasupra mea. Am recunoscut imediat ochii lui Omeh, şi pe ai mamei, dar celelalte trei perechi îmi erau necunoscute.
1451 Care era originea halucinaţiilor mele şi de ce, dintre noi trei, numai eu aveam parte de ele? Richard şi Michael au suferit de asemenea privaţiuni senzoriale şi amândoi au recunoscut că "înaintea ochilor" le au plutit nişte modele bizare, dar la nici unul imaginile nu au fost vreodată coerente.
1452 Aş fi putut să mă aştept la vreun gen de răspuns din partea lui Richard, dar de la Michael categoric nu. În realitate, până şi previzibilul nostru general O'Toole n a fost în întregime el însuşi de când am început etapele din rezervor. Era limpede că l preocupau alte probleme.
1453 Cu toate că savurez întru totul ideile stimulatoare emise de amândoi în căutările lor separate a adevărului, cineva trebuie să acorde atenţie sarcinilor traiului zilnic. La urma urmelor, toţi trei avem responsabilitatea pregătirii pentru viaţa de adult a singurului membru al generaţiei viitoare.
1454 Când Simone îmi zâmbeşte radios în timpul unei pauze de supt, nu mai meditez la halucinaţiile mele, nu mai contează atât de mult dacă există sau nu Dumnezeu, şi faptul că ramanii au pus la punct o metodă de folosire a apei drept combustibil nuclear nu mai are o însemnătate covârşitoare.
1455 Dezgheţul a început de îndată ce manevra s a încheiat. La momentul respectiv, temperatura la suprafaţă atinsese douăzeci şi cinci de grade sub zero şi începuserăm să ne facem griji privitor la cât de mult putea să scadă înainte ca sistemul de termoreglare din adăpost să fie solicitat până la limită.
1456 Presupun că Rama are două regimuri operaţionale diferite. Când se află în vecinătatea unei surse de căldură, de tipul unei stele, îşi închide toate sistemele primare, inclusiv propulsia şi controlul termic. Atât eu cât şi Michael l am felicitat pentru explicaţia extrem de plauzibilă.
1457 Poate că sistemul primar necesită reparaţii periodice, care pot fi realizate numai când există o sursă externă de căldură şi energie. Ai văzut cum diverşii bioţi întreţin suprafaţa lui Rama. Poate că mai există un grup de bioţi care se ocupă cu întreţinerea sistemelor primare.
1458 Mi a plăcut raţionamentul lui Michael. Cu toate că el însuşi nu înţelegea încă pe deplin esenţa vorbelor sale, sugera că poate ramanii nu erau tocmai genii în ştiinţele exacte şi în tehnologie. Poate că ştiau câte ceva şi despre psihologia universală. Richard nu pricepea.
1459 În timpul pauzei survenite în conversaţie, le am amintit bărbaţilor că în curând Oceanul Cilindric avea să se topească dinspre fund şi că imediat după aceea aveau să se producă uragane şi valuri mareice. Mai târziu, am căzut cu toţii de acord că trebuie să recuperăm velierul din baza Beta.
1460 Nu era acelaşi Richard Wakefield pe care îl cunoşteam îndeaproape de peste un an. Un fior rece mi a străbătut corpul, apoi ochii i s au îmblânzit şi s a întins să mă sărute. După ce am făcut dragoste şi el a adormit, Simone a început să se foiască şi m am hotărât să i dau să sugă.
1461 Cu toate că amorul nostru fizic rămăsese regulat şi pe deplin satisfăcător, trebuie să recunosc că nu fusese prea plin de fantezie de la naşterea lui Simone. Privirea înnebunită pe care o văzusem în ochii lui a continuat să mă obsedeze chiar şi după ce Simone a terminat de supt.
1462 Pruncul ar trebui să sosească la mijlocul lui martie. Până atunci vom fi terminat camera copiilor şi vom avea suficient spaţiu de locuit pentru întreaga familie. Îmi pare rău că Richard nu i foarte încântat să fie din nou tată, însă mă bucur că Simone va avea un tovarăş de joacă.
1463 A fost o naştere uşoară, doar patru ore de la prima contracţie puternică până la naşterea propriu zisă. N au existat dureri semnificative. Am născut stând pe vine şi am fost într o formă atât de bună încât am tăiat eu însămi cordonul ombilical. Katie deja plânge foarte mult.
1464 Aproape sigur Simone n a fost atât de grea când s a născut, dar la vremea aceea nu aveam un cântar precis. Pielea lui Katie este foarte deschisă la culoare, aproape albă de fapt, şi are părul mult mai deschis decât pletele negre ale surorii ei. Ochii îi sunt surprinzător de albaştri.
1465 Bănuiesc că adevărata lui problemă este plictiseala. A terminat proiectul bazei de date şi încă n a început altă activitate majoră. Formidabilul calculator pe care l a construit anul trecut conţine subsecvenţe care fac interacţiunea noastră cu ecranul negru să fie aproape o rutină.
1466 Însă când am lăudat viteza şi acurateţea cu care sistemul realizase totul, Richard nu şi mai încăpea în piele de mândrie. Ce individ aparte este soţul meu! Se simte mult mai bine în lumea matematicii şi a tehnicii decât alături de alţi oameni. Şi Michael i a remarcat neliniştea recentă.
1467 L a încurajat să mai creeze nişte jucării pentru Simone, aidoma minunatelor păpuşi pe care le a făcut când mă aflam în ultimele luni de sarcină cu Katie. Păpuşile acelea continuă să fie jucăriile preferate ale lui Simone. Se rotesc şi chiar răspund la o duzină de comenzi verbale.
1468 În ultimele două săptămâni, nici măcar MB nu l a înveselit pe Richard. Nu doarme bine, lucru neobişnuit la el, şi n a arătat pasiune pentru nimic. Până şi viaţa noastră sexuală regulată şi variată a fost suspendată, aşa că probabil că Richard se luptă într adevăr cu demonii lui interiori.
1469 În mod sigur ar fi fascinant şi incitant să explorăm sudul – poate am reuşi să aflăm unde au plecat toţi octopăianjenii. Dar, în conjunctura actuală, nu ne permitem să ne asumăm vreun risc. Familia noastră depinde în mod vital de cei trei adulţi – pierderea oricăruia dintre noi ar fi devastatoare.
1470 Filmul se baza în mod aproximativ pe romanele de succes ale tatălui meu despre Alienor de Aquitania şi fusese filmat în multe locuri pe care le vizitasem cu tata în adolescenţă. Scenele finale prezentau anii dinaintea morţii lui Alienor şi se petreceau în Abaţia de Fontevrault.
1471 Noile mele fiice nu vor vedea niciodată vreunul dintre lucrurile care au însemnat atât de mult pentru mine şi Genevieve. Nu vor cunoaşte niciodată mirosul gazonului proaspăt tuns primăvara, frumuseţea radioasă a florilor, cântecul păsărelelor sau splendoarea lunii pline, răsărind din ocean.
1472 La urma urmelor, se putea şi mai rău. Avem lucrurile de primă necesitate: mâncare, apă, adăpost, haine, o stare de sănătate bună, companie şi, bineînţeles, dragoste. Dragostea este cel mai important ingredient pentru fericirea oricărui om, indiferent că se află pe Pământ sau în Rama.
1473 A fost neobişnuit de atentă. Până şi Katie, care niciodată nu stă liniştită mai mult de cinci minute, a fost cooperantă şi nu ne a întrerupt. În cea mai mare parte a dimineţii s a jucat liniştită cu jucărioarele ei. La sfârşitul lecţiei, Simone m a întrebat de ce a murit Alienor.
1474 Richard şi cu mine tocmai începusem o discuţie în contradictoriu în legătură cu adevăratele motive pentru care Henric o întemniţase pe Ali6nor (de multe ori, am descoperit că fiecare învăţase o versiune diferită a istoriei anglo franceze), când am auzit un ţipăt îndepărtat, dar inconfundabil.
1475 În câteva clipe, toţi cinci am fost la suprafaţă. Ţipătul strident s a repetat. Ne am uitat la cerul de deasupra. Un aviar solitar zbura într un cerc larg la câteva sute de metri peste vârfurile zgârie norilor. Am alergat spre metereze, lângă Oceanul Cilindric, pentru a putea vedea mai bine.
1476 Richard a plecat înainte să mi fi terminat fraza. În timpul celor zece minute care au trecut până s a întors, eu şi aviarul ne am privit în tăcere. Am încercat să mă concentrez asupra unor gânduri prieteneşti, sperând că ochii aveau să mi comunice cumva bunele mele intenţii.
1477 Richard s a întors, aducând unul dintre castroanele noastre negre, plin cu punci verde. A aşezat castronul în faţa noastră şi a arătat cu degetul spre el, apoi ne am retras şase şapte metri. Aviarul s a apropiat cu paşi mici, ezitanţi, oprindu se în cele din urmă chiar în faţa castronului.
1478 Şi a cufundat ciocul în lichid, a sorbit puţin, apoi şi a dat capul pe spate, ca să înghită. Se pare că punciul i a plăcut, căci lichidul a dispărut în mai puţin de un minut. După ce a terminat, a făcut doi paşi înapoi, şi a întins la maxim aripile şi a efectuat o rotaţie completă.
1479 Toţi erau mărginiţi mintal, poate chiar retardaţi. Ţin minte că încercam să le explic câte molecule de hemoglobină duce oxigenul de la aparatul pulmonar la ţesuturi. Nici unul nu era în stare să înţeleagă ce spuneam. M am trezit din vis deprimată. Era miezul nopţii şi toţi ceilalţi dormeau.
1480 Cum fac adesea, am pornit pe coridor spre camera copiilor, ca să mă asigur că fetele erau învelite cu păturile lor uşoare. Simone abia dacă se clinteşte noaptea, dar Katie se zvârcoleşte şi şi aruncă pătura de pe ea. Am învelit o, apoi m am aşezat într un scaun. Ce mă deranjează? m am întrebat.
1481 În această conjunctură, chiar aş vrea încă un copil? Are cât de cât vreo logică, dat fiind situaţia în care ne găsim? Lăsând pe moment la o parte orice motiv personal care m ar putea face să doresc să nasc al treilea copil, există un puternic argument biologic pentru continuarea reproducerii.
1482 Ce se va întâmpla în continuare? În afară de cazul în care am pune cumva la păstrare nişte spermă, fie de la Michael, fie de la Richard (şi atât problema biologică, cât şi cea sociologică ar fi formidabil de dificilă), fetele mele nu vor avea posibilitatea reproducerii.
1483 Pe de altă parte, un fiu conceput de mine şi Michael ar împărţi doar o jumătate dintre genele lui cu fetele şi, dacă memoria nu mă înşală, pentru copilul lui cu Simone sau Katie riscul defectelor ar fi mult redus. Am respins imediat acest gând imoral, totuşi el n a dispărut.
1484 Am putea crea un laborator care să permită separarea spermei masculine din lichidul lui seminal, dar asta ar fi însemnat un efort fantastic din partea noastră şi luni de interacţiune amănunţită cu ramanii. Şi tot ar mai fi rămas problema conservării spermei şi a transmiterii ei la ovare.
1485 Mâncarea avea gust de "muşchi Wellington", conform reclamei, deşi semăna mai degrabă cu piureul de spanac. Richard şi Michael au mai servit şi un lichid roşu, etichetat ca vin. N a fost rău, aşa că l am băut, descoperind, spre marea mea uimire, că avea în el ceva alcool şi chiar m am ameţit un pic.
1486 Chiar o place pe fetiţa lui, cu toate că ea îl manipulează într un mod revoltător. De ziua ei a dus o până la adăpostul octopăianjenilor şi au zornăit împreună grilajele. Atât Michael cât şi eu ne am exprimat dezaprobarea, însă Richard a râs şi i a făcut cu ochiul lui Katie.
1487 Fireşte că încă nu i am vorbit lui Michael despre ideea mea. El ştie totuşi că am în minte ceva serios, pentru că l am întrebat dacă vrea să aibă grijă de fete în timp ce eu şi Richard mergem sus pentru un picnic şi o discuţie. Nervozitatea mea legată de acest subiect este neîntemeiată, probabil.
1488 De ce greşeala mea a trebuit să fie atât de uriaşă? Ideea avea sens. Emisfera cerebrală stângă îmi spunea că era logică. Dar în străfundurile fiinţei omeneşti raţiunea nu învinge întotdeauna. Emoţiile nu sunt raţionale. Gelozia nu este produsul unui program pe calculator.
1489 Penisul lui rămăsese flasc. Nu ştiam ce să fac. Primul meu gând, fireşte complet iraţional, a fost că Michael nu mă mai găsea atrăgătoare. Mă simţeam cumplit, de parcă cineva mă pălmuise. Toate sentimentele mele de nepotrivire reprimate au explodat în exterior şi am fost surprinzător de supărată.
1490 A stat pe spate fără să se mişte, majoritatea timpului. Deşi sunt sigură că savura mângâierile, n a spus nimic şi nici n a scos vreun murmur de plăcere. De data asta am devenit excesiv de nerăbdătoare. M am pomenit dorind ca şi Michael să mă mângâie pe mine, să mi spună că sunt perfectă.
1491 În următoarele câteva minute, am încercat de câteva ori să iniţiez o conversaţie, dar Michael nu voia să vorbească. În cele din urmă, pentru că nu mi mai rămânea nimic de făcut, m am îmbrăcat în tăcere pe întuneric. Michael abia a reuşit să îngâne un firav "noapte bună", când am plecat.
1492 În săptămâna dinaintea următoarei mele perioade de ovulaţie, Richard a fost ocupat cu fabricarea vinului (şi poate cu gustatul lui un pic mai des decât era nevoie – nu doar o dată s a întâmplat să fie puţin ameţit înainte de cină) şi crearea noilor roboţi după personajele lui Samuel Beckett.
1493 Am vrut să l liniştesc, însă copiii erau în cameră şi m am temut să nu urmeze o scenă. Nu i am spus lui Michael că urma să facem a doua încercare. M am gândit că n o să mai fie atât de neliniştit dacă nu i dau timp să se gândească la asta. A fost cât pe ce ca planul meu să funcţioneze.
1494 Fetele sunt foarte obişnuite cu trupul meu gol – toate trei facem duş împreună, practic în fiecare zi, dar seara, când vin în camera lor, aproape întotdeauna port pijama. Mă pregăteam să i răspund într o doară, când am observat că şi Richard se uita lung la mine. Ochii îi erau vădit ostili.
1495 Am aproape şaizeci şi trei de ani, şi de cinci ani n am mai făcut sex. Nu mă masturbez niciodată şi încerc în mod conştient să nu mă gândesc la sex. Erecţia anterioară a fost un noroc temporar. A rămas tăcut aproape un minut, după care a adăugat: Îmi pare rău, Nicole, dar n o să meargă.
1496 Mă îmbrăcam şi mă pregăteam să plec, când am observat că Michael avea respiraţia ritmică ce precede somnul. Mi am amintit, deodată, din ceea ce citisem, că bărbaţii cu impotenţă psihică au adesea erecţii în timpul somnului şi în mintea mea a încolţit altă idee nebunească.
1497 M am întins lângă el şi am aşteptat până am fost sigură că dormea. La început, l am mângâiat foarte uşor. Am fost încântată că a reacţionat repede. După un timp, am mărit uşor intensitatea masajului, dar am fost extrem de atentă să nu l trezesc. Când a fost în mod clar pregătit, m am suit pe el.
1498 Îmi mai trebuiau doar câteva clipe ca să realizez actul sexual, când l am zgâlţâit prea brutal şi s a trezit. Am încercat să continuu, dar în graba mea probabil l am lovit, căci a scos un ţipăt şi m a privit cu ochi sălbatici, uluiţi. În câteva secunde, erecţia i a dispărut.
1499 Michael mă tot întreba ceva, dar eram prea îndurerată ca să i răspund. Ochii mi se umpluseră în lacrimi. M am îmbrăcat în grabă, l am sărutat uşor pe frunte şi am ieşit împleticindu mă pe coridor. Am rămas acolo cinci minute, înainte de a avea tăria să mă întorc la Richard.
1500 Nu s chiar atât de prost. Te aştepţi să cred c ai petrecut două ore goală cu el şi nu s a întâmplat nimic? Ştiu cum sunteţi voi, femeile. Crezi că... Nu ţin minte ce a mai spus. Îmi amintesc, în schimb, groaza ce m a cuprins când a venit spre mine, cu ochii plini de mânie.
1501 Interesul meu viu pentru proiect să fi conţinut, în parte, dorinţa de a face sex cu Michael? Mi am spus că motivaţia mea fusese întru totul corespunzătoare, indiferent ce însemna asta, dar că, privitor la întreaga afacere, fusesem incredibil de proastă din capul locului.
1502 Mă simt şi mai rău că te am numit cum te am numit, mai ales pentru epitetele rasiste şi pentru folosirea frecventă a cuvântului "târfă". Sper să mă poţi ierta, deşi nu sunt sigur că eu mă pot ierta, şi că vei ţine minte dragostea mea, iar nu mânia nebunească, scăpată din frâu.
1503 Gelozia este un lucru cumplit. "Îşi bate joc de carnea cu care se hrăneşte", spune o zicală veche. Te consumă complet, este total iraţională şi absolut epuizantă. Cei mai minunaţi oameni din lume nu sunt decât animale orbite de mânie, atunci când sunt prinşi în chinurile geloziei.
1504 Vezi tu, dragostea mea, fiecare om dezvoltă în viaţă şabloane de comportament definitive. Şablonul meu de gelozie nebună era deja prezent când te am cunoscut. În timpul celor două ocazii când te ai dus să ai relaţii intime cu Michael, n am putut să nu mi aduc aminte de Sarah.
1505 Într un sens foarte ciudat, din cauză că ideea că mă înşeli este absolut imposibil de conceput, mă simt mai rău, mai înspăimântat când eşti cu Michael decât atunci când Sarah era cu Hugo Sinclair sau cu altul dintre prietenii ei. Sper ca măcar o parte din toate astea să aibă logică.
1506 Simt că vei înţelege această concepţie, într un fel sau altul, şi prefer să te scutesc de purtarea mea urâtă în timpul procesului acesta. Sper să mă întorc curând, în afară de cazul în care, în explorările mele, voi întâlni pericole neprevăzute, dar nu ştiu cu precizie când.
1507 Am nevoie de o perioadă de vindecare, astfel încât să pot fi din nou un membru de bază al familiei. Spune le fetelor că am plecat într o călătorie. Fii bună mai ales cu Katie – ei îi va fi cel mai dor de mine. Te iubesc, Nicole. Ştiu că ţi va fi greu să înţelegi de ce plec, dar încearcă, te rog.
1508 Adusese la zi şi pusese la punct catalogul nostru de interacţiuni cu ramanii, pentru a le face cât mai uşoare cu putinţă pentru Michael şi pentru mine. Luase cea mai mare dintre raniţele noastre, precum şi pe cel mai bun prieten al său, MB, dar îi lăsase pe roboţii Beckett.
1509 De la plecarea lui, mesele noastre sunt îngrozitoare. Katie e aproape mereu bosumflată. Vrea să ştie când se întoarce tati al ei şi de ce întârzie aşa mult. Michael şi Simone îşi îndură amărăciunea în tăcere. Legătura lor continuă să se adâncească – par capabili să se aline foarte bine reciproc.
1510 Scrisoarea lui dinaintea plecării a fost revelatoare. Nu m aş fi gândit niciodată că dificultăţile lui anterioare cu Sarah aveau să aibă chiar şi cel mai mic impact asupra căsniciei cu mine, dar acum ştiu ce voia să spună cu şabloanele. Există şabloane în viaţa mea emoţională.
1511 Moartea mamei, când aveam doar zece ani, m a învăţat groaza abandonării. Teama de a pierde o relaţie strânsă a făcut ca intimitatea şi încrederea să fie pentru mine lucruri greu de realizat. De la moartea mamei i am pierdut pe Genevieve, pe tata, iar acum, cel puţin temporar, pe Richard.
1512 De fiecare dată când şablonul se repetă, toate himerele trecutului sunt reactivate. Acum două nopţi, când am plâns până am adormit, mi am dat seama că mi era dor nu numai de Richard, ci şi de mama, de Genevieve şi de minunatul meu tată. Am simţit din nou toate acele pierderi.
1513 E clar că l am rănit profund pe Richard. Nu contează că nu există nici o bază logică în îngrijorarea lui şi că faptul că m am culcat cu Michael ar fi putut duce la o răcire a afecţiunii mele faţă de el. Logica nu se aplică aici. Ceea ce contează sunt percepţia şi simţirea.
1514 Uitasem cât de devastatoare poate fi singurătatea. Eu şi Richard am fost cinci ani împreună. N o fi avut el toate calităţile lui Făt Frumos visat de mine, dar a fost un tovarăş minunat şi este, fără îndoială, cea mai inteligentă fiinţă umană pe care am cunoscut o vreodată.
1515 Mă doare când mă gândesc, chiar şi pentru o clipă, că s ar putea să l fi văzut pentru ultima dată. Noaptea, când mă simt foarte singură, adesea citesc poezie. Baudelaire şi Eliot sunt preferaţii mei încă din vremea studenţiei, dar în ultimele câteva seri am găsit alinare în poemele Benitei Garcia.
1516 S a aruncat în studiile de astronautică şi în braţele bărbaţilor din jur cu acelaşi elan. Când a fost chemată înaintea comitetului disciplinar al cadeţilor fără nici o altă vinovăţie în afara sexualităţii neinhibate, Benita şi a dat seama cât de schizofrenici sunt bărbaţii când e vorba de sex.
1517 Majoritatea criticilor literari îi preferă primul volum de versuri, Visurile unei fete mexicane, care a făcut o cunoscută pe când era încă adolescentă, prin comparaţie cu volumul de poezii mai înţelepte, dar mai puţin lirice pe care l a publicat în ultimul an la Academie.
1518 Deşi opera ei a rămas bogată în imagini, n a mai fost Pollyanna care se plimba printre ruinele de la Uxmal. În seara asta, am citit de mai multe ori o poezie scrisă în universitate care îmi place deosebit de mult. Rochiile mele îmi înviorează camera Precum florile deşertul după ploaie.
1519 Mi am rezolvat cât am putut de bine vinovăţia, dându mi seama că, pentru a putea fi o mamă care să însemne ceva pentru fete, va trebui să nu mă mai gândesc la asta. De cealaltă parte, Michael a reacţionat la gestul lui Richard şi la propria i vinovăţie dedicându se devotamentului religios.
1520 Protestele mele slabe sunt pur şi simplu ignorate. Ei îi place la nebunie povestea lui Iisus, deşi nu poate să aibă decât cea mai vagă idee despre ce este vorba de fapt. Mai ales minunile o fascinează. Asemeni majorităţii copiilor nu i este deloc greu să şi ignore neîncrederea.
1521 Fiind mama ei, ar trebui să fiu încântată că sunt atât de compatibili. Cel puţin ei se au unul pe altul. Oricât am încerca, eu şi sărmana Katie rămânem incapabile de a stabili o relaţie atât de profundă. Problema constă, în parte, în faptul că atât Katie cât şi eu suntem extrem de încăpăţânate.
1522 Iată un exemplu simplu – setul de activităţi planificate pentru o zi. Nimeni altcineva nu m a combătut vreodată în mod serios, nici măcar Richard. Michael şi Simone sunt întotdeauna de acord cu ceea ce propun eu – atâta timp cât există şi destul timp neplanificat. Dar cu Katie e altă poveste.
1523 Susţine că este doar o fază de creştere. Dar când îi atrag atenţia că nici Genevieve, nici Simone n au fost precum Katie, zâmbeşte şi strânge din umeri. Michael şi cu mine nu avem întotdeauna aceleaşi păreri în privinţa metodelor pe care trebuie să le aplice un părinte.
1524 Am avut mai multe discuţii interesante asupra vieţii de familie în circumstanţele noastre bizare. Spre sfârşitul uneia dintre conversaţii, m a cam scos din pepeni afirmaţia lui că aş fi "prea exigentă" cu feţele, drept care m am hotărât să aduc în discuţie subiectul religiei.
1525 De aceea, preocupările mele anterioare legate de mâncare şi de istoria artei sunt atât de greu de iertat. În Rama, fiinţele omeneşti trebuie să facă un efort major să şi umple timpul cu altceva decât rugăciuni şi devoţiune. Recunosc că, din când în când, certitudinea lui mă supără.
1526 Oare Iisus a murit şi pentru păcatele noastre, ale tuturor celor care nu vom mai revedea Pământul? Dacă Michael n ar fi fost catolic şi educat de la naştere în favoarea procreării, nu l aş fi convins niciodată să conceapă un copil. Avea o sută de motive pentru care nu era bine s o facă.
1527 Ne a luat trei luni să producem un embrion. În timpul primelor două cicluri de ovulaţie, n am fost în stare să l excit. Am încercat umor, masaj, muzică, mâncare – tot ce se menţiona în articolele despre impotenţă. Vinovăţia şi încordarea lui erau mereu mai puternice decât ardoarea mea.
1528 Când într o noapte i am sugerat să şi închipuie pe durata întregii afaceri că eu eram soţia lui, Kathleen, a fost în stare în sfârşit să menţină o erecţie. Mintea este într adevăr o creaţie minunată. Chiar şi cu ajutorul fanteziei, a face dragoste cu Michael n a fost o sarcină uşoară.
1529 În primul rând, şi probabil că nu i frumos din partea mea să spun asta, pregătirile lui sunt suficiente pentru a face o femeie obişnuită să i piară cheful. Chiar înainte de a şi scoate hainele, închină întotdeauna o rugăciune lui Dumnezeu. Pentru ce se roagă? Ar fi fascinant de ştiut răspunsul.
1530 În romanul tatălui meu despre Alienor există un lung monolog interior în care ea se plânge de chinul de a face dragoste înconjurată de solemnitate, pietate şi de postavul aspru al călugărilor cistercieni. Ea tânjea în dormitor după veselie, râs, vorbe obscene şi pasiune destrăbălată.
1531 Din cauza dorinţei mele de a avea un copil de la Michael, Richard a plecat, iar Michael, cel puţin deocamdată, nu mai e prietenul apropiat şi tovarăşul din primul nostru an în Rama. Pentru reuşita mea, am plătit. Acum trebuie să sper că această navă spaţială are într adevăr o destinaţie.
1532 Nu există nici o îndoială. Băiatul nostru încă nenăscut are în mod hotărât sindromul Whittingham. Din fericire nu mai există alt defect identificabil, dar Whittingham este şi aşa destul de rău. După micul dejun, când am rămas singuri câteva clipe, i am arătat datele lui Michael.
1533 Săptămâna trecută, când am făcut primul test parţial de genom, am bănuit sindromul Whittingham dar, întrucât rezultatele conţin o posibilă ambiguitate, nu i am spus nimic lui Michael. Înainte de a extrage a doua mostră de lichid amniotic, am vrut să revăd ce se ştia despre boala în cauză.
1534 Din păcate, enciclopedia mea medicală prescurtată nu conţinea suficiente date ca să mă satisfacă. În după amiaza asta, în timp ce Katie dormea, eu şi Michael am rugat o pe Simone să meargă în camera copiilor pentru o oră, o oră şi ceva. Îngeraşul nostru perfect s a conformat imediat.
1535 N a făcut o. Convingerile lui religioase sunt atât de ferme şi de neclintit încât sunt sigură că nici măcar nu s a gândit la asta. Pentru el avortul este un lucru rău prin definiţie, în Rama şi pe Pământ. M am pomenit întrebându mă dacă există vreo situaţie în care s ar fi gândit la avort.
1536 A fost încă o naştere uşoară. În timpul travaliului şi a naşterii, Simone a fost surprinzător de utilă. Pentru o fată care n a împlinit încă şase ani, este extrem de matură. Şi Benjy are ochii albaştri, însă nu atât de deschişi ca ai lui Katie, şi nu cred că vor rămâne albaştri.
1537 Ne îndreptăm din nou către iarna ramană, cu nopţile lungi şi zilele mai scurte. Periodic, Michael sau eu mergem la suprafaţă şi căutăm vreun semn de la Richard, dar este un ritual mecanic. În realitate, nu ne aşteptăm să găsim ceva. Au trecut şaisprezece luni de când a plecat.
1538 Am fost o adolescentă foarte singuratică. Împrejurimile lui Beauvois erau magnifice şi dragostea tatălui se revărsa asupra mea, dar mi am petrecut practic întreaga adolescenţă singură. În fundul minţii eram mereu îngrozită că moartea sau căsătoria aveau să mi l ia pe scumpul meu tată.
1539 Voiam să mă izolez, mai mult pentru a evita durerea care ar fi survenit dacă aş fi fost despărţită de tata. Ioana şi Alienor erau modele perfecte. Chiar şi astăzi găsesc linişte, citind despre vieţile lor. Nici una n a permis lumii din jurul ei să definească ce era cu adevărat important în viaţă.
1540 Oricum, pe Katie a fascinat o biometria. A stat lângă mine cât timp i am scanat pe Simone şi Michael şi a pus sute de întrebări despre datele de pe afişaje. A înţeles într o clipă cum funcţiona sistemul şi ce însemnau rândurile de avertizare. Michael a spus că este extraordinar de inteligentă.
1541 Este o fetiţă solitară, izolată. Învaţă extrem de repede şi este în mod hotărât cel mai cu toane dintre copiii mei. Şi Richard era extrem de schimbător. Uneori era atât de înflăcărat şi exuberant încât nu se putea abţine, de regulă atunci când experimenta pentru prima dată ceva palpitant.
1542 Katie i a moştenit talentul la matematică. Ştie deja să adune, să scadă, să înmulţească şi să împartă – cel puţin cu numere mici. Simone, care în mod sigur nu i greoaie la minte, pare că are talentele distribuite mai egal. Şi e mai interesată, în general, de un domeniu larg de subiecte.
1543 Deşi am avut unele presimţiri, m am dus cu ea la adăpostul aviar şi i am spus să aştepte sus până fixam scara de frânghie. La primul palier, vizavi de paznicul rezervorului, m am oprit o clipă şi m am uitat peste prăpastie la mecanismul în perpetuă mişcare care păzea intrarea în tunelul orizontal.
1544 Ca răspuns la una dintre întrebările ei, m am întors şi am făcut câţiva paşi în tunelul din spatele nostru, urmând fasciculul de raze al lanternei şi presupunând că fetiţa mea venea după mine. Câteva clipe mai târziu, când am descoperit că stătea încă pe marginea puţului, am îngheţat de spaimă.
1545 Cu toate că am aşteptat cincisprezece minute înainte de a ieşi din adăpost, n am mai auzit nimic. Katie le a spus lui Michael şi lui Simone că auziserăm un aviar. Nu i am adeverit povestea, dar am preferat să n o contrazic. Era fericită. Fusese o zi de naştere plină de evenimente.
1546 Mândrul său tată îl ţine în braţe chiar în clipa de faţă, zâmbind, în timp ce degetele îmi zboară pe tastatura notebook ului meu. Acum este noapte, târziu; Simone l a culcat pe Benjy, cum face în fiecare seară la ora 21, apoi s a dus şi ea la culcare. Era foarte obosită.
1547 În noaptea în care s au împlinit exact doi ani de la plecarea lui Richard, n am putut deloc să dorm. Mă simţeam singură, ca de obicei. Am încercat să mă imaginez dormind singură tot restul nopţilor mele şi am devenit foarte deprimată. Chiar după miezul nopţii, m am dus în camera lui Michael.
1548 În acea perioadă a lăsat o mai moale cu activităţile lui religioase şi a devenit disponibil pentru toţi, inclusiv pentru mine. Până la urmă, compatibilitatea noastră naturală s a impus din nou. Nu ne a mai rămas decât să recunoaştem că Richard n o să se mai întoarcă niciodată.
1549 Cu Richard a fost pasiune, freamăt, o goană nebună ca în montagne russe, în viaţă şi în pat. Michael mă linişteşte. Dormim ţinându ne de mână, simbolul perfect pentru relaţia noastră. Am făcut unele concesii. La răstimpuri, chiar mă rog, pentru că asta îl face pe Michael fericit.
1550 Amândoi am fost de acord că era mai bine să aştept până seara, când în lumea navei spaţiale, deasupra adăpostului nostru, avea să fie lumină. Am dormit mult după amiază, astfel încât să am energie pentru o căutare minuţioasă. Am avut un somn agitat şi am visat că eram în pericol.
1551 Să fi însemnat asta că, într un fel, eram din nou invitată? Şi ce legătură aveau toate astea cu visul meu? Inima îmi bătea nebuneşte în timp ce am trecut pe lângă incinta cu cisterna de apă şi m am afundat în tunelul vegheat, de regulă, de paznicul acum absent. N am auzit nici un sunet.
1552 Am mers aproape un kilometru până să ajung la o intrare înaltă pe dreapta. M am uitat cu grijă după colţ. În cameră era întuneric, ca pretutindeni în adăpostul aviar cu excepţia coridorului vertical. Am aprins lanterna. Camera avea cel mult cincisprezece metri lungime, însă era extrem de înaltă.
1553 Fireşte, mi am zis, aici era păstrată provizia de hrană. Nu i de mirare că nu voiau să lase pe nimeni să intre. După ce am verificat că toate cutiile erau goale, am pornit înapoi către puţ. Apoi, dintr o presimţire, am schimbat direcţia, am trecut de incinta depozit şi am mers mai departe în tunel.
1554 Trebuie să ducă undeva, am gândit eu logic, altfel ar fi sfârşit la odaia pepenilor. După încă o jumătate de kilometru, tunelul a început să se lărgească treptat, până s a deschis într o sală mare, circulară, cu plafon înalt. În mijlocul ei se afla o structură spaţioasă în formă de dom.
1555 Toţi erau inactivi. Firida de departe cea mai interesantă era cea din mijlocul sălii, aflată exact diametral opus faţă de intrarea în tunel. Sistematizată cu grijă, avea tăiate în pereţi cincisprezece rafturi groase, câte cinci pe cele două laturi şi alte cinci pe peretele opus intrării.
1556 Rafturile de pe peretele îndepărtat aveau fiecare cinci cavităţi rotunde scobite pe lungimea lor. Conţinutul cavităţilor, împărţite la rândul lor în secţiuni, ca feliile unui tort, era fascinant. Câte o secţiune din fiecare cavitate conţinea o substanţă foarte fină, semănând cu cenuşa.
1557 Restul obiectelor din cavităţi nu părea să aibă un model anume – de fapt, unele cavităţi nu conţineau nimic în afară de cenuşă şi inele. În cele din urmă, m am întors şi m am apropiat de structura în formă de dom. Uşa ei din faţă se afla în dreptul firidei centrale. Am examinat o cu lanterna.
1558 Pe suprafaţa rectangulară era sculptat un desen complicat alcătuit din patru panouri, sub forma unor cvadrante. Pe cvadrantul din stânga sus se afla un aviar, iar pe cel alăturat, din dreapta, un pepene mană. Cele două cvadrante inferioare conţineau imagini necunoscute.
1559 Ultimul panou, cel din dreapta jos, înfăţişa o cutie mare umplută cu o plasă foarte subţire sau ţesătură de chingi încrucişate. După o oarecare ezitare, am deschis uşa. A fost cât pe aici să înnebunesc de spaimă, când o alarmă puternică, asemănătoare unui claxon, a străpuns liniştea.
1560 Am rămas în uşă, fără să mă mişc, în timp ce alarma a răsunat aproape un minut. Nu m am mişcat nici când s a oprit. Încercam să aud dacă cineva (sau ceva) răspundea la zgomot. Nici un sunet n a tulburat tăcerea. După câteva minute, am început să examinez interiorul construcţiei.
1561 Un cub transparent, cu latura de aproximativ doi metri şi jumătate, ocupa mijlocul singurei incinte. Pereţii cubului erau pătaţi cu picăţele, fapt care mi îngreuna vederea, totuşi am reuşit să observ că cei zece centimetri de la bază erau ocupaţi de un material fin, închis la culoare.
1562 Una dintre feţele cubului avea o intrare îngustă care permitea accesul în interiorul său. Am intrat. Materialul negru şi pufos părea să fie cenuşă, dar consistenţa ei diferea de a substanţei similare pe care o găsisem în cavităţile din firidă. Am plimbat raza lanternei în jurul interiorului.
1563 Exteriorul era înnegrit, micuţul panou de comandă i se topise de tot şi nu mai funcţiona. L am dus la buze şi l am sărutat. În mintea mea îl vedeam recitând unul dintre sonetele lui Shakespeare, în timp ce Richard asculta cu o bucurie nestăpânită. Era evident că fusese incendiat.
1564 Totuşi, m am întrebat, ce anume arsese şi produsese toată cenuşa aceea. Şi, în primul rând, ce căutase MB în cub? Eram convinsă că Richard se afla undeva în adăpostul aviarilor, aşa că am petrecut alte opt ore urcând şi coborând ieşiturile ce ţineau loc de trepte şi explorând tunelele.
1565 Patrick avea o noapte agitată, aşa că l am luat în camera mea. Apoi pe Benjy l a apucat durerea de stomac şi Simone şi cu mine a trebuit să l îngrijim vreo două ore. Am adormit cu toţii, în timp ce Katie era singură în camera copiilor. Cu două ore în urmă, când ne am trezit, dispăruse.
1566 M am spălat pe faţă, am comandat ramanilor micul dejun pentru toată lumea, şi am povestit pe scurt ce făcusem în adăpostul aviarilor. Simone şi Michael l au întors încet, pe toate părţile, pe înnegritul MB. Îmi dădeam seama că şi ei se întrebau ce se întâmplase cu Richard.
1567 Mai întâi m am lăsat în genunchi şi am strigat o de două ori în întunericul de sub mine. I am auzit numele repetat de ecou prin tunele. Mi am încordat auzul în aşteptarea unui răspuns, dar nu s a auzit nici un sunet. Totuşi n am auzit nici perii târşâite însoţite de un ţiuit de înaltă frecvenţă.
1568 Mai ales după visul pe care l avusesem. Când am ajuns la intrarea muzeului, am inspirat adânc. Am intrat pe uşă şi am cotit încet la stânga. Luminile s au aprins de îndată ce am trecut pragul dar, din fericire, Takagishi nu mă privea direct în faţă. Fusese mutat mai încolo.
1569 De fapt, în anii care trecuseră, întregul muzeu fusese rearanjat. Toate replicile bioţilor care ocupau cea mai mare parte a locului, atunci când Richard şi cu mine îl vizitaserăm în grabă, fuseseră înlăturate. Cele două "exponate", dacă se puteau numi aşa, erau acum aviarii şi fiinţele omeneşti.
1570 Era pe podea, chiar lângă Takagishi. Se mai aflau acolo şi alte articole ce fuseseră recuperate în urma picnicurilor noastre şi a altor activităţi desfăşurate în New York, dar centrul expoziţiei îl constituia un set de imagini înrămate, înşirate pe peretele din fund şi pe cei laterali.
1571 M am apropiat şi am icnit. Erau fotografii prinse în rame dreptunghiulare, din care multe arătau viaţa din interiorul adăpostului nostru. Fotografii cu noi toţi, inclusiv copiii, care ne arătau mâncând, dormind, chiar mergând la baie. Mă simţeam ameţită, în timp ce mă uitam.
1572 Imaginile mă arătau făcând dragoste cu Richard în mai multe poziţii diferite. Mai era şi o fotografie de a mea cu Michael, dar mai puţin clară, pentru că, în noaptea aceea, în dormitorul nostru fusese întuneric. Imaginile de sub fotografiile sexuale erau făcute la naşterea copiilor.
1573 În cele din urmă, concentrarea mi a fost întreruptă de un zgomot foarte puternic făcut de perii ce se târau pe metal şi care venea din direcţia uşii muzeului. Am fost absolut îngrozită. Am rămas pe loc nemişcată, înlemnită şi m am uitat disperată în jur. Nu exista nici o altă uşă.
1574 Când mi am şters ochii şi i am deschis, un octopăianjen stătea în uşa muzeului. Pe moment nu se mişca, ca şi cum urmărea regăsirea dintre mamă şi fiică. Am rămas încremenită, străbătută de un val de emoţii, alternând de la bucurie la groază paralizantă. Katie mi a simţit spaima.
1575 Între ele, centrată cu precizie şi cam la un metru de sol, se afla o structură uimitoare, ca o lentilă pătrată cu latura de zece centimetri, care era o combinaţie gelatinoasă de linii sub formă de grilă şi o substanţă fluidă alb negru. În timp ce octopăianjenul se uita la noi, lentila pulsa.
1576 Sunetul ca de perii provenea de la nişte accesorii asemănătoare unor cili, aflate în partea inferioară a tentaculelor. Ţiuitul de înaltă frecvenţă emana dintr un orificiu mic din partea dreaptă inferioară a capului. Preţ de mai multe secunde, frica mi a paralizat procesul gândirii.
1577 În timp ce creatura se apropia, reacţia mea naturală de a fugi a preluat comanda. Din nefericire, în situaţia dată, era inutilă. Nu aveam unde să fug. Octopăianjenul nu s a oprit decât la cinci metri de noi. O împinsesem pe Katie lângă perete şi stăteam în faţa ei. Am ridicat mâna.
1578 Am băgat mâna în costumul de zbor şi am scos calculatorul. Cu degete tremurătoare (octopăianjenul ridicase o pereche de tentacule în faţa lentilei sale – mă întreb, retrospectiv, dacă a crezut că aveam să scot o armă), am adus imaginea lui Richard pe monitor şi am îndreptat o spre octopăianjen.
1579 Câteva secunde mai târziu, purpuriul a fost urmat de un curcubeu roşu, albastru şi verde, fiecare bandă având altă grosime, care ieşea din aceeaşi indentaţie şi, după ce i a înconjurat capul, s a retras în indentaţia paralelă, descriind aproape trei sute şaizeci de grade.
1580 Tălpile mele abia au atins podeaua, până m am văzut sus pe rampă şi apoi în New York. Michael a fost cuprins de fericire când a văzut o pe Katie teafără, dar a fost foarte îngrijorat (cum sunt şi eu) de faptul că în pereţii şi tavanele camerelor în care locuim se află videocamere.
1581 Toate trei plănuiserăm să jucăm fotbal în piaţă şi eram gata de plecare când Michael m a chemat înapoi pentru ceva. Le am spus fetelor să mă aştepte în zona de lângă intrarea în adăpost. Când, câteva minute mai târziu, amândouă au început să ţipe, am crezut că s a întâmplat ceva cumplit.
1582 Am pornit la fugă pe scări în sus şi imediat am văzut în depărtare trupul lui Richard, aflat în comă. La început m am temut că era mort. Medicul din mine a intrat imediat în acţiune, verificându i semnele vitale. Fetele erau aplecate asupra mea în timp ce îl examinam, mai ales Katie.
1583 Are nişte zgârieturi şi julituri pe care nu le am mai văzut, dar era de aşteptat după atâta timp. Numărul celulelor din sânge este ciudat de apropiat de normal – m aş fi aşteptat la anomalii în privinţa celulelor albe, dată fiind temperatura lui de aproape patruzeci de grade.
1584 Am mai avut o surpriză, când i am examinat în amănunţime îmbrăcămintea. În buzunarul de la haină i am găsit pe roboţii shakespeareani, prinţul Hal şi Falstaff, care dispăruseră acum nouă ani în lumea ciudată de sub coridorul cu piroane, în ceea ce credeam noi că era adăpostul păianjenilor.
1585 Azi dimineaţă au fost şi alţi membri ai familiei, dar, de o oră, eu şi Richard suntem singuri. Ochii mei au stat lipiţi de faţa lui minute în şir, mâinile mele au rătăcit pe gâtul, umerii şi spatele lui. Atingându l, zeci de amintiri mă năpădeau şi de mai multe ori ochii mi s au umplut de lacrimi.
1586 Nu există însă alte semne de viaţă sau conştienţă. Nici un muşchi nu i se mişcă. Am folosit o diversitate de stimuli, unii mecanici, cei mai mulţi chimici, pentru a încerca să l trezesc din starea de comă. Nici unul n a avut efect. De asta eram atât de nepregătită pentru ce s a întâmplat azi.
1587 La vreo zece minute după plecarea lui Katie, am auzit un amestec foarte ciudat de sunete venind din camera copiilor. M am ridicat de lângă Richard şi am ieşit în coridor. Înainte de a ajunge la copii, zgomotul straniu a luat forma unui discurs sacadat, cu un ritm foarte aparte.
1588 Suntem paşnici. Iată l pe bărbatul tău, a repetat prinţul Hal, după câteva secunde. De data asta m a străbătut o senzaţie cumplită. Fetele râdeau încă, dar s au oprit repede când au văzut expresia ciudată de pe faţa mea. Benjy a venit de a buşilea lângă mine şi mi a apucat mâna.
1589 Stăteam cu toţii pe podea cu spatele la uşă. Dintr o dată am avut senzaţia că înapoia mea se afla cineva. M am întors şi l am văzut pe Richard în uşă. Am icnit şi am sărit în sus, chiar în clipa când el a căzut şi şi a pierdut cunoştinţa. Copiii au ţipat şi au început să plângă.
1590 Am discutat mai mult de o oră despre motivele pentru care Richard îşi revenise atât de brusc. Mai târziu, am citit şi am recitit toate articolele despre comă din cărţile mele de medicină. Sunt convinsă că la originea comei lui Richard se afla un amestec de probleme fizice şi psihice.
1591 În familie există un sentiment de euforie, mai ales printre fete. Ele sărbătoresc întoarcerea tatălui lor. Le am spus în mod repetat, lui Simone şi Katie, că refacerea lui va fi aproape sigur lungă şi dureroasă, dar cred că sunt prea mici ca să înţeleagă ce înseamnă asta.
1592 Sunt o femeie foarte fericită. Mi a fost imposibil să mi reţin lacrimile când, chiar înainte de cină, Richard mi a şoptit clar la ureche "Nicole". Deşi îmi dau seama că soţul meu nu i nici pe departe refăcut, acum am certitudinea că până la urmă îşi va reveni şi asta îmi umple inima de bucurie.
1593 Acum doarme doar douăsprezece ore pe zi, poate să meargă un kilometru fără să obosească şi, ocazional, este în stare să se concentreze asupra unei probleme, dacă este deosebit de interesantă. Încă n a început să interacţioneze cu ramanii prin intermediul tastaturii şi al ecranului.
1594 Recunoaşte primul că nu i el însuşi. Când poate vorbi despre asta, spune că este "în ceaţă, ca într un vis, dar nu foarte clar." Au trecut mai mult de trei luni de când şi a recăpătat cunoştinţa, dar încă nu şi aminteşte prea multe despre ce s a întâmplat cu el după ce ne a părăsit.
1595 Graficele îi sunt normale, cu excepţia a două zone – activitatea mentală şi temperatura. Undele cerebrale zilnice sfidează orice descriere. În enciclopedia mea medicală nu există nimic care să mi permită să interpretez o pereche din aceste diagrame, darămite întregul set.
1596 Uneori, nivelul activităţii lui cerebrale atinge mărimi astronomice; alteori, activitatea pare total oprită. Măsurătorile electrochimice sunt la fel de ciudate. Hipotalamusul îi este practic inactiv – asta ar putea explica de ce stă atât de prost cu memoria. Şi temperatura corpului e ciudată.
1597 Este aproape ca şi cum corpul lui şi vreun agent patogen sunt în echilibru stabil, nici unul neputând să l supună pe celălalt. Însă ce agent patogen ar putea fi acesta care se sustrage tuturor încercărilor mele de a l identifica? Copiii sunt dezamăgiţi de comportamentul lui apatic.
1598 Katie jură că ţine minte cum se hârjonea şi se juca exuberant cu tati al ei, când avea doi ani (fără îndoială că memoria i a fost întărită de poveştile pe care i le am spus eu, Michael şi Simone în timp ce Richard era plecat), şi deseori este foarte supărată că acum petrece atât de puţin timp cu ea.
1599 E un om atât de cumsecade! Timp de mai multe săptămâni a trecut prin altă fază, puternic religioasă (cred că, în mintea lui, avea nevoie de iertare pentru unele păcate destul de chinuitoare), dar între timp a lăsat o mai moale din cauza prea multelor treburi care apasă pe umerii mei.
1600 Probabil că are mai multe secrete decât oricare dintre noi. Când Simone i a spus surorii ei mai mici că, de fapt, lucrul ăsta nu i important, pentru că, "la urma urmelor, şi Dumnezeu ne urmăreşte tot timpul pe toţi", am asistat la prima ceartă pe teme religioase între surori.
1601 Katie a replicat cu "rahat", un cuvânt destul de urât pentru o fată de şase ani. Faptul că l a rostit, mi a reamintit să fiu mai atentă cu propriul meu limbaj. Luna trecută, l am dus într o zi pe Richard la adăpostul aviarilor să vedem dacă locul acela avea să i reîmprospăteze memoria.
1602 N a vrut să mai meargă după ce am trecut de apă şi de cisternă, aşa că l am adus înapoi în adăpost. Richard ştie că atât Benjy cât şi Patrick sunt fiii lui Michael şi probabil că bănuieşte că eu şi Michael am trăit ca soţ şi soţie cât a fost el plecat, dar n a comentat niciodată acest lucru.
1603 Oricum, în momentul de faţă, subiectul nu prea pare să l intereseze pe Richard. La scurt timp după ce şi a revenit din comă, Richard şi cu mine am împărţit vechea noastră saltea conjugală. Ne am mângâiat mult şi am fost foarte prietenoşi unul cu altul, dar până acum două săptămâni nici vorbă de sex.
1604 Ar trebui să i spun asta fetiţei care creşte în uterul meu. Am fost absolut uluită când mi am dat seama că, într adevăr, eram iarăşi însărcinată. Menopauza începuse deja să se instaleze cu bufeurile ei ciudate de căldură, cu momentele de isterie şi menstruaţiile total imprevizibile.
1605 Probabil. Nu cred nici o clipă că a intenţionat să l omoare pe Valerii, însă avea o mentalitate cu adevărat perversă. Aşa este majoritatea oamenilor cu adevărat ambiţioşi. Privind retrospectiv, mă amuză cât de obsedată eram, ca tânără mamă, la cei douăzeci de ani ai mei.
1606 Voiam să arăt lumii că puteam să joc după toate regulile şi totuşi să înving, exact aşa cum făcusem în proba de triplusalt de la Jocurile Olimpice. Ce putea fi mai imposibil pentru o mamă nemăritată decât să fie selecţionată ca astronaut? În mod sigur, în acei ani eram plină de mine.
1607 Călătoria fiecărei persoane prin viaţă trebuie să aibă un moment de revelaţie divină, o clipă de trezire adevărată, în care îşi dă seama, o dată pentru totdeauna, că Zambo şi oricare alt individ din lume de care diferă în vreun fel trebuie să fie liberi, dacă vrem să supravieţuim.
1608 Chiar şi azi aş zbura bucuroasă cu prinţul meu. Să cunoşti fericirea totală, fie şi numai câteva minute sau ore, înseamnă să fii viu. Când te confrunţi cu moartea, nu i atât de important că partenerul din marele tău moment te a dezamăgit sau te a trădat imediat după aceea.
1609 Fiecare persoană are evenimente sau momente foarte speciale care sunt numai ale ei şi pe care inima le protejează cu zel. Singura mea prietenă apropiată din studenţie, Gabrielle Moreau, a petrecut o noapte cu Genevieve şi cu mine la Beauvois, cu un an înainte de lansarea expediţiei Newton.
1610 Avea un soţ chipeş, sensibil, un bărbat de succes, trei copii superbi, sănătoşi şi un conac superb în apropiere de Chinon. Dar "cel mai minunat moment" al lui Gabrielle, mi a mărturisit ea după miezul nopţii cu un zâmbet de fetişcană, avusese loc înainte de a l cunoaşte pe soţul ei.
1611 Şuieratul şi spectacolul de lumină îi conferiseră energie – aseară a semănat cu el însuşi mai mult decât în oricare alt moment de când s a întors – şi a fost atât amuzant cât şi plin de informaţii în timp ce relata tot ce ştiam despre şuierături, spectacole de lumină şi manevre ramane.
1612 Katie şi a petrecut următoarele cincisprezece minute povestind tuturor, pentru a nu ştiu câta oară, despre întâlnirea noastră de acum patru ani cu octopăianjenul. Ca de obicei, a înfrumuseţat şi a exagerat unele detalii, mai ales din partea solitară a poveştii, înainte să mă fi văzut în muzeu.
1613 După ce Katie şi a terminat povestea, Richard le a spus copiilor că peste patru zile podeaua va începe, probabil, să se zgâlţâie. A accentuat că totul trebuia ancorat cu grijă ca să nu zboare şi că fiecare din noi trebuia să fie pregătit pentru o serie de şedinţe în cuva de deceleraţie.
1614 Copiii erau fascinaţi. Scurta vizită a călugăriţelor ne a confirmat că aveam să trecem în curând printr o schimbare majoră de viteză. Se pare că Richard a avut dreptate cu ipoteza privitoare la legătura dintre sistemul principal de propulsie şi controlul termic general din Rama.
1615 Richard a manipulat cu ingeniozitate senzorii şi ecranul negru, astfel încât această sursă se află tot timpul în centrul monitorului nostru, indiferent care anume dintre telescoapele lui Rama o observă. Acum două seri am început să vedem o anume claritate în obiectul respectiv.
1616 Oricum Richard face unele estimări, bazate pe viteza cu care ne apropiem, şi crede că trabucul are o sută cincizeci de kilometri lungime şi cincizeci de kilometri grosime. Întreaga familie stă în camera principală şi se uită la monitor. Azi dimineaţă am avut încă o surpriză.
1617 Michael a spus chiar că raiul ar putea păli în comparaţie cu minunile ale căror martori am fost. În clipa de faţă, familia noastră se află la bordul unei navete fără pilot, nu mai mare decât un autobuz de pe Pământ, care ne duce de la Haltă spre o destinaţie necunoscută.
1618 A plecat din Haltă la câteva ore după noi, luminată pe dinafară ca un pom de Crăciun, şi în prezent ne despart de ea aproximativ două sute de kilometri. Acum patru zile şi unsprezece ore, Rama s a oprit la intrarea în Haltă. Eram al treilea vehicul dintr o coadă ciudată.
1619 De îndată ce navetele erau încărcate, plecau întotdeauna în direcţia opusă cozii noastre. Cam la o oră după ce ultimul vehicul a ieşit din roată şi ultima navetă a plecat, numeroasele piese de echipament mecanic ataşat roţii s au retras şi marea navă spaţială circulară a ieşit de asemenea din Haltă.
1620 Ordinea a rămas aceeaşi – roşu, portocaliu, galben, verde, albastru, maro, roz şi purpuriu – timp de trei serii succesive. Când un inel se dispersa şi dispărea în apropierea staţiei releu Alfa, un alt inel de aceeaşi culoare se forma în apropierea vârfului Marelui Corn.
1621 Imediat ce ultimul inel din al treilea set a dispărut, a avut loc un alt eveniment uluitor. În Rama, toate luminile s au aprins! Noaptea ramană începuse doar de trei ore – timp de treisprezece ani succesiunea noapte zi fusese absolut regulată. Acum, dintr o dată, se schimba.
1622 Şi nu era vorba numai de lumini. Se auzea şi muzică; cel puţin eu una am numit o muzică. Suna ca milioane de clopoţei şi părea să vină de pretutindeni. Timp de câteva secunde, nici unul dintre noi nu s a mişcat. Apoi Richard, care avea cel mai bun binoclu, a văzut ceva zburând deasupra noastră.
1623 Ne am uitat pe rând prin binoclu. La început, n am fost siguri că Richard avea dreptate, dar, pe măsură ce cele cincizeci şaizeci de pete se apropiau, ele luau forma marilor creaturi asemănătoare păsărilor pe care le cunoaştem ca fiind aviari. Se îndreptau direct spre New York.
1624 Vedeam în minte pasul graţios al mamei în iarba din parcul de la Chilly Mazarin; Katie a moştenit clar unele caracteristici dinspre partea mamei, deşi este în primul rând fiica tatălui ei. Simone şi Benjy porniseră deja spre adăpost. Patrick era preocupat de aviari şi îngrijorat.
1625 N am văzut mare lucru, din cauză că toate porţile de intrare în steaua de mare erau de partea opusă, departe de videocamerele ramane. Dar am presupus că avea loc un fel de activitate de descărcare pentru că, în cele din urmă, cinci navete au plecat spre o nouă locaţie, neştiută de noi.
1626 Poate că au amintiri de vreun fel. Oricum, totul se potriveşte. Plecăm de aici. În timp ce alergam de colo colo, încercând să adun lucrurile noastre de primă necesitate în câteva cutii solide, m am mustrat pentru faptul de a nu mi fi dat seama mai devreme de toate astea.
1627 Trăiserăm timp de treisprezece ani în cele şase camere (inclusiv cele două pe care le transformaserăm în magazii). Cu ajutorul tastaturii, probabil că solicitaserăm, în medie, cinci articole pe zi. Fireşte, majoritatea obiectelor fusese de mult aruncată, totuşi... Nu ştiam unde mergem.
1628 O oră mai târziu, ne aflam toţi în vehicul. Urcaserăm pentru ultima dată scările adăpostului nostru. Richard a apăsat un buton roşu ce scânteia şi elicopterul nostru raman (îl numesc aşa, pentru că a pornit direct în sus, nu pentru că ar fi avut elice) s a ridicat de la sol.
1629 Zborul a fost încet şi vertical în timpul primelor cinci minute. O dată aflaţi în apropierea axei de rotaţie a lui Rama, unde nu există gravitaţie, iar atmosfera este rarefiată, vehiculul a plutit în loc timp de două trei minute, în timp ce îşi schimba configuraţia externă.
1630 Uimitoarele structuri lungi, susţinute de contrafişe aeriene mai mari decât orăşelele de pe Pământ, indicau direct nordul. M am simţit ciudat de emoţionată când nava noastră a început să se mişte din nou. La urma urmelor, Rama fusese căminul meu timp de treisprezece ani.
1631 Partenerul ei de vals era Henry. Erau tineri şi foarte îndrăgostiţi. Muzica frumoasă umplea imensa sală de bal în timp ce cele douăzeci de perechi se mişcau în ritm în jurul ringului de dans. Nicole arăta fantastic în rochia de seară lungă şi albă. Ochii lui Henry erau fixaţi în ai ei.
1632 Tatăl ei era unul dintre oamenii care stăteau în picioare la marginea ringului, rezemat de o coloană masivă care se înălţa aproape şase metri până la tavanul boltit. Îşi flutura mâna şi i zâmbea, când Nicole trecea dansând în braţele prinţului prin dreptul lui. Valsul părea să ţină o veşnicie.
1633 Se afla doar la câţiva kilometri de Beauvois, în josul râului, şi întotdeauna fusese unul dintre locurile preferate ale tatălui ei. Era seara grandiosului spectacol anual, când povestea Frumoasei Adormite se juca în faţa unui public însufleţit. Pierre şi Nicole mergeau în fiecare an.
1634 Şi în fiecare an plângea cu lacrimi de adolescentă, când sărutarea chipeşului prinţ o trezea pe frumoasă din somnul de moarte. Spectacolul se termină şi publicul plecă. Nicole urca treptele circulare care duceau la turnul în care se presupunea că adevărata Frumoasă Adormită intrase în comă.
1635 Adolescenta alerga pe trepte în sus, râzând, lăsându şi tatăl mult în urmă. Camera Aurorei se afla de cealaltă parte a ferestrei lungi. Nicole îşi ţinu răsuflarea şi se uită îndelung la mobila fastuoasă. Patul avea baldachin şi măsuţele de toaletă erau minunat împodobite.
1636 Nicole îşi aruncă privirea înspre fata care dormea şi icni. Era ea însăşi, zăcând pe pat într o rochie de seară albă! Inima îi bubui cu furie, când auzi uşa deschizându se şi paşi îndreptându se către ea. Rămase cu ochii închişi, simţind aroma de mentă a respiraţiei lui.
1637 El o sărută, blând, pe buze. Nicole se simţea de parcă plutea. Peste tot în jurul ei se auzea muzică. Deschise ochii şi văzu faţa zâmbitoare a lui Henry la câţiva centimetri. Întinse braţele şi el o sărută din nou, de data asta pătimaş, aşa cum sărută un bărbat o femeie.
1638 Nicole îi întoarse sărutul, fără rezerve, lăsând ca sărutul ei să i spună că îi aparţinea întru totul. Dar bărbatul se retrase. Pe fruntea minunatului ei prinţ se zărea o cută de nemulţumire. El arătă spre faţa lui Nicole, apoi se retrase încet, cu spatele, şi ieşi din cameră.
1639 O uşă se deschise şi în cameră pătrunse lumina. Nicole clipi des, apoi închise ochii pentru a i feri de lumină. Setul complicat de sârme ultrasubţiri, ca de plastic, ce i era ataşat de corp se rebobină automat în casetele de pe cele două laturi ale saltelei din pânză groasă ' pe care dormea.
1640 Uşa nu s ar fi deschis dacă vreuna dintre ele ar fi fost nepregătită pentru schimbările ambientale. Dacă Nicole şi fiicele ei n ar mai fi văzut de câteva ori încăperea cea mare din afara compartimentului lor, ar fi rămas mute de uimire şi ar fi privit o cu tăcere mai mult timp.
1641 Sala fremăta de activitate – roboţii fie analizau datele provenite de la un set de teste, fie se pregăteau pentru alt set. Pe marginile sălii se aflau compartimente, precum cel în care Nicole, Simone şi Katie dormiseră cinci săptămâni, în care se efectuau "experimentele".
1642 Şi nu ni se răspunde niciodată la întrebările cu adevărat importante. Ajunseseră în pasajul lung care lega baza de transport cu laboratorul. La marginea unei benzi rulante le aştepta un vehicul mic. Când se aşezară, capota se închise deasupra lor şi luminile din interior se aprinseră.
1643 Femeile ieşiră în principala bază de transport a Modulului Tehnic, care era circulară şi avea înălţimea de douăzeci de metri. Pe lângă o jumătate de duzină de benzi rulante ce duceau în diverse locuri din interiorul Modulului, baza conţinea două structuri mari, multietajate din care plecau metrouri.
1644 Veţi pleca peste patru minute. Katie îşi roti capul dintr o parte în alta, trecând în revistă baza de transport. Văzu rastele de echipament, maşini ce aşteptau să i ducă pe călători la diferite destinaţii din interiorul Modulului Tehnic, lumini, scări rulante şi peroane.
1645 Aş vrea s o aud vorbindu ne în aviară. Sau, la o adică, vorbind aviarilor în aviară. La al doilea nivel îşi târâră picioarele vreo patruzeci de metri de a lungul unui peron, până ajunseră la un vehicul transparent în formă de glonţ, de dimensiunea unui automobil terestru foarte mare.
1646 În primele ore ale dimineţii, panoul lor luminos semnalase că cineva sau ceva se afla în vestibul. Când se uitase pe monitor, văzuse un om pasăre ciudat stând în picioare şi ţinându l în braţe pe soţul ei căzut în nesimţire. Acela fusese primul lor contact cu Vulturul..
1647 Nicole îi îmbrăţişă pe Richard şi pe Michael, înainte ca micuţa Ellie să vină în fugă la ea şi să i sară în braţe. Era seară, la două ore după cină conform zilei de douăzeci şi patru de ore folosită de familie, şi Ellie fusese aproape gata de culcare când sosiseră mama şi surorile ei.
1648 Şi la ce scară! Nici chiar experienţa cu Rama nu i pregătise pentru măreţia acelei incredibile creaţii inginereşti. Fiecare dintre cele trei laturi, în realitate coridoare de transport ce conectau între ele cele trei module sferice, aveau peste o sută cincizeci de kilometri lungime.
1649 Trebuie să aşteptăm să vedem. Benjy fusese total uluit. Se holbase ore întregi la marele triunghi luminat din spaţiu. Simone se trezise deseori lângă el, ţinându l de mână. În timp ce naveta se apropia tot mai mult de una dintre sfere, fata îi simţise muşchii încordându se.
1650 Naveta intrase într un coridor îngust practicat în sferă şi andocase într o dană de la marginea bazei de transport. Familia părăsise cu prudenţă naveta, luând bagajele şi calculatorul lui Richard. Naveta plecase imediat după aceea, speriindu i până şi pe adulţi cu dispariţia ei rapidă.
1651 Vehiculul care vă va duce în sectorul vostru din Modul vă aşteaptă la un nivel inferior. Le trebuiseră câteva minute ca să ajungă la peretele cenuşiu. Copiii nu mai fuseseră niciodată în imponderabilitate neîngrădită. Katie şi Patrick săreau de pe peron şi făceau salturi şi rostogoliri în aer.
1652 Din nefericire, nu şi dăduse seama cum să folosească tavanul şi pereţii pentru a reveni pe peron. Când îl salvase Simone, era complet dezorientat. Când întreaga familie şi bagajele fuseseră poziţionate corespunzător în faţa peretelui, o uşă largă se deschisese şi ei intraseră într o cameră mică.
1653 După ce găsiseră uşa apartamentului lor şi intraseră, Nicole şi familia îşi scoseseră în vestibul îmbrăcămintea specială şi o depozitaseră în dulapurile create în acel scop. Copiii se uitaseră pe rând pe fereastră la celelalte două module sferice, în timp ce aşteptau să se deschidă uşa interioară.
1654 Existau patru băi, plus o bucătărie, o sufragerie, şi chiar şi o cameră de joacă pentru copii. Mobila din fiecare cameră era surprinzător de potrivită şi proiectată cu gust. Apartamentul acoperea peste patru sute de metri pătraţi de spaţiu locuibil. Până şi adulţii fuseseră înmărmuriţi.
1655 Probabil că au avut acces la bazele noastre de date şi au extras de acolo informaţii despre modul în care trăim. Fireşte, chiar şi aici, departe, dacă au receptoare sensibile, pot culege semnale TV de pe Pământ. Nu i jenant să te gândeşti că suntem reprezentaţi de astfel.
1656 Suntem aici să vă ajutăm, să vă facem să vă simţiţi mai bine şi să vă asigurăm toate cele necesare traiului. De asemenea, din când în când, vă vom cere să îndepliniţi anumite sarcini care ne vor ajuta să vă înţelegem mai bine... Nicole nu mai vedea naveta pe care o urmărise pe fereastră.
1657 Acum, în timp ce revenea la prezent, vedea cu ochii minţii un grup de creaturi ciudate debarcând pe un peron şi tresărind la auzul unui glas care li se adresa în limba lor natală. Experienţa uimirii este probabil universală şi aparţine tuturor substanţelor chimice conştiente, se gândi ea.
1658 Şi pentru ce? De ce a adus cineva toate aceste fiinţe în această lume artificială? Nu avea nici un răspuns la aceste întrebări infinite. Ca de obicei, îi dădeau un puternic simţ al propriei insignifianţe. Impulsul imediat fu să se întoarcă şi să şi îmbrăţişeze unul dintre copii.
1659 Era înalt de aproape 2,25 metri şi avea formă de fiinţă umană de la gât în jos. Braţele şi torsul îi erau însă acoperite de o ţesătură strânsă de pene mici, cenuşiu închis precum cărbunele – cu excepţia celor patru degete de la fiecare mână, care erau albe ca smântâna şi fără penaj.
1660 Mai jos de talie nu avea păr, nici articulaţii şi organe genitale vizibile. Când mergea, în zona genunchilor se formau încreţituri care dispăreau dacă stătea nemişcat. Faţa Vulturului era fascinantă. Capul lui avea doi ochi mari, albastru sidefat, de o parte şi cealaltă a ciocului cenuşiu.
1661 Când vorbea, ciocul se deschidea şi engleza lui perfectă venea dintr un fel de laringe electronic din fundul gâtului. Penele din creştetul capului erau albe, contrastând puternic cu cenuşiul închis al feţei, gâtului şi spatelui. Penele de pe faţă erau foarte rare şi răzleţe.
1662 De asemenea, am primit permisiunea să vă spun câte ceva despre mine. După cum aţi bănuit cu toţii, nu sunt o făptură vie – cel puţin nu după definiţia voastră. Am fost creat de inteligenţa care guvernează Baza de Tranzit, pentru a vă pune la curent cu anumite subiecte delicate.
1663 Numai dacă se va impune o abatere de la planul de bază vă veţi întoarce chiar pe Pământ. Remarcaţi, de asemenea, că numai unii dintre voi se vor întoarce. Doamnă Wakefield, dumneavoastră veţi călători cu siguranţă din nou în Rama. Asta este una din constrângerile pe care le impunem misiunii.
1664 Ulterior, alte nave sunt trimise la aceeaşi ţintă, mai întâi să extindă gradul de interacţiune, şi în cele din urmă să captureze un grup reprezentativ al speciei de călători spaţiali, astfel încât să poată fi efectuate observaţii detaliate şi pe termen lung într un mediu la alegerea noastră.
1665 O parte a programului depinde de voi. Vă vom anunţa când va fi stabilită o dată precisă pentru plecare. Totuşi, vă voi spune că asta va fi aproape sigur în mai puţin de patru luni de ale voastre. O să plecăm foarte repede, gândi Nicole. Şi cel puţin doi dintre noi trebuie să rămână aici.
1666 Copila Ellie nu ar fi acceptată ca parteneră a dumneavoastră – nu am fi în stare să vă ţinem în viaţă şi fertil până va atinge ea maturitatea sexuală –, dar orice altă combinaţie ar fi acceptată. Trebuie să avem o probabilitate înaltă de producere cu succes de urmaşi sănătoşi.
1667 Ca voiajori cosmici în faşă, după ce aţi atins acest stadiu fără obişnuitul ajutor, sunteţi deosebit de interesanţi pentru noi. Conversaţia ar fi putut dura la nesfârşit. Totuşi, după alte câteva întrebări, Vulturul se ridică brusc şi anunţă că participarea lui la conferinţă se terminase.
1668 În ciuda faptului că Vulturul fusese foarte cumsecade, spuse ea, în fapt le ordonase să participe la misiunea de întoarcere. Şi cum ar fi putut ei refuza? Întreaga familie depindea întru totul de Vultur – sau, cel puţin, de inteligenţa reprezentată de el – pentru a supravieţui.
1669 Michael credea că era esenţial ca minimum un adult să rămână la Baza de Tranzit. Argumentul lui era convingător. Date fiind împrejurările, oricare doi copii, chiar şi Simone şi Patrick, aveau să aibă nevoie de experienţa şi înţelepciunea unui adult pentru a avea vreo şansă să le fie bine.
1670 În schimb, cine rămâne aici este aproape sigur condamnat să nu mai vadă niciodată vreun alt om în afara celor din familie. Richard adăugă că intenţiona să facă în orice împrejurări călătoria de întoarcere, nu doar ca însoţitor al lui Nicole ci şi pentru a trăi experienţa respectivă.
1671 Se foi ore întregi de pe o parte pe alta. În realitate, nu i plăcea nici una dintre opţiuni. Îşi înţelegea bine sursa neliniştii. Indiferent cum se rezolva problema, ea va fi din nou obligată să se despartă, probabil pentru totdeauna, de cel puţin câţiva membri ai familiei pe care îi iubea.
1672 În timp ce zăcea trează în pat, fantomele şi durerea despărţirilor trecute se întoarseră s o obsedeze. Inima i se strânse dureros când îşi imagină despărţirea care avea să vină în câteva luni. Se gândi la mama ei, la tatăl ei şi la Genevieve şi simţi junghiuri în inimă.
1673 Singura combinaţie sănătoasă din punct de vedere genetic este ori Katie, ori eu cu unchiul Michael. Am analizat bine toate posibilităţile. Michael şi cu mine suntem foarte apropiaţi. Avem aceeaşi religie. Dacă rămânem şi ne căsătorim, atunci fiecare dintre ceilalţi copii este liber să aleagă.
1674 Încă nu i am pomenit unchiului Michael de ideea mea. În mod categoric, nu el a sugerat o. Dacă tu şi mama nu mă sprijiniţi, atunci n o să meargă. Această căsătorie va fi destul de dificil de acceptat pentru Michael, chiar dacă n aveţi nici o obiecţie. Richard clătină din cap.
1675 Adorabilului băiat de opt ani, dar aflat la nivelul mental al unui copil de trei ani, i se spuse că era bine venit atât în Rama cât şi la Baza de Tranzit. El abia dacă înţelegea ce avea să se întâmple cu familia, şi nu era nicicum pregătit să facă o astfel de alegere importantă.
1676 Capota se închise peste ei şi nu putură să vadă nimic în drum spre baza de transport. Aventura e importantă şi pentru mine, gândi Nicole, iar când eram fată, faima era ţelul suprem. Zâmbi în sinea ei. Dar acum acest ţel este, neîndoios, dragostea... Am fi plicticoşi dacă nu ne am schimba niciodată.
1677 Călătoreau într o navetă identică celei care îi adusese prima dată la Baza de Tranzit. Vulturul stătea în faţă, iar Nicole şi Richard în spate. Priveliştea modulelor sferice dinapoia lor, a coridoarelor de transport şi a întregului triunghi luminat era absolut senzaţională.
1678 Transportul între locurile de staţionare temporară este realizat de ceea ce voi aţi numi odgoane – ele se fixează în porturile de pe părţile laterale ale sferelor şi asigură practic viteza necesară schimbării traiectoriei. Nicole se gândi la Michael şi Simone şi se îngrijoră.
1679 Mai mult de un sfert din ele sunt înconjurate de sisteme planetare. Dacă ar fi ca doar una dintr un milion de stele cu planete să găzduiască o specie care străbate spaţiul, atunci numai în galaxia noastră ar exista douăzeci şi cinci de mii de specii apte de zbor prin Cosmos.
1680 Însă trăsătura cu adevărat deosebită a speciei noastre, şi anume capacitatea de a ne modela lumea şi a o înţelege atât pe ea cât şi locul nostru în schema generală, această trăsătură trebuie să fie comună la mii de creaturi! În absenţa ei, n ar fi putut deveni călători spaţiali.
1681 Acum îşi dădea seama din nou că întregul set de cunoştinţe în domeniul uman, tot ce învăţase sau trăise vreodată un membru al rasei umane nu era decât un bob de nisip pe plaja imensă care reprezenta tot ce se ştiuse vreodată de către toate făpturile conştiente din Univers.
1682 Vulturul îi conduse pe un coridor lung şi lat. În capăt, cotiră la dreapta pe o uşă şi ieşiră într un balcon larg aflat la zece kilometri deasupra podelei unei fabrici mai mari decât şi ar fi putut imagina. Nicole simţi că i se înmoaie genunchii, când se uită în hăul ameţitor.
1683 În faţă se afla o duzină de telescoape montate pe şine, fiecare cu alt grad de mărire, prin care cei trei putură să vadă scările şi punţile familiare, semănând cu cele trei arcuri ale unei umbrele, cu cele treizeci de mii de trepte de coborât (sau urcat) spre Câmpia Centrală din Rama.
1684 Prin telescop, Richard şi Nicole putură să vadă că două zone diferite ale Câmpiei Centrale forfoteau de activitate. Le fu imposibil să numere câţi roboţi umblau de colo colo pe podeaua fabricii de sub ei şi în multe cazuri nici nu şi puteau da seama cu exactitate ce făceau aceştia.
1685 Toate lichidele ce curg prin conductele şi canalizările din habitatul vostru sunt trimise finalmente aici. Apa purificată este pompată înapoi în colonie, iar restul substanţelor chimice sunt reţinute pentru alte utilizări posibile. Uzina va fi sigilată şi făcută absolut inaccesibilă.
1686 Acum putem pleca oricând doriţi. Nicole se aşeză pe o ladă din metal cenuşiu şi se uită în jur. Numărul şi varietatea roboţilor erau suficiente pentru a o face să se simtă ameţită. Se simţise copleşită din clipa în care păşise pe balconul fabricii, iar acum era absolut năucită.
1687 Toate elementele iniţiale pot fi totuşi cuprinse în actualul nostru proiect pentru Noul Eden. Poftim, uitaţi vă la schiţa asta, ca să vedeţi unde am mutat totul. Vulturul păru să facă o grimasă în timp ce se uita la ajutoarele lui umane. După o secundă, privi harta din notebook ul lui Richard.
1688 La a treia întâlnire, nu mai erau uimiţi de viteza şi acurateţea capacităţii lui de sinteză. Însă biotul extraterestru îi surprindea în mod regulat, arătându se profund interesat de unele detalii ţinând de cultură. De exemplu, îi chestionase amănunţit privitor la numele dat de oameni coloniei.
1689 Acest prim Eden era bogat în forme de viaţă, dar lipsit de tehnologie. Noul Eden este şi el un început. Dar în aproape toate celelalte privinţe este opusul străvechii grădini. Noul Eden este un miracol tehnologic fără nici o formă de viaţă, cel puţin la început, cu excepţia câtorva fiinţe umane.
1690 Lungimea zilelor şi nopţilor pe durata unui an avea să corespundă unei locaţii de treizeci de grade latitudine pe Pământ. Vremea din Noul Eden avea să evolueze în mod natural în cadrul unor limite impuse, regulatorul principal acţionând numai atunci când condiţiile atingeau limitele "designului".
1691 Oamenii mai simpli, care vor forma probabil grosul locuitorilor Noului Eden, nu se vor simţi deloc în largul lor cu toate aceste ciudate invenţii mecanice forfotind prin regatul lor. După mai multe ore de discuţii, Vulturul fu de acord să reproiecteze personalul de întreţinere format din bioţi.
1692 Lucrările de construcţie, când erau necesare, aveau să fie realizate de roboţi a căror formă era aceeaşi cu a echipamentelor ce executau lucrări similare pe Pământ. În felul acesta, ciudatele maşinării aveau să le fie familiare coloniştilor şi temerile lor xenofobe s ar fi atenuat.
1693 Ne gândiserăm să folosim un număr mare bioţi umani sensibili la comenzi vocale, care să i elibereze pe colonişti de toate corvezile. Până la sosirea voastră, am petrecut mult timp perfectând proiectul. Lui Richard îi plăcu ideea de a avea ajutoare roboţi, dar Nicole fu circumspectă.
1694 Trebuie să ne asigurăm că nu există probleme de confuzie. După mai multe săptămâni de efort intens, majoritatea deciziilor critice de proiectare erau luate, şi Nicole şi Richard scăpară de muncă. Putură să şi reia viaţa, mai mult sau mai puţin normală, alături de copii şi de Michael.
1695 În ochii lui Nicole apărură involuntar lacrimi. Îşi coborî capul, astfel încât copiii să nu le vadă. Nu sunt gata să mi iau la revedere, gândi ea. Nu suport să mă gândesc că n am s o mai văd niciodată pe Simone. Nicole preferase să iasă din jocul care se desfăşura în camera de zi.
1696 În timpul cinei, se gândise la toate lucrurile pe care trebuie să le facă şi aproape că intrase în panică. Se temea că nu avea destul timp, sau că va uita ceva vital. Totuşi, după ce îşi întocmi o listă amănunţită cu treburile rămase şi un grafic pentru realizarea lor, se mai linişti întrucâtva.
1697 Nicole îi lipi capul pe umărul ei şi plânse alături de el. Întregul lui trup era scuturat de hohote. Femeia se simţea furioasă pe sine că amânase atât de mult discuţia aceea. El a ştiut tot timpul, gândi ea. Chiar de la prima conversaţie. A aşteptat. Crede că nimeni nu l vrea.
1698 Nu putu opri următorul gând. Sfinte Doamne, nu mă lăsa s o dezamăgesc. Strecură mâna în birou şi scoase o Biblie mică. Era singura carte reală pe care o avea; tot restul materialului său de lectură se găsea sub formă unor cuburi mici de date, pe care le insera în notebook ul electronic.
1699 Biblia era foarte specială, o amintire dintr o viaţă trăită cândva pe o planetă îndepărtată. De a lungul copilăriei şi adolescenţei, Biblia aceea îl însoţise peste tot. În timp ce răsucea în mâini cartea neagră şi micuţă, amintirile îl năpădiră. La început, se revăzu ca băieţel de şase şapte ani.
1700 Toată copilăria. Chiar şi cât am fost în liceu. Îşi aminti de maşinaţiile pe care le făcuse când echipa de baschet a liceului său câştigase campionatul orăşenesc şi mersese la Springfield pentru turneul statal. Michael îşi luase Biblia, dar nu voia ca tovarăşii lui de echipă s o vadă.
1701 Aşa că îi destinase Bibliei un compartiment special în trusa cu articole de toaletă şi o băgase acolo, într o învelitoare de protecţie. În odaia de hotel din Springfield, aşteptase până când colegul său de cameră se dusese să facă baie şi abia atunci o scosese din ascunzătoare şi o pusese sub pernă.
1702 Acolo aflaseră că respectivul cutremur se produsese la 17:45, ora Pacificului. Uriaşa falie San Andreas se căscase în apropiere de trecătoarea Cajon şi oameni, maşini şi clădiri fuseseră aruncaţi de colo colo pe suprafaţa solului ca nişte bărci neajutorate pe o mare bântuită de uragan.
1703 Michael şi Kathleen ascultaseră toată noaptea ştirile, cuprinşi pe rând de speranţă şi teamă, în timp ce deplina magnitudine a celui mai cumplit dezastru al naţiunii americane din secolul XX devenea mai bine înţeleasă. Cutremurul avusese intensitatea 8,2 pe scara Richter.
1704 Închisese Biblia cu câteva minute mai devreme şi se întoarse în baie ca să se pieptene încă o dată. Prea bătrân ca să te însori din nou. Îşi aminti de prima lui nuntă, care avusese loc cu patruzeci şi şase de ani în urmă. Pe atunci aveam părul des şi blond, îşi aminti. Kathleen era frumoasă.
1705 Eşti atât de inocentă şi de încrezătoare, Simone, reflectă gândindu se la viitoarea lui mireasă. Pe Pământ, încă nici n ai fi început să te întâlneşti cu băieţii. Ai fi fost considerată o copilă. Într o clipă îi trecură prin minte cei treisprezece ani petrecuţi în Rama.
1706 Mai întâi, îşi aminti naşterea anevoioasă a lui Simone, inclusiv minunatul moment când ea ţipase în sfârşit, iar el o pusese uşor pe abdomenul mamei. Următoarea imagine fu a unei Simone foarte tinere, o fată serioasă de şase ani, studiind sârguincioasă catehismul sub îndrumarea lui.
1707 Extrem de devotată. Răbdătoare şi altruistă cu copiii mai mici. Şi nimeni nu l a făcut pe Benjy să zâmbească aşa cum a făcut o ea. Poate că imaginile acelea aveau o temă comună. În mintea lui Michael, ele erau scăldate în dragostea neobişnuită pe care o simţea pentru mireasa lui copilă.
1708 Nu era genul de dragoste pe care o simte în mod normal un bărbat pentru femeia cu care urmează să se însoare, ci semăna mai degrabă cu adoraţia. Şi totuşi era iubire, iar acea iubire făurise o legătură puternică între ei. Sunt un bărbat foarte norocos, gândi în timp ce termina să se îmbrace.
1709 Şi cum eu nu am nici un fel de experienţă, în afara faptului că în această ultimă săptămână ne am ţinut ocazional de mână, indiferent ce plăcere voi simţi, va fi nouă pentru mine şi, de aceea, minunată. Nicole îi zâmbi fiicei sale, uimitor de matură la cei treisprezece ani.
1710 Va fi bine. O durere bruscă sfâşie inima lui Nicole. Încă o săptămână şi n ai s o mai vezi niciodată pe această mult iubită fată, rosti un glas dinlăuntrul ei. Continuă s o îmbrăţişeze pe Simone, până când Richard bătu la uşă şi le spuse că toată lumea era gata pentru ceremonie.
1711 În plus, tonul este categoric ameninţător. Eu le spun pământenilor care recepţionează această transmisie că dacă un contingent de oameni nu se întâlneşte cu Rama pe orbita lui Marte, atunci nava spaţială se va apropia mai mult de Pământ şi "îşi va obţine specimenele într un mod mai puţin organizat".
1712 Suntem deschişi pentru discutarea modificărilor de conţinut şi vom lucra cu dumneavoastră cât timp e nevoie. Dar secvenţa trebuie terminată înainte de a vă întoarce la familie. Glasul suna prietenos, dar înţelesul era absolut limpede. N am de ales, gândi Nicole. Mi se ordonă să înregistrez banda.
1713 Niciodată nu mi a plăcut ideea să mi destram familia, ar fi trebuit să protestez de la început cu mai multă forţă. Dacă tehnologia voastră e atât de minunată încât poate crea ceva precum această incredibilă Bază de Tranzit, de ce nu luaţi pur şi simplu un ovul uman şi nişte spermă.
1714 Vă catalogasem ca fiind cel mai stabil individ din grupul vostru. Şi cel mai maleabil, pun pariu, gândi Nicole. Aşteptă ca mânia să i se domolească. Undeva în creierul ăsta ciudat există fără îndoială o apreciere cantitativă a probabilităţii ca eu să urmez cuminte ordinele.
1715 În timpul zborului, Vulturul atinse ocazional panoul, dar în majoritatea timpului nava păru să funcţioneze singură. La câteva secunde după ce se aşezară, sfera porni în zigzag în lungul unui coridor şi ieşi prin două uşi largi în întunericul total. Nicole icni. Se simţea de parcă plutea în spaţiu.
1716 Curând după aceea, vehiculul ieşi din coridorul negru şi pătrunse în uriaşa cavitate centrală. Sfera se rostogoli şi se întoarse; dezorientând o pe Nicole, când se îndreptă spre beznă, departe de multele lumini din ceea ce trebuia să fie interiorul corpului principal al Modulului de Locuit.
1717 Nicole se obişnuise cu minunile din Baza de Tranzit, dar noua privelişte din jurul ei era şi mai uluitoare. Zeci, poate sute de luminiţe sclipitoare se mişcau prin întunericul vast al miezului modulului. Semănau cu un grup de licurici risipiţi într o noapte întunecată de vară.
1718 Atinse panoul de comandă şi interiorul navei lor fu scăldat într o lumină blândă. Înainte ca Nicole să apuce să răspundă, al doilea vehicul ajunsese lângă ei. Avea emisfera frontală de asemenea transparentă, dar era umplut cu un lichid incolor în care înotau două creaturi.
1719 Semănau cu nişte ţipari mari care purtau pelerine şi se mişcau prin lichid unduind. Nicole estimă că aveau lungimea de aproximativ trei metri şi lăţimea de douăzeci de centimetri. Pelerina neagră, care se desfăcea ca o aripă în timpul mişcării, avea un metru lăţime când era complet întinsă.
1720 Fiinţa cealaltă este un călător spaţial de pe altă planetă. Nicole se uită îndelung la extraterestru. Acesta îşi împăturise strâns pelerina în jurul corpului verzui şi stătea aproape nemişcat în lichid, îndoit în formă de potcoavă, cu ambele capete ale corpului orientate către Nicole.
1721 Se uita în tăcere, amintindu şi de multele discuţii pe care le avusese cu Richard şi Michael cu privire la întrebările pe care le ar pune dacă, şi când, ar avea posibilitatea să comunice direct cu un extraterestru inteligent. Dar niciodată nu ne am imaginat o situaţie ca asta, gândi Nicole.
1722 Stelele noastre binare au atins stabilitatea la un miliard de ani după aceea. Sistemul nostru are paisprezece planete principale, dintre care pe două a evoluat viaţă. Oceanul nostru planetar are trei specii inteligente, dar noi suntem singura care călătorim prin spaţiu.
1723 Îmi pare bine să te cunosc... Specia noastră călătoreşte prin spaţiu de numai trei sute de ani. Suntem singurul organism cu inteligenţă superioară de pe o planetă care este acoperită de apă în proporţie de şaizeci la sută. Căldura şi lumina noastră provin de la o stea solitară, stabilă şi galbenă.
1724 Evoluţia noastră a început în apă, acum trei patru miliarde de ani, dar acum trăim pe uscat... Se opri. Creatura, cu cele două extremităţi tot îngemănate, îşi lipise întregul corp de parbriz, astfel încât detaliile fizice ale structurii sale erau mai lesne de văzut. Nicole înţelese.
1725 Noi avem o singură manifestare. Copiii noştri seamănă întotdeauna cu părinţii lor. Conversaţia dură încă cinci minute. Cei doi călători spaţiali vorbiră mai mult despre biologie. Extraterestrul fu deosebit de impresionat de largul domeniu termic în care puteau trăi oamenii.
1726 Ea îi făcu cu mâna extraterestrului, încă lipit de parbriz, şi acesta îi răspunse cu un ultim roi de balonaşe, după care îşi dezlipi cele două extremităţi. Câteva secunde mai târziu, distanţa dintre capsule ajunsese deja la sute de metri. În sfera mişcătoare era din nou întuneric.
1727 Puteţi să comunicaţi cu locuitorii adâncurilor, care sunt copiii voştri? Un alt gen de întrebări pătrunse în mintea ei şi femeia se simţi dezamăgită de sine însăşi. Am fost prea practică, prea ştiinţifică. Trebuia să fi întrebat despre Dumnezeu, despre viaţa după moarte, chiar de etică.
1728 Pentru un asemenea schimb de idei nu există absolut nici o bază comună. Atâta timp cât nici unul nu ştia unele lucruri fundamentale despre celălalt, nu existau repere de referinţă pentru o discuţie de valoare sau pentru alte subiecte pline de înţeles. Totuşi, puteam să încerc, gândi Nicole.
1729 Cine ştie? Poate că extraterestrul în formă de potcoavă ar fi avut nişte răspunsuri... Fu smulsă din contemplaţie de zgomotul de glasuri umane. În timp ce se uita întrebător spre Vultur, sfera se răsuci complet şi Nicole văzu că pluteau la doar câţiva metri de zona în care locuia ea.
1730 Posibilităţile lor tehnologice sunt atât de avansate, încât ar putea pune stăpânire pe Pământ în câteva minute dacă ar dori o. Însuşi Vulturul a subliniat că, dacă obiectivul lor ar fi invazia şi subjugarea, l ar putea realiza printr un procedeu mult mai puţin elaborat.
1731 Sunt convins că bunăstarea generală a speciei umanei nu este un factor semnificativ pe lista priorităţilor inteligenţei de la Baza de Tranzit. Însă chiar cred că ar trebui să încetezi să ţi faci griji că eşti complice la crimă cu înregistrarea video. Rămaseră tăcuţi câteva minute.
1732 Bineînţeles că data nu însemna nimic în realitate – ci numai pentru ei. Lunga călătorie până la Sirius cu ceva mai mult de jumătate din viteza luminii încetinise timpul în interiorul lui Rama, cel puţin în raport cu Pământul, aşa că data folosită de ei era un artificiu.
1733 Îi era imposibil s o calculeze exact, întrucât nu avea istoricul precis al variaţiilor vitezei în perioada în care călătoriseră în Rama. De aceea, nu putea decât să aproximeze corecţiile relativiste necesare transformării bazei timpului lor propriu în cel cunoscut pe Pământ.
1734 Micul dejun fu relaxat, chiar vesel, dar, când cei opt membri ai familiei se adunară în camera de zi, conştienţi de faptul că aveau mai puţin de două ore de stat împreună, după care sosea Vulturul să i ia pe toţi în afară de Michael şi Simone, conversaţia fu forţată şi încordată.
1735 Sărea de la un subiect la altul, evitând cu grijă orice discuţie despre iminenta despărţire. Era în mijlocul unui lung monolog despre un vis nebunesc pe care îl avusese în noaptea precedentă, când povestirea îi fu întreruptă de două glasuri venind dinspre intrarea în camera principală.
1736 De ce să merg eu cu ceata asta pestriţă – îşi flutură mâna spre Richard, Nicole şi ceilalţi copii, care zâmbeau larg –, când aş putea rămâne aici, în prezenţa unei atât de magnifice frumuseţi, şi avându l drept concurent doar pe acest bătrân? Îmi amintesc de Doll Tearsheet.
1737 Şi voi purta în fiecare zi cu mine spiritul tău. Îmbrăţişarea ei îl dădu gata pe băiat Trupul lui Benjy fu scuturat de hohote, iar murmurele lui îndurerate aduseră lacrimi în ochii tuturor. În câteva clipe, Patrick se cuibări în poala tatălui său şi şi îngropă ochii umflaţi la pieptul lui Michael.
1738 Nu ştim dacă planul Tău pentru noi este să mai împărţim o dată camaraderia şi dragostea care ne au umplut pe toţi. Rămâi cu noi, oriunde ne vor duce cărările noastre în uimitoarea Ta creaţie, şi fă, O Doamne, ca într o zi să ne reîntâlnim cu toţii – pe lumea asta sau pe cealaltă.
1739 Sosise Vulturul. Nicole ieşi din casă, anume proiectată ca o versiune mai mică a vilei de la Beauvois, şi porni pe uliţa îngustă în direcţia gării. Trecu pe lângă alte case, toate întunecate şi pustii şi încercă să şi imagineze cum avea să fie când vor fi pline de oameni.
1740 Cu siguranţă, nici nu om n a avut vreodată o experienţă mai diversă. Unele case proiectau umbre pe uliţă în timp ce soarele simulat îşi încheia arcul pe plafonul aflat mult deasupra capului. Altă lume extraordinară, reflectă ea, trecând în revistă satul din colţul sudic al Noului Eden.
1741 Dumneavoastră personal veţi rămâne în Rama, chiar dacă va fi vorba de planurile pentru situaţii neprevăzute, dar e posibil ca fiica dumneavoastră să fie una dintre cele două mii de persoane care vin de pe Pământ să trăiască în Noul Eden. Asta s a mai întâmplat, în cazul altor călători spaţiali.
1742 O fiică rămasă pe Pământ. Alta într o lume extraterestră aflată la aproape o sută de mii de miliarde de kilometri depărtare. Iar eu am să fiu altundeva. Cine ştie unde. Nicole se simţea extrem de singură. Se opri din mers şi şi concentră privirea asupra peisajului din jur.
1743 Casele rezidenţiale care străjuiseră uliţele înguste erau înlocuite acum de clădiri care, în cele din urmă, aveau să fie prăvălioare. Bineînţeles că toate erau pustii, ca de altfel şi structura mare, rectangulară, destinată unui supermarket, aflată chiar peste drum de gară.
1744 Apoi aveţi două minute de mers pe jos. Nicole ştiuse răspunsul, dar voise să audă un glas. Era a doua zi de solitudine, iar o conversaţie cu Garcia era mai bună decât să vorbească de una singură. Trenul o ducea din colţul sud estic al coloniei în centrul geografic al acesteia.
1745 După ce coborî din tren şi trecu pe lângă bibliotecă, Nicole intră în spital, îl străbătu şi apoi, printr un tunel lung, ajunse la somnariu. Restul familiei dormea într o sală mare, circulară, la etaj. Fiecare se afla într o "cuşetă" din lungul peretelui, care semăna cu un sicriu închis ermetic.
1746 Aşa cum o învăţase Vulturul, Nicole examină monitoarele ce conţineau datele cu privire la starea fizică a soţului ei, a celor două fiice şi a celor doi fii. Toată lumea era bine. Nimic nelalocul lui. Se opri şi se uită cu drag la fiecare din cei iubiţi. Aceasta avea să fie ultima ei inspecţie.
1747 Minţile lor sunt rapide şi agile. Dar tu vei rata anii care te ar fi putut face independent. "Cuşetele" erau menţinute la distanţă de peretele circular prin ceea ce semăna cu o lucrătură din fier forjat. Distanţa de la capul unei cuşete până la piciorul următoarei era doar de un metru şi jumătate.
1748 Aşa cum ceruse, prinţul Hal şi Falstaff fuseseră culcaţi pe pieptul lui în containerul sigilat. Aceste ultime trei zile au fost minunate, iubirea mea, spuse pentru sine Nicole în timp ce se uita lung prin geam la chipul lipsit de expresie al soţului ei. N aş fi putut cere mai mult.
1749 Acum era rândul ei. Nu mai putea amâna. Urcă în cuşetă, aşa cum exersase de multe ori în prima săptămână petrecută în Noul Eden, şi apăsă toate comutatoarele cu excepţia unuia. Spuma din jurul ei era incredibil de confortabilă. Capacul cuşetei se închise deasupra capului.
1750 Apoi mintea îi plonjă înapoi în copilărie, la week endurile minunate pe care le petrecuse cu tata, urmărind spectacolele publice cu Frumoasa Adormită de la castelul d'Usse. E un mod plăcut de a pleca, îşi zise, simţindu se moleşită în timp ce gazul se strecura în cuşetă.
1751 De data asta fu mai puternic. Nicole încercă să şi amintească unde se afla, înainte de a deschide ochii. Îşi schimbă poziţia corpului şi spuma se reorientă, pentru a asigura maximum de confort. Încet, memoria ei începu să trimită semnale spre restul creierului. Noul Eden.
1752 Înainte de a părăsi Baza de Tranzit, Vulturul o informase că fiecare compartiment de dormit conţinea componente electronice speciale care asigurau exersarea regulată a muşchilor şi a altor sisteme biologice, în vederea prevenirii atrofierii, şi monitorizau starea tuturor organelor vitale.
1753 Deloc rău, 017, repetă ea în timp ce examina robotul. Într adevăr, semăna fantastic cu mama ei. Împreună cu Richard, văzuseră toate prototipurile înainte de a părăsi Baza de Tranzit, dar numai robotul Garcia fusese operaţional în cele două săptămâni anterioare adormirii lor.
1754 Ăsta chiar că seamănă cu mama, reflectă Nicole, admirând opera necunoscuţilor artişti ramani. Au adus prototipului toate modificările pe care le am sugerat. Auzi în depărtare paşi venind în direcţia lor şi se întoarse. Se apropia un alt Tiasso, purtând, de asemenea, uniformă albă de infirmieră.
1755 În mod sigur nu le va dăuna cu nimic... Iar tu şi cu mine avem multe de discutat. Putem să începem pregătirile pentru rendez vous, să stabilim ce avem de făcut în privinţa educaţiei copiilor, poate chiar să ne alocăm un moment sau două, ca să ne refamiliarizăm unul cu altul.
1756 Familia stabilise doar un plan aproximativ pentru ce avea să se întâmple după trezire, în principal din cauză că Vulturul susţinuse cu tărie că existau prea multe incertitudini pentru a putea stabili cu exactitate condiţiile. Avea să fie mult mai uşor să şi facă planuri înainte de a trezi copiii.
1757 Aici nu i vorba despre cazul tipic al unei mame care îşi dă seama brusc că băieţii şi fetele ei au crescut. Ceea ce s a întâmplat cu copiii noştri este cu adevărat uluitor. Dezvoltarea lor mentală şi socială a fost întreruptă pe o perioadă echivalentă cu zece până la doisprezece ani.
1758 Oare vreo părticică din ea nu l crezuse pe Vultur, atunci când îi descrisese ce avea să se întâmple cu familia ei? Posibil. Era un alt eveniment incredibil dintr o viaţă care depăşea cu mult înţelegerea. Dar ca mamă a lor, am multe de făcut şi timp mai deloc, gândi Nicole.
1759 La momentul respectiv, memoriile tuturor tipurilor de bioţi vor fi parţial şterse. Orice eveniment sau informaţie referitoare la Vultur, Baza de Tranzit, sau orice situaţie care a apărut înainte să vă deşteptaţi nu vor mai rămâne în baza noastră de date după ce ne întâlnim cu ceilalţi oameni.
1760 Katie stătea în faţa unei oglinzi de înălţimea ei şi şi studia corpul dezbrăcat. Chiar şi după o lună, tot i se părea nou. Îi plăcea la nebunie să se atingă. Îi plăcea, mai ales, să şi treacă degetele peste sâni şi să şi vadă sfârcurile întărindu se ca răspuns la stimulare.
1761 Îi plăcea şi mai mult asta noaptea, când era singură sub cearceaf. Atunci se putea mângâia pretutindeni, până când o furnica tot corpul şi i venea să strige de plăcere. Mama ei îi explicase fenomenul, dar păruse un pic jenată când Katie voise să discute despre asta a doua şi a treia oară.
1762 Se uită mai întâi la corpul surorii, apoi se privi pe sine în oglindă, comparând trăsăturile anatomice. Îi plăceau mai mult propria ei faţă şi culoarea pielii – era de departe cea mai deschisă la culoare din toată familia cu excepţia tatălui –, totuşi Ellie avea o siluetă mai frumoasă.
1763 Aceste caracteristici de identificare sunt stocate în molecule numite gene. Există practic miliarde de moduri diferite în care se pot exprima genele provenite de la o pereche de părinţi. De aceea copiii provenind din aceeaşi părinţi nu sunt toţi identici. Fruntea lui Katie se încreţi.
1764 Eşti o tânără încântătoare şi inteligentă. Ai fi mai fericită dacă ţi ai petrece timpul gândindu te la numeroasele tale calităţi, în loc să ţi găseşti imperfecţiuni şi să ţi doreşti să fii altcineva. De când se treziseră, multe dintre discuţiile lor urmaseră acelaşi tipar.
1765 Lui Katie i se părea că mama ei nu încerca s o înţeleagă şi era prea preocupată de lecturi sau de vorbe de duh. "Viaţa nu se limitează la a te simţi bine" era refrenul care răsuna în mod regulat în urechile ei. Pe de altă parte, laudele aduse de mamă lui Ellie i se păreau pline de căldură.
1766 Nu uita că i o tânără care se apropie de douăzeci de ani. Ar trebui să aibă iubiţi, să şi afirme independenţa. Aici nu există nimeni de vârsta ei... Şi trebuie să recunoşti că uneori o tratăm ca pe un copil de doisprezece ani. Nicole nu spuse nimic. Richard se aplecă şi i atinse braţul.
1767 Katie începu să riposteze, dar Richard interveni şi schimbă subiectul, împiedicând escaladarea conflictului. În realitate, toată familia era nervoasă. Rama se înscrisese pe orbita lui Marte de o lună şi încă nu exista nici urmă a contingentului de pe Pământ pe care trebuia să l întâlnească.
1768 Observatorul avea acces la toţi senzorii externi ai lui Rama (dar la nici unul dintre cei interni, din exteriorul Noului Eden; în timpul şedinţelor de proiectare, Vulturul fusese foarte ferm cu privire la acest aspect) şi putea prezenta o privelişte splendidă a planetei roşii.
1769 De fapt, seamănă foarte mult cu orice alt obiect luminos, ca Sirius, de exemplu. Richard nu pricepuse esenţa. După ce identifică Pământul într un sistem de coordonate cereşti şi centră imaginea în jurul acelei reflecţii aparent insignifiante, toţi copiii priviră cu multă atenţie.
1770 Ultima mea zi, gândi ea. În sfârşit, a venit. După câteva minute, coti la dreapta pe o stradă pavată care ducea spre cartierul comercial din Lamphun. La răstimpuri, câte o bicicletă trecea pe lângă ea, dar dimineaţa era în majoritate liniştită. Nici un magazin nu se deschisese deocamdată.
1771 Asta o ocoleşte din cauză că nu poate s o cumpere. Preţ de o clipă, amintirea recentă a măreţei case a familiei Watanabe îi umplu mintea, alungând imaginea drumului simplu pe care mergea. Nai fusese copleşită de opulenţa conacului din Kyoto, dar pentru ea nu fusese o casă prietenoasă.
1772 Devenise imediat evident că părinţii lui Kenji o priveau ca pe o intrusă, o străină de rang inferior care se măritase cu fiul lor fără a le fi obţinut aprobarea. O disecaseră cu întrebări despre familia şi educaţia ei, întrebări puse fără emoţie şi cu o precizie logică.
1773 Era locul ei preferat din oraş, probabil locul preferat din toată Thailanda. Unele părţi ale templului aveau o vechime de 1500 de ani; santinelele tăcute din piatră văzuseră un trecut atât de diferit de prezent, încât acesta putea foarte bine să se fi petrecut pe altă planetă.
1774 Pe când se pregătea pentru pacea şi calmul care de regulă o echilibrau pentru ziua care începea, Nai recunoscu faptul că, înlăuntrul ei, existau multe emoţii intense şi nerezolvate. Mai întâi trebuie să reflectez, gândi ea, hotărându se să renunţe temporar la meditaţie.
1775 În acea zi hotărâtoare din anul precedent, înainte de a se apuca de lucru, Nai citise cotidianul din Chiang Mai. Băgând cubul în lector, trecuse rapid în revistă paginile, oprindu se în general numai asupra titlurilor. Pe ultima pagină văzuse un anunţ care îi atrase atenţia.
1776 Tânăra era foarte împovărată de responsabilităţi, fiind singura cu salariu dintr o familie de cinci persoane, care includea tatăl invalid, mama şi pe cele două surori mai mici. Avusese o copilărie foarte grea, dar familia reuşise să supravieţuiască chiar deasupra pragului de sărăcie.
1777 Totuşi, în ultimul ei an de studenţie, se abătuse dezastrul. Mai întâi, tatăl suferise un accident cerebral care îi afectase judecata. Apoi mama, a cărei pricepere în afaceri era inexistentă, ignorase recomandările familiei şi prietenilor şi încercase să conducă singură prăvălioara lor de artizanat.
1778 Din grup făceau parte mai mulţi japonezi, printre care un tânăr chipeş, bine făcut, trecut de treizeci de ani, care vorbea o engleză practic fără accent. Se numea Kenji Watanabe. Era foarte atent la tot ce spunea Nai, punea mereu întrebări inteligente şi era extrem de politicos.
1779 Primul, nu se putea ca acest venerabil călugăr din Sri Lanka să fi ştiut, din surse religioase din exteriorul regatului lui Lan na, că există o relicvă a lui Buddha în pagoda aceea abandonată din apropiere? Mi se pare puţin probabil ca, altminteri, să şi fi riscat reputaţia.
1780 Conversaţia fusese întreruptă de anunţul că telecabina era gata să ducă turiştii înapoi în oraş. Nai se ridicase şi se scuzase. Kenji se alăturase restului grupului. În timp ce îl urmărise de departe, Nai nu uitase intensitatea privirii lui. Are nişte ochi incredibili, gândise ea.
1781 După treizeci de minute, era foarte senină, fericită şi optimistă cu privire la viaţa necunoscută care o aştepta. Soarele răsărise şi lângă templu se aflau şi alţi oameni. Nai se plimbă agale în jurul curţii, încercând să savureze ultimele momente petrecute în aşezarea ei natală.
1782 După ce depuse o ofrandă şi aprinse tămâie la altar în interiorul principalului viharn, studie cu atenţie fiecare pictură de pe pereţi – fresce pe care le văzuse de nenumărate ori până atunci. Imaginile depănau povestea vieţii reginei Chamatevi, singura ei eroină încă din copilărie.
1783 Pe atunci, epoca de aur a regatului Haripunchai apusese. În ultima frescă din templu, o femeie ascetică şi ofilită era purtată spre nirvana într un rădvan magnific. O regină Chamatevi mai tânără, strălucitor de frumoasă lângă Buddha al ei, se aflase deasupra rădvanului în toată splendoarea celestă.
1784 Am aproape douăzeci şi doi de ani. La anul, după ce mi iau licenţa, am să plec să trăiesc departe de casă, pe cont propriu, poate chiar în altă ţară. Nu mai sunt copil. Iar Satoko şi cu mine suntem perfect capabile să avem grijă una de alta. Se uită la ceas. Trebuie să plec.
1785 În timpul vizitelor lui anuale acasă, în Kyoto, îşi propusese mereu să petreacă mai mult timp cu ea, dar niciodată nu se întâmplase aşa. Sau Yukiko era prea implicată în propria ei viaţă, sau părinţii lui programaseră prea multe activităţi sociale, sau Kenji însuşi nu avusese destul timp.
1786 Părăsesc planeta asta, gândi el, si încă nu mi am făcut timp să mi cunosc sora. Doamna Watanabe vorbea monoton în spatele lui, exprimându şi convingerea că viaţa ei fusese un eşec din cauză că nici unul dintre copii nu avea nici o consideraţie faţă de ea şi plecaseră cu toţii departe.
1787 Nimic nu mai e sfânt? Am renunţat la identitatea noastră, ca să devenim bogaţi. Îi spuneam tatălui tău... Kenji se scuză şi şi căută refugiu în biroul tatălui. Pereţii încăperii erau plini cu fotografii înrămate, mărturii ale vieţii personale şi profesionale ale unui om de succes.
1788 Articolul relata că domnul Nakamura, pe atunci deja vicepreşedinte la Tomozawa Hotel Group, fusese acuzat de infracţiuni foarte grave, începând cu mită şi proxenetism, şi terminând cu trafic de carne vie. În patru luni, Nakamura fusese judecat şi condamnat la mulţi ani de închisoare.
1789 Ce naiba s a întâmplat cu el! se întrebase de multe ori în cei patru ani care trecuseră. În timp ce şi amintea de rivalul din şcoală, Kenji simţea multă părere de rău pentru Keiko Murosawa, soţia lui Nakamura pentru care el însuşi avusese o afecţiune deosebită pe la şaisprezece ani.
1790 Se uită pe fereastră la grădina cu licheni. Afară ploua. Îşi aminti deodată, deosebit de clar, o zi ploioasă din adolescenţa lui. Kenji se dusese acasă la ea de îndată ce tatăl îi dăduse vestea. Un concert de Chopin îi mângâiase auzul de cum cotise pe uliţa care ducea spre casa fetei.
1791 Kenji nu mai văzuse niciodată pe faţa lui Keiko o expresie atât de nefericită. Când ridicase spre el ochii aceia teribil de trişti, crezuse c o să i se sfâşie inima. O ţinuse strâns la piept în ploaia după amiezei, plângând amândoi, şi i jurase că avea s o iubească veşnic numai pe ea.
1792 Chelnăriţa mai vârstnică reveni fără zgomot cu un mic platou cu gustări. În mijloc era un crustaceu în sos de culoare deschisă, dar Kenji nu recunoscu felul acela de mâncare. În şaptesprezece ani de când plecase din Kyoto nu mâncase nici de cinci ori din mâncărurile kaiseki.
1793 Sunt onorat să iau cina aici, cu tine. Kicho era cel mai renumit restaurant din regiunea Kansai, poate chiar din întreaga Japonie. Era şi înspăimântător de scump, căci păstra toate tradiţiile de servire, separeuri private şi feluri de mâncare de sezon cu ingrediente de cea mai înaltă calitate.
1794 Selectarea însemna graţiere, aşadar libertate, când se întorc pe Pământ după cinci ani. În plus, foştii deţinuţi vor fi cetăţeni cu drepturi depline ai Coloniei Lowell ca oricare altul, şi nu vor mai trebui să tolereze apăsătoarea monitorizare a tuturor activităţilor lor.
1795 Kenji luă bucata lui de peşte. Discuţia despre deţinuţii din Colonia Lowell părea că se sfârşise. Tânărul privi dincolo de tatăl său, spre grădina fermecătoare pentru care era atât de renumit restaurantul. Un pârâiaş micuţ susura pe trepte lustruite şi se pierdea printre câţiva copăcei superbi.
1796 Domnul Watanabe, care era acum director de producţie, strălucea întotdeauna de mândrie când vorbea despre compania "lui". Aceasta era cel mai mare producător de roboţi pentru fabrici şi birouri din lume. Vânzările anuale o plasau printre primii cincizeci de producători mondiali.
1797 Ar mai fi, totuşi, un subiect pe care vreau să l discut cu tine. Kenji îşi schimbă poziţia (nu mai era obişnuit să stea cu picioarele încrucişate pe podea patru ore la rând) şi şi îndreptă spatele, încercând să şi limpezească mintea. După tonul tatălui îşi dădu seama că "subiectul" era unul serios.
1798 S a ocupat personal de multe produse ce ne au impus ca lideri în domeniul nostru. În ultimul timp însă laboratorul lui n a mai dat dovadă de inventivitate. De fapt, productivitatea a început să scadă cam de la arestarea şi condamnarea fiului său. Se aplecă spre Kenji, sprijinindu şi coatele pe masă.
1799 El şi soţia lui trebuie să l viziteze pe Toshio o dată pe lună la locul de detenţie. Asta îi aminteşte constant cât i a fost de umilită familia. Dacă fiul lui ar putea merge pe Marte, atunci poate că... Kenji înţelese prea bine ce îi cerea tatăl. Emoţii mult timp înăbuşite ameninţau să erupă.
1800 Era foarte abătută. Dar a părut să se învioreze când i am spus că am să te rog să intervii în favoarea soţului ei. Kenji inspiră adânc şi se uită la faţa impasibilă a tatălui. Ştia ce urma să facă. Şi mai ştia că, într adevăr, era "impropriu" – nu greşit, doar impropriu.
1801 Şi dacă intuiţia lui era greşită? Atunci voi fi irosit o oră, cel mult nouăzeci de minute, se gândi Kenji în timp ce se scuză în faţa părinţilor săi, a lui Fumiko şi a celor două fiice ale ei şi alergă în stradă. Coti imediat către deal. Mai era cam o oră până la apusul soarelui.
1802 Consideră că şi a pierdut prea mult prestigiul. Îi mai rămăsese speranţa ca Keiko să l aştepte în cimitirul de lângă Honen In, unde cu şaptesprezece ani în urmă îi adusese la cunoştinţă că avea să plece din Japonia. Inima lui bătea neregulat, în timp ce mergea pe uliţa care ducea la templu.
1803 Îţi doresc fericire. Îşi feri capul şi se plecă din nou. Apoi se îndreptă, fără să se uite la el, şi porni încet pe potecă în umbrele înserării. Ochii lui Kenji o urmăriră până dispăru în depărtare. Abia atunci îşi dădu seama că stătea rezemat de piatra funerară a lui Tanizaki.
1804 Cel mai uşor mod de a răspunde propunerii mesajului lui Nicole des Jardins – fără alarmarea locuitorilor Pământului – era anunţarea şi întemeierea unei colonii considerabil mai mare pe Marte. Dacă afacerea se dovedea o farsă, atunci dimensiunea coloniei putea fi redusă la mărimea propusă iniţial.
1805 Întrucât naţiunile avansate din America de Nord, Asia şi Europa nu voiau să i cumpere produsele de export legale, el hotărî ca ţara şi aliaţii săi să exporte produse ilegale. Drogurile deveniră principalul comerţ al imperiului brazilian. Politica fu încununată de un succes uriaş.
1806 Ceilalţi patru oameni din încăpere, toţi blonzi, cu ochi albaştri şi aparţinând aceleiaşi familii din Malmo, Suedia, ieşiră pe uşă, lăsându i pe Kenji şi pe Nai singuri. Ea continua să se uite la cei treizeci şi cinci de mii de kilometri de sub ea, care îi despărţeau de Pământ.
1807 După cum ţi am spus, sunt doar istoricul şef al coloniei. Era pe cale să i spună lui Max că trăise şase ani în Statele Unite – fapt care explica de ce vorbea atât de bine engleza –, când uşa se deschise şi intră un domn vârstnic distins, într un costum cenuşiu şi cravată de culoare închisă.
1808 Oricât de bizară ar fi această afirmaţie, e important de reţinut că radarul nostru a confirmat că, într adevăr, un vehicul din clasa Rama a intrat pe orbita marţiană acum mai puţin de o lună. Din nefericire, trebuie să luăm în serios acest mesaj fantastic venit din imensitatea cosmosului.
1809 Prietenilor voştri, ca şi familiilor, li se va spune că sunteţi în siguranţă, şi până la urmă că aţi amartizat, dar că sistemele de comunicaţie ale Pintei au căzut complet. Acum vi se va arăta înregistrarea video, pentru a beneficia de trei săptămâni ca să vă pregătiţi pentru întâlnire.
1810 Dacă, totuşi, înregistrarea video este autentică, va trebui să vă mişcaţi repede pentru a întocmi planuri atente, menite să întâmpine sosirea navelor Nina şi Santa Maria – nici unui colonist din celelalte două nave nu i se va spune absolut nimic despre Rama sau despre schimbarea destinaţiei.
1811 De când am părăsit Pământul, am aflat că vehiculele din clasa Rama au fost construite de o inteligenţă extraterestră avansată, ca elemente ale unui vast sistem de adunare de informaţii al cărui obiectiv final este colectarea şi catalogarea datelor privitoare la viaţa din Univers.
1812 Pot spune totuşi că minunile la care am fost martoră de când am părăsit sistemul nostru solar mi au dat un cu totul alt sens asupra tocului nostru în Univers. Transmisia video, din care mai mult de jumătate fusese alocată anexelor detaliate, se încheiase de zece minute.
1813 În tot acest timp, cadrul de bază nu se schimbase. Expunerea lui Nicole fusese cumpătată şi deliberată, punctată de pauze scurte în care ochii i se mutau de la video cameră la notebook ul din mâini. Deşi glasul îi era oarecum modulat, expresia serioasă de pe chip rămase practic constantă.
1814 Femeia de pe ecran avea păr cărunt şi mai multe riduri decât avusese astronauta des Jardins, când Newton fusese lansată de pe Pământ, dar vârsta ei din înregistrarea video nu era nici pe departe optzeci de ani, asta era sigur. Poate cincizeci şi doi, cincizeci şi trei cel mult, îşi spuse Kenji.
1815 Sau procesul de îmbătrânire i a fost, cumva, întârziat? Nu i trecu prin cap să se întrebe dacă vorbitoarea era sau nu cu adevărat Nicole. Kenji petrecuse destul timp examinând arhivele misiunii Newton ca să recunoască imediat expresia feţei lui Nicole şi particularităţile comportamentului ei.
1816 Deşi Macmillan le explicase pasagerilor din Pinta şi echipajului că o casetă video conţinând prezentarea făcută de el avea să le fie pusă imediat la dispoziţie, mulţi dintre ascultători îşi luau notiţe. Kenji savură momentul. Se uită la Nai şi zâmbi înainte de a continua.
1817 Cum cele două femei fuseseră împreună cea mai mare parte a timpului din ziua respectivă – îl căutau pe savantul japonez Shigeru Takagishi, care dispăruse în mod misterios din tabăra Beta în seara precedentă – signora Sabatini ştia foarte bine câtă hrană şi apă avea la ea des Jardins.
1818 Am şi aşa destule vicii. Şi n aş putea controla niciodată, dar niciodată, ceva care să fie cu adevărat mai bun decât sexul. Kimberly Henderson râse din toată inima şi pletele ei lungi şi blonde îi săltară pe umeri. Avea douăzeci şi patru de ani, cu un an mai puţin decât colega franţuzoaică.
1819 Pentru prima dată de ani de zile, nu sunt urmăriţi îndeaproape. Când oamenii lui Toshio au sabotat monitoarele ascunse, toată lumea a fost dintr o dată liberă. Există însă şi o parte mai neplăcută, adăugă ea. Azi au mai fost două violuri, unul chiar în zona mixtă de recreere.
1820 Numai namila aia superbă de italian, Marcello şi nu mai ştiu cum, mă interesează cât de cât. Ieri mi a spus că m ar face "să gem de plăcere", dacă m aş duce în cabina lui. M a tentat teribil s o fac, până l am văzut pe unul dintre mardeiaşii lui Toshio urmărind conversaţia.
1821 În a treia zi, îşi aminti, Nakamura şi a trimis codoşul la mine. Probabil că eu am fost prima lui alegere. Uriaşul japonez, luptător de sumo înainte de a deveni colector de taxe pentru un renumit grup de agenţi de pariuri, se înclinase oficial când o abordase în salonul mixt.
1822 Aveam doar optsprezece ani şi eram absolut perfectă din cap până n picioare. Când Loretta m a văzut prima dată goală, a crezut că murise şi ajunsese în rai. Eu tocmai intrasem la şcoala sanitară şi nu mi permiteam prea multe droguri. De aceea am făcut un târg cu Loretta.
1823 Sunt cel mai masiv bărbat din Santa Maria. Dacă spun că eşti iubita mea, nimeni n o să te deranjeze în astea şase săptămâni. Eponine îşi aminti o scenă neplăcută din chiar dimineaţa aceea, când doi deţinuţi discutau ce simplu era să comiţi un viol în zona alocată condamnaţilor.
1824 Fu surprinsă să descopere că simţea o scânteie de interes romantic. În mod categoric, doctorul avea ceva misterios, căci nimic din personalitatea sau din felul lui de a fi nu era câtuşi de puţin compatibil cu o dublă crimă. Trebuie să fie o poveste interesantă, gândi ea.
1825 Uitasem că tu şi infirmiera Henderson... Când am plecat eu, mai respira. Având grijă să ţină tot timpul un picior pe podea, Eponine ieşi grăbită pe uşă, porni pe coridor, intră în zona comună şi apoi în zona bărbaţilor. Alarmele sunară în timp ce monitoarele principale îi urmăreau înaintarea.
1826 Când ajunse la intrarea în aripa lui Walter, Eponine se opri o clipă ca să şi tragă sufletul. O mulţime de oameni stătea pe coridor în faţa camerei lui Walter. Uşa era larg deschisă şi treimea inferioară a corpului său zăcea afară, în hol. Eponine îşi croi drum prin mulţime şi intră în cameră.
1827 Turner era îngenuncheat lângă pacient, ţinând stimulatoarele electronice pe pieptul gol al lui Walter. Corpul masivului bărbat sărea înapoi la fiecare şoc, apoi se ridica uşor de la podea înainte ca medicul să l împingă la loc. La sosirea lui Eponine, Turner ridică privirea.
1828 Eponine nu se mişcă. Când paznicii o apucară de braţe, medicul mormăi ceva şi paznicii îi dădură drumul. Turner îi înmână lui Kimberly trusa lui de ustensile chirurgicale şi apoi, lucrând cu o viteză şi o îndemânare incredibilă, practică o incizie adâncă în pieptul lui Walter.
1829 Atunci de ce a încetat să bată? Ridică delicat inima care pulsa şi inspectă muşchiul de dedesubt. Ţesutul muscular din jurul auriculului drept era decolorat şi moale. Îl atinse foarte uşor cu capătul unuia dintre ustensilele ascuţite şi din ţesut se desprinseră porţiuni.
1830 Să l ducem la infirmerie, ca să i fac autopsie în toată regula. Vreau să aflu tot ce se poate afla. Paznicii şi doi dintre colegii de cameră ai lui Walter îl puseră pe o targă pe bărbatul masiv şi l luară de acolo. Malcolm Peabody hohotea fără zgomot pe patul lui Walter.
1831 Mă aştept la unele schimbări. Nu uita că în înregistrarea video s a spus că undeva în Rama a fost construit un habitat terestru. Totuşi, deoarece exteriorul acestei nave este identic cu al celorlalte două, nu cred că totul dinăuntru va fi schimbat. Max păruse nedumerit.
1832 Max încă mai bombănea în dimineaţa următoare când Macmillan îl lăsă la comandă pe Dmitri Ulanov şi conduse el însuşi grupul în Rama. Cu toate că se afla în imponderabilitate, echipamentul militar pe care Max îl purta deasupra costumului spaţial era masiv şi i limita serios libertatea de mişcare.
1833 Eu sunt fermier, nu un afurisit de comando. Prima surpriză veni la numai câteva minute după ce exploratorii intraseră în ecluza externă. După un drum relativ scurt printr un coridor lat, ajunseră la o încăpere circulară din care trei tunele duceau mai adânc în interiorul navei extraterestre.
1834 Domeniile mele de specialitate sunt activitatea clerică şi legală, ţinerea contabilităţii şi a finanţelor gospodăriei, administraţia casei şi a biroului, şi alte sarcini de organizare. Max era năuc. Ignorând ordinul comandantului de "a Sta în spate", se apropie la câţiva centimetri de Lincoln.
1835 Pielea noastră este similară din punct de vedere chimic cu a voastră, iar ochii noştri funcţionează pe aceleaşi principii optice de bază, însă nu suntem creaturi dinamice, în constantă reînnoire ca voi. Subsistemele noastre trebuie întreţinute şi uneori chiar înlocuite de către tehnicieni.
1836 E pur şi simplu de speriat. Tăcu câteva secunde. Oi fi eu ciudat, dar bioţii mă îngrozesc mai mult decât cilindrul ăsta uriaş. Lincoln şi Garcia porniră cu grupul de exploratori spre capătul tunelului. După câteva secunde, în perete se deschise o uşă şi bioţii le făcură semn oamenilor să intre.
1837 La întrebarea lui Macmillan, explicară că pătrundeau într un "dispozitiv de transport" care avea să i ducă la periferia habitatului Pământ. Macmillan îi transmise lui Ulanov spusele bioţilor şi i dădu ordin adjunctului său să plece, dacă în patruzeci şi opt de ore nu avea nici o veste de la ei.
1838 Dar nu văzură incomparabilele privelişti raportate de precedenţii exploratori ai lui Rama – vederea spre sud era blocată de un perete cenuşiu de metal, foarte înalt. Drumul dură mai puţin de cinci minute, după care fură lăsaţi într o zonă inelară închisă, care înconjura complet habitatul Pământ.
1839 Inelul care înconjura Noul Eden era slab luminat, astfel încât coloniştii nu erau pregătiţi pentru lumina strălucitoare a soarelui care îi întâmpină când uşa uriaşă se deschise şi pătrunseră în noua lor lume. Pe scurtul drum până la gara din apropiere, îşi ţinură în mână căştile.
1840 În ultima parte a călătoriei, priveliştea din dreapta fu dominată de un munte mare, golaş. Pe toată durata drumului, contingentul din Pinta fu foarte tăcut. Erau cu toţii absolut copleşiţi. Nici chiar în bogata imaginaţie a lui Kenji nu exista ceva care să fi semănat cu ceea ce vedeau.
1841 Exploratorii rămaseră tăcuţi şi se uitară înmărmuriţi la întinderea de structuri mari şi impresionante ce formau inima coloniei. Faptul că erau încă pustii nu făceau decât să accentueze aura mistică a întregii experienţe. Kenji şi Max intrară ultimii în edificiul care avea să găzduiască şedinţa.
1842 Majoritatea peştilor şi vieţuitoarelor acvatice pe care le aţi adus vor trăi acolo, deşi unele specii ar putea popula cele două râuri care se varsă în Lacul Shakespeare coborând de pe Muntele Olimp, pe latura estică a coloniei, respectiv din Pădurea Sherwood de pe latura de vest.
1843 Când bioţii Lincoln părăsiră sala de şedinţă, în locul lor veniră cinci Benita Garcia. Unul dintre ei expuse specializările categoriei sale – poliţie şi paza împotriva incendiilor, agricultură, canalizare, transport, servicii poştale – şi apoi răspunse la câteva întrebări înainte de a pleca.
1844 Ei aveau să fie medici, infirmieri, funcţionari sanitari, şi aveau să asigure îngrijirea copiilor în lipsa părinţilor. Exact când se termina partea şedinţei alocată bioţilor Tiasso, în cameră intră un biot cu trăsături uşor orientale şi ochi pătrunzători. Ducea o liră şi un şevalet electronic.
1845 Suntem puţini ca număr, dar foarte importanţi pentru calitatea vieţii în Noul Eden. Când şedinţa oficială se termină în sfârşit, grupului de exploratori îi fu servită o masă excelentă în sala mare. Oamenilor li se alăturară vreo douăzeci de bioţi, cu toate că, bineînţeles, aceştia nu mâncară nimic.
1846 Totul fu realizat fără incidente, deşi Katie Wakefield nu cooperă şi se dovedi sarcastică pe durata examinării. La sugestia lui Richard, un biot Einstein îl luă deoparte pe unul dintre Lincolni şi demonstră, la un nivel funcţional, cum lucrau cele mai sofisticate subsisteme.
1847 Operaţiunea dură aproape trei zile. Dar unde avea să se instaleze fiecare? Printr o decizie care mai târziu avea să aibă consecinţe importante pentru colonie, aproape toţi cei trei sute de călători din Pinta optară pentru satul sud estic, acolo unde se stabilise familia Wakefield.
1848 Soţii Watanabe se ridicară de pe scaune şi l urmară pe Richard prin uşa din capătul sufrageriei. Membrii mai tineri ai familiei Wakefield aşteptară politicoşi ieşirea lui Kenji şi Nai, apoi li se alăturară părinţilor şi oaspeţilor în salonul cochet din partea din faţă a casei.
1849 Trecuseră cinci zile de când grupul de explorare din Pinta intrase pentru prima dată în Rama. Cinci zile uimitoare, gândi Kenji în timp ce stătea în salonul familiei Wakefield, Mintea lui scană rapid caleidoscopul de impresii amestecate pe care creierul nu le ordonase încă.
1850 Dar tocmai mi am dat seama că ne am petrecut toată seara vorbind despre incredibila voastră odisee. Cu siguranţă, aveţi să ne puneţi întrebări. În definitiv, pe Pământ au trecut patruzeci şi cinci de ani de la lansarea lui Newton. Patruzeci şi cinci, gândi brusc Nicole.
1851 Ochii fetei fuseseră plini de lacrimi. Genevieve nu fusese în stare să spună nimic. Iar în aceşti patruzeci şi cinci de ani, tata a murit. În timp ce eu cutreieram prin timp şi spaţiu. Printr o ţară a minunilor. Amintirile erau prea puternice. Nicole inspiră adânc şi se adună.
1852 Faţa regelui Henry era izbitoare, cum sunt sigur că ţi aminteşti. Ca adultă, faţa lui Genevieve s a alungit şi a început să semene remarcabil cu a lui. Poftim, uită te la astea, am reuşit să găsesc în baza mea de date două fotografii făcute în cele trei zile pe care le am petrecut la Beauvois.
1853 Surprins, da, poate chiar uluit. Dar nu supărat. Ai avut motivele tale ca să păstrezi secretul. În plus, asta s a întâmplat în urmă, pe Pământ, într o altă viaţă. Dacă mi ai fi spus când ne am cunoscut, s ar fi putut să conteze. S ar fi putut să fiu gelos, şi aproape sigur m aş fi simţit inferior.
1854 Este cam gauche, cum zic francezii, dar asta i situaţia. Arăta magnific. Părul blond era adunat în vârful capului, susţinut de un pieptene mare, cu încrustaţii. La gât avea un colier de diamante, iar sub el, de un alt colier de diamante, mai larg, atârna un safir uriaş.
1855 Rochia fără bretele era albă, cu falduri şi pliuri care îi accentuau curbele corpului zvelt. Lui Kenji nu i venea să creadă că avea şaptezeci de ani. După ce îl înştiinţase că încropise în grabă o cină "în onoarea lui", îl luase de mână şi l condusese către tapiseriile de pe peretele îndepărtat.
1856 Masa fusese minunată şi conversaţia însufleţită. Mâncarea fusese servită de chelneri, nu de roboţii folosiţi peste tot în afara restaurantelor de lux, şi fiecare fel de mâncare fusese însoţit de alt soi de vin. Şi ce grup remarcabil! Toată lumea, până şi fotbaliştii, vorbeau o engleză acceptabilă.
1857 Şi toţi erau atât interesaţi, cât şi cunoscători ai istoriei spaţiale. Tânăra din faţa lui Kenji chiar îi citise cea mai cunoscută carte despre primele explorări ale lui Marte. Pe măsură ce seara se scurgea, Kenji, care pe atunci era un burlac de treizeci de ani, devenise mai puţin inhibat.
1858 Uşor stânjenit, aşteptase câteva minute după ce se îmbrăcase şi abia apoi i se alăturase femeii de pe hol. Trei ani mai târziu, pe când stătea în patul său din Noul Eden lângă femeia pe care o iubea, îi fu imposibil să nu şi amintească cu jind de noaptea petrecută în palatul Francescăi.
1859 Şase dintre ei luaseră telescaunul spre golf şi înotaseră la lumina lunii. La cabana de pe malul apei, băuseră, dansaseră şi râseseră. Fusese o noapte de vis. într o oră, eram cu toţii goi, îşi aminti Kenji. Planul jocului a fost isteţ. Cei doi fotbalişti pentru Francesca.
1860 Se foi în pat, amintindu şi intensitatea plăcerii lui şi râsul Francescăi când îl găsise împreunat cu cele două tinere în şezlongul supradimensionat de lângă golf. Când, după patru zile, am ajuns la New York, editorul mi a spus că el considera că trebuie să abandonez proiectul Newton.
1861 În momentul de faţă, sunt expuse doar pentru a fi admirate. În timp ce Ellie şi Benjy examinau figurinele, în magazin mai intrară câteva persoane. Soţii Murillo deschiseseră afacerea numai de câteva zile. Vindeau lumânări, şerveţele extravagante şi alte mici podoabe casnice.
1862 Totul din gospodărie este de mâna întâi. Avem chiar propriul nostru Lincoln care să ne ajute atât în casă cât şi în prăvălie. Ellie urmărea foarte atentă discuţia. Îşi aminti ce i spusese mama în seara precedentă, când o întrebase dacă putea să se plimbe cu Benjy prin sat.
1863 N au vrut să mi spună prea multe despre asta. Nicole petrecuse treisprezece ore, ajutând la procesarea pasagerilor din Nina. Indiferent cât se străduiseră ea, Kenji şi alţii, părea că nimeni nu era mulţumit şi întotdeauna existau şi alte sarcini care trebuiau îndeplinite.
1864 Oricine este altfel, sau poate criticabil, ar putea fi numit cretin. Oamenii folosesc cuvinte ca acesta atunci când nu gândesc. Cel care te a numit cretin a fost probabil derutat sau supărat de alte evenimente din viaţa lui şi s a luat de tine din cauză că nu te a înţeles.
1865 Am avut un singur incident neplăcut, în parc. Încearcă să zâmbească. Câţiva dintre băieţii noi jucau baschet şi m au invitat să joc şi eu... Am fost absolut jalnic. Doi dintre ei au râs de mine. Nicole îl îmbrăţişă lung şi cu tandreţe. Patrick e puternic, îşi zise în drum spre dormitor.
1866 Oare fac ce trebuie? se întrebă pentru a suta oară de când se implicase în toate aspectele planificării coloniei. Mă simt foarte răspunzătoare pentru tot ce este aici. Vreau ca Noul Eden să devină aşa cum trebuie... Totuşi copiii mei au nevoie să le acord mai mult timp.
1867 Dacă ţii minte, săptămâna trecută i am spus lui Katie că se poate duce, dar numai dacă merge şi Patrick şi dacă se întorc acasă la o oră rezonabilă... Ei bine, în seara asta am văzut o întâmplător stând în faţa oglinzii într o rochie nouă. Era scurtă şi foarte decoltată.
1868 Mai ales când vor fi sute de oameni noi de cunoscut. Nu prea mai avem ce face nici Richard, nici eu, îşi spuse oftând. Ne poate durea sufletul pentru Katie, şi i putem oferi dragostea noastră, dar ea a decis deja că experienţa şi cunoştinţele noastre sunt irelevante. În dormitor domnea tăcerea.
1869 Sorbi din apa minerală şi se uită la ceas, în timp ce muzica lentă se termină şi cele câteva perechi care dansaseră se opreau. Katie şi Olaf Larsen, un suedez înalt al cărui tată făcea parte din personalul lui Macmillan, se sărutară scurt înainte de a pomi, braţ la braţ, în direcţia lui Patrick.
1870 Părinţii mei sunt cei care trebuie să organizeze universitatea. De când ajunseseră la petrecere, cu destule ore în urmă, Patrick nu schimbase mai mult de două cuvinte cu cineva, în afară de Katie. Dădu bucuros mâna cu Brian şi amândoi sporovăiră prieteneşte câteva minute.
1871 Ha! Ăsta i cel mai fantastic basm pe care l am auzit vreodată. De fapt, aproape tot ce ne a spus mama ta la şedinţa aia deschisă a fost de necrezut. Voi admite, totuşi, că atât existenţa acestei staţii spaţiale cât şi nivelul tehnologic al roboţilor fac povestea ei mai plauzibilă.
1872 Tot ce a rămas acum, în afara apartamentelor alea micuţe de deasupra prăvăliilor de pe strada principală din Beauvois – iar eu nu vreau să trăiesc acolo, din cauză că n ai nici un pic de intimitate – este fie aici, fie în San Miguel. Iar în San Miguel trăiesc toţi negrii şi marocanii.
1873 Mintea îi fugi rapid înapoi la incredibila şedinţă din urmă cu trei zile, când comandantul Macmillan îi informase că se aflau în interiorul unei nave spaţiale construită şi echipată de extratereştri "cu scopul de a i studia pe pământeni". Kimberly aprinse o ţigară şi suflă fumul cu forţă în aer.
1874 În ciuda dificultăţilor asociate cu faza de călătorie a misiunii după plecarea de pe Pământ, Eponine simţise o răbufnire a adrenalinei şi un val de emoţie când Marte apăruse pentru prima dată în fereastra de observare a Santei Maria. Avea să fie o viaţă nouă, pe o planetă nouă.
1875 Din cauză că celelalte două nave spaţiale sosiseră cu mult înainte de Santa Maria, procedurile de integrare a deţinuţilor în viaţa din Noul Eden erau perfect definite. Kimberly, care avea într adevăr un dosar remarcabil de infirmieră, fu repartizată imediat la spitalul central.
1876 Eponine avu o întrevedere cu superintendentul şcolar şi alţi patru profesori, înainte de a accepta repartizarea la liceul Central. Noua ei slujbă necesita naveta cu trenul, în timp ce, dacă ar fi acceptat să predea la şcoala elementară din Hakone, ar fi mers zilnic pe jos.
1877 Prima lui acţiune oficială fu să propună guvernului provizoriu ca toţi cetăţenii din Noul Eden să fie supuşi unui examen fizic complet astfel ca toate fişierele medicale să poată fi completate la zi. După ce propunerea fu acceptată, Turner trimise roboţii Tiasso prin colonie ca sanitari.
1878 Ne întâlnim în gară, peste zece minute. Eponine nu prea ieşise noaptea. De când fusese numită profesoară, îşi petrecea majoritatea serilor lucrând la planurile lecţiilor. într o sâmbătă seară, ieşise cu Kimberly, Toshio Nakamura şi alţi câţiva la un restaurant japonez care tocmai se deschisese.
1879 Dar mâncarea era ciudată, compania în majoritate orientală, iar mai mulţi bărbaţi, după ce se îmbătaseră, îi făcuseră avansuri jalnice. Kimberly o mustrase că era "ţepoasă şi fudulă", dar Eponine refuză invitaţiile ulterioare ale colegei de apartament de a ieşi în lume.
1880 Ajunse la gară înaintea lui Malcolm. În timp ce l aştepta să sosească, se minună cât de complet se schimbase satul prin prezenţa oamenilor. Ia să vedem, gândi ea, Pinta a ajuns aici acum trei luni, Nina la cinci săptămâni după aceea. Deja există prăvălii peste tot atât în jurul gării, cât şi în sat.
1881 A spus că n o să întârzie mult. La scurt timp după sosirea lor, Turner îl consultase pe Malcolm cu un stetoscop computerizat iar apoi, spunându i că avea nevoie de nişte "teste mai edificatoare", îl dusese într o aripă separată a spitalului. Malcolm revenise în sala de aşteptare după o oră.
1882 Ce vedem noi acum, când ne uităm înăuntru, este o reprezentare grafică pe calculator a inimii dumitale, domnule Peabody, exact aşa cum a apărut acum nouăzeci de minute când ţi am injectat substanţe de contrast. Arătă spre o cameră alăturată unde, din câte se părea, Malcolm fusese supus la teste.
1883 Dacă vrei, pot să te deschid şi să mă uit direct la inima ta. Dar este extrem de puţin probabil că am să văd ceva care să schimbe diagnosticul. Malcolm clătină din cap. Lacrimile porniră să i curgă pe obraji. Eponine îşi petrecu braţele în jurul omuleţului şi începu să plângă şi ea.
1884 Cei doi fuseseră prieteni apropiaţi de mulţi ani, încă de la începutul perioadei lor de detenţie din Georgia. Era puţin probabil ca amândoi să fi contactat întâmplător aceeaşi boală de inimă. Dar dacă nu era o coincidenţă, atunci agentul patogen era transmisibil. Turner clătină din cap.
1885 Orice boală care ataca inima era alarmantă. Dar una contagioasă? Posibilităţile erau îngrozitoare. Era foarte obosit. Înainte de a şi pune capul pe birou, făcu o listă de referinţe asupra viruşilor ce afectau inima, pe care dorea să le obţină din banca de date. Apoi adormi instantaneu.
1886 Se opri în mica gară de pe malul Lacului Shakespeare, la jumătatea drumului spre Beauvois, şi şi revărsă amestecul de oameni şi bioţi. Mulţi purtau coşuleţe cu mâncare, pături şi scaune pliante. Câţiva copii alergară din gară pe iarba deasă, proaspăt tunsă, din jurul lacului.
1887 Familiile şi prietenii lor se adunaseră în zona din imediata apropiere, unde mâncau, jucau jocuri sau erau angajaţi în discuţii animate. Doi bioţi Lincoln se deplasau în jurul grupului, oferind băuturi şi gustări celor aflaţi prea departe de masă şi răcitoare. Era o după amiază fierbinte.
1888 Întârziaţii nu erau mulţi. Majoritatea sosiseră devreme ca să şi instaleze picnicurile pe iarbă. Eponine era în ultimul tren. Iniţial se gândise să nu participe deloc la sărbătoare, dar se răzgândise în ultimul moment. Se simţi derutată când păşi pe iarbă, părăsind peronul gării.
1889 Nici unul dintre noi nu ştiam la ce să ne aşteptăm. Toţi ne întrebam, mai ales în cele două luni lungi din care am petrecut zilnic câte opt ore în somnariu, dacă aici, în Noul Eden, va fi vreodată posibil ceva care să semene cu o viaţă normală. Primele noastre temeri nu s au materializat.
1890 Întrucât majoritatea savanţilor noştri crede că vremea neobişnuită din ultimele patru luni este rezultatul nivelurilor nefireşti de mari ale bioxidului de carbon şi particulelor de fum din atmosferă, guvernul meu a făcut anumite propuneri pentru a rezolva aceste probleme.
1891 Nicole şi Nai urmăreau cu mare atenţie reacţia la discursul lui Kenji. Mai mulţi dintre susţinătorii lui îl îndemnaseră să ţină un discurs relaxat, optimist, fără să abordeze subiecte de interes vital. Totuşi guvernatorul rămăsese ferm în hotărârea lui de a ţine un discurs semnificativ.
1892 Max rânji şi încuviinţă din cap. Max şi Patrick aşteptară până când bioţii terminară de adunat toate gunoaiele rămase de la picnic, apoi se îndreptară spre gară. Jumătate de oră mai târziu se aflau în gara Oraşului Central, aşteptând trenul care deservea direct regiunea agricolă.
1893 Prima lui afacere fusese un mic cazinou, care se bucurase imediat de succes. După aceea, cumpărase o parcelă din terenul agricol de pe latura estică a lui Hakone şi construise primul hotel din colonie. Adăugase un club mic, intim, cu gheişe, apoi un club cu fete mai deocheate.
1894 Nu voia totuşi să fie împovărat el însuşi de sarcina aceea plictisitoare. Îi trebuia o marionetă care să i facă jocul. Pentru aceasta îl recrutase pe Ian Macmillan, jalnicul fost comandant al Pintei, care candidase de asemenea la primele alegeri pentru guvernator câştigate de Kenji.
1895 Nakamura nu rata nici o ocazie. Avea dosarul complet cu tot ce făcuse fiecare vizitator al Vegasului de fiecare dată când păşise înăuntru. În felul acesta, ştia care parte a afacerii trebuia extinsă şi, mai important, viciul special şi preferat al fiecărui client Max şi Patrick se duseră în cazinou.
1896 Aceeaşi voce îi mai aminti că aici era Noul Eden, nu Arkansas, altfel l ar fi dus pe Patrick la Xanadu şi l ar fi tratat cu prima lui partidă de sex. În cazinou se aflau mai mult de o sută de oameni, o mulţime uriaşă ţinând cont de mărimea coloniei, şi toată lumea părea să se distreze.
1897 În alt vis, Nicole îl urmărise pe Richard care intra într un ocean liniştit chiar înainte ca un val devastator să se năpustească spre ţărm. Se frecă la ochi şi se uită la ceas. Nu era încă ora patru. Aproape la aceeaşi oră în fiecare dimineaţă din săptămâna asta, se gândi.
1898 În ultimul timp, şi a petrecut multe ore aici, gândi ea, simţind o strângere de inimă. Deşi crede că ceea ce face e greşit. La început, Richard refuzase să participe la efortul de decodare a algoritmului care guverna vremea în Noul Eden. Nicole îşi amintea cu claritate discuţia lor.
1899 Fireşte, poţi să explici tuturor de ce consideri că rezoluţia este greşită, dar efortul legat de algoritm a devenit acum un subiect de campanie. Toţi coloniştii ştiu că suntem apropiaţi de Watanabe. Dacă tu ignori rezoluţia, s ar părea că Kenji încearcă în mod intenţionat să submineze.
1900 În minte, încă mai auzea râsul zglobiu al copiilor şi şi vedea soţul zâmbind încântat Vremurile acelea au fost mai simple, mai uşoare, gândi ea. Închise uşa biroului şi şi continuă drumul pe hol. Acum viaţa e prea complicată ca să te mai joci. Acum micii tăi prieteni stau tăcuţi pe raft.
1901 În uliţă, sub stâlpul de iluminat stradal, se opri o clipă lângă rastelul pentru biciclete. Ezită, uitându se la bicicleta ei, apoi se întoarse şi se îndreptă spre curtea din spate. Un minut mai târziu, traversase zona cu iarbă din spatele casei şi suia cărarea ce urca şerpuitoare pe Muntele Olimp.
1902 Nicole mergea cu pas vioi, cufundată în gânduri. Mult timp nu fu atentă la împrejurimi. Mintea îi sărea de la un subiect la altul, de la problemele legate de Noul Eden la visele ei ciudate, apoi la neliniştile cu privire la copii, mai ales la Katie. Ajunse la o bifurcare.
1903 Un indicator mic, realizat cu gust, anunţa că poteca din stânga ducea la staţia telecabinei, aflată la o distanţă de optzeci de metri, de unde se putea ajunge în vârful Muntelui Olimp. Prezenţa ei la bifurcaţie fu detectată electronic şi din direcţia telecabinei se apropie un biot Garcia.
1904 Priveliştea devenea tot mai spectaculoasă, pe măsură ce poteca urca versantul dinspre colonie al muntelui. Nicole se opri într un belvedere, la cinci sute de metri altitudine şi trei kilometri de casa familiei Wakefield, şi se uită peste Noul Eden. Era o noapte senină, lipsită de umezeală.
1905 Azi nu plouă, îşi spuse, ştiind că dimineţile erau întotdeauna umede în zilele în care cădeau averse. Imediat dedesubt se afla satul Beauvois – luminile de la noua fabrică de mobilă îi permiteau să identifice, chiar şi de la distanţă, majoritatea clădirilor familiare din regiunea ei.
1906 Se indispuse brusc. Locul ăsta afurisit, bombăni ea, stă deschis cât e noaptea de lungă, folosind resurse vitale de energie si oferind distracţii dezgustătoare. Uitându se la Vegas, nu putea să nu se gândească la Katie. Atâta talent înnăscut! îşi zise cu strângere de inimă.
1907 Richard considera că în esenţă toţi politicienii, cu excepţia lui Nicole şi poate a lui Kenji, nu aveau principii. Modul lui de a discuta era să facă afirmaţii dezaprobatoare despre acţiunile insipide din Senat sau chiar din sala de judecată a lui Nicole, şi apoi să refuze să mai dezbată subiectul.
1908 Mă mai condamnă şi pentru faptul că nu mi petrec destul timp cu ea, gândi Nicole în timp ce se uita la luminile îndepărtate. Susţine că intrarea mea în politică i a lăsat pe copii cu o mamă cu jumătate de normă în perioada cea mai critică a vieţii lor. Katie aproape că nu mai stătea deloc pe acasă.
1909 Katie n a avut adolescenţă. Totuşi, nu pare deloc să se îndrepte... Începu din nou să urce muntele în pas vioi, încercând să şi alunge indispoziţia crescătoare. Între cinci sute şi o mie de metri altitudine, muntele era acoperit cu copaci groşi înalţi deja de cinci metri.
1910 Aproape de capăt, întunericul era întrerupt într un singur loc, un belvedere orientat spre nord. Nicole ajunsese în punctul cel mai înalt al ascensiunii. Se opri în belvedere şi privi spre San Miguel. lată dovada că am dat greş în Noul Eden, gândi ea, clătinând din cap.
1911 Mexicanii, unii hispanici, americanii negri şi africanii se îndreptaseră cu toţii spre San Miguel. Ca guvernator, Nicole încercase să rezolve segregaţia cu un plan utopic de reaşezare, care ar fi alocat fiecăruia dintre cele patru sate procentajele rasiale ce ar fi oglindit colonia ca un întreg.
1912 În ultima vacanţă de schi, Nicole şi Genevieve luaseră cina pe muntele de deasupra Davosului şi, după masă, stătuseră ţinându se de mână în aerul rece şi întăritor de pe balconul restaurantului. La mulţi kilometri sub ele, luminile Davosului străluceau ca nişte bijuterii micuţe.
1913 Ochii lui Nicole se umplură de lacrimi când se gândi la graţia şi umorul primei sale fiice, pe care n o mai văzuse de atâţia ani. Îţi mulţumesc din nou, Kenji, că ai împărtăşit cu mine vizita ta la Genevieve, reflectă ea amintindu şi de fotografiile aduse de pe Pământ de noul ei prieten.
1914 Din nefericire, şi Richard, şi eu, chiar şi copiii am rămas străini, în ciuda a tot ce am încercat să facem. E puţin probabil că vom fi în stare să mai schimbăm ceva. Richard se asigură că cei trei Einsteini copiaseră corect procedurile şi datele de pe diversele monitoare din biroul său.
1915 Acolo, după ce li se verifică identitatea de către un om şi doi Garcia, li se permise să treacă prin ieşirea coloniei în zona inelară care înconjura Noul Eden. Li se mai făcu o scurtă inspecţie electronică, după care ajunseră la singura uşă decupată în zidul exterior gros care împrejmuia habitatul.
1916 Noua regiune exterioară, care nu avea alt plafon în afara părţii opuse a lui Rama însăşi, acoperea cea mai mare parte a Semicilindrului nordic al navei spaţiale. O structură mare din metal, de forma unui iglu, era singura clădire de pe Câmpia Centrală între cele două habitate.
1917 Senatul promulgase legea după ce audiase un grup de savanţi japonezi care sugerase că era într adevăr posibil ca în Noul Eden să fie menţinute condiţii meteo stabile, chiar şi cu concentraţii mai mari de bioxid de carbon şi fum în atmosferă. Pentru politicieni, concluzia era ispititoare.
1918 Porni să argumenteze, dar îşi dădu seama că avea treburi mai importante de făcut. După câteva minute de conversaţie tehnică politicoasă, porni înapoi către centrul de control unde îl aşteptau bioţii săi Einstein. Einsteinii erau grozavi pentru că putea să încerce mai multe idei simultan.
1919 Cunoscând a priori că operaţiile interne ale calculatorului ar fi rămas pentru el de domeniul magiei, Richard se concentra asupra izolării şi identificării semnalelor emise de uriaşul procesor. În definitiv, judecase el, structura de bază a procesului trebuia să fie simplă.
1920 Lui Richard nu i trebui mult să traseze o diagramă bloc de funcţionare a procesului. Pentru că nu existau contacte electrice directe între centrul de control şi structurile cilindrice, era evident că între cele două entităţi exista un tip de comunicare electromagnetică.
1921 În săptămâna aceea, Richard mai testă şi validă un transmiţător portabil cu microunde pe care îl construise cu cei trei bioţi. Ţelul lui era să creeze un semnal de comandă care să pară că ar fi provenit de la centrul de control. Prima sa încercare serioasă din ultima zi se soldă cu un eşec total.
1922 Intuind că problema ar fi putut consta în acurateţea transmisiei, el şi Einsteinii puseră la punct o secvenţă de programare repetată care să le permită să emită un semnal cu precizia de o femtosecundă, astfel încât cilindrii să primească comanda într un interval de timp extrem de mic.
1923 Fiţi foarte atente! La proiectarea fragilului echilibrului al habitatului vostru, s a procedat cu grijă, folosindu se multe cunoştinţe. Nu schimbaţi aceşti algoritmi vitali, decât dacă există o urgenţă reală. Deşi şocat, Richard acţionă imediat, ordonând Einsteinilor să înregistreze tot ce vedeau.
1924 Ellie era eleva ei preferată. În ciuda marilor goluri din cunoştinţele tinerei, datorate anilor de somn din călătoria de la Baza de Tranzit la sistemul solar, inteligenţa înnăscută şi setea de cunoaştere făceau din ea o elevă model. Eponine îi cerea adesea lui Ellie să execute sarcini deosebite.
1925 Mintea lui Ellie se abătu de la povestirea lui Eponine şi şi imagină cât de palpitantă fusese misiunea de salvare a Benitei. Mexicana condusese manual vehiculul spaţial, fără nici o legătură cu dispeceratele de control terestre, riscându şi viaţa ca s o salveze pe a altora.
1926 Probabil că profesoara ei şi ceilalţi elevi credeau că fusese profund înduioşată de poezie şi de prelegerea despre Benita Garcia. Ei n ar fi putut înţelege că Ellie tocmai trăise o manifestare divină, că descoperise adevărata profunzime a iubirii şi a respectului pentru mama ei.
1927 Aceştia proiectau şi creau decorurile şi costumele, controlau luminile, şi chiar conduceau repetiţiile când ea nu putea fi prezentă. Şcoala avea în total patru Kawabata, iar trei se găseau sub jurisdicţia lui Eponine în timpul celor şase săptămâni care precedau reprezentaţia.
1928 Râdem, pentru că ne vedem pe noi în cerşetorii de pe scenă, auzim vorbele noastre când vorbesc ei. Beckett a surprins extrema năzuinţă a spiritului omenesc. Indiferent cine ar fi el, Godot va face ca totul să fie bine. El ne va transforma, cumva, viaţa şi ne va face fericiţi.
1929 Mâncarea era preparată de doi Einsteini, iar întreaga zonă de servire era păstrată imaculată de un singur Tiasso. Localul îi aducea un profit enorm patronului său, pentru că în afară de costul iniţial al transformării clădirii şi al materiilor prime nu mai existau alte cheltuieli.
1930 După cum ştii, mama are un puternic simţ al comunităţii, iar eu mă simt utilă stând de vorbă cu copiii. În plus, sunt stingheră în societate... Din punct de vedere fizic, am nouăsprezece douăzeci de ani, ceea ce este mult pentru liceu, dar n am aproape nici un pic de experienţă socială.
1931 Dar bărbaţii tineri au realmente de pierdut dacă te trec cu vederea. Cele două femei îşi terminară cina, părăsiră micul restaurant şi se duseră în scuarul din Oraşul Central. In mijlocul acestuia se afla un monument cilindric dedicat ceremoniilor asociate cu prima aniversare a Zilei Stabilirii.
1932 Lumina mică din centrul ei reprezenta Soarele, planul paralel cu solul era planul ecliptic care conţinea Pământul şi alte planete din sistemul solar, iar luminile din sferă arătau poziţiile relativ corecte ale tuturor stelelor aflate pe o rază de douăzeci de ani lumină în jurul Soarelui.
1933 Nu are efecte secundare serioase şi s ar putea ca datorită ei să nu vedem nici o dovadă a acţiunilor distructive ale virusului... Altfel te simţi bine? Ieşiră împreună în sala de aşteptare. Medicul îi trecu în revistă simptomele ce ar fi indicat că virusul trecuse la alt stadiu de dezvoltare.
1934 Medicul clătină din cap, apoi fu surprinzător de incoerent în ultimele cuvinte adresate lui Eponine. La început, ea nu înţelese ce se întâmpla. Însă când dădu să plece cu Ellie, îl văzu uitându se lung la eleva ei. De trei ani tânjesc să văd o privire ca asta în ochii lui, gândi Eponine.
1935 Nucredeam că poate avea o astfel de privire, lar Ellie, binecuvântată fie ea, nici n a observat o. Fusese o zi lungă. La ora când se îndrepta spre aparta mentul din Hakone, Eponine se simţea extrem de obosită. Eliberarea emoţională pe care o simţise când îşi scosese brasarda trecuse.
1936 Mulţumindu i iarăşi judecătorului Mîşkin, Eponine trase cu grijă fâşia. Pe uşă rămase o urmă. Am s o vopsesc mâine, gândi ea. O dată intrată în apartament, se instală în fotoliul ei moale şi întinse mâna după o ţigară. Simţi un val de plăcere anticipată, în timp ce punea ţigara în gură.
1937 Fumez numai aici. Acasă. Când sunt singură. Eponine nu prea ieşea seara. Sătenii din Hakone îi dăduseră limpede de înţeles că n o doreau în mijlocul lor, ba chiar două delegaţii separate îi ceruseră deschis să părăsească satul, iar pe uşa apartamentului apăruseră mai multe bilete ameninţătoare.
1938 Jigodia încrezută crede că poate să facă ce vrea... I am tolerat aventurile şi chiar le am lăsat pe unele fete mai tinere să mi se alăture – sexul în trei înlătura plictiseala.. dar eu eram mereu ichiban, numărul unu, sau cel puţin aşa credeam. Stinse ţigara şi începu să şi frângă mâinile.
1939 Era foarte frumos. În camera de toaletă era o cutie mare de kokomo rulat. Am fumat o doză întreagă şi am simţit că zbor. Hei, mi am spus, nu i chiar atât de rău. Cel puţin nu mai trebuie să i satisfac dorinţele sexuale bizare. M am dus la cazinou şi m am distrat pe cinste până i am văzut.
1940 Chicoti. Scula lor nu funcţionează, să ştii. Vreau să spun că au una, un fel de sculă, perfect anatomică de altminteri, dar nu li se întăreşte. Într o noapte când eram singură şi drogată, l am pus pe unul să se urce pe mine, dar n a ştiut la ce mă refeream când am spus "bag o".
1941 Galeria avea numai trei sute de locuri şi toate erau ocupate. Altă sută de oameni stătea în picioare de a lungul pereţilor sau pe intervale. Cei douăzeci şi patru de membri ai corpului legislativ al Noului Eden fură chemaţi la ordine de preşedintele şedinţei, guvernatorul Watanabe.
1942 În ultimele douăsprezece luni, am terminat de determinat ciclul de viaţă al acestui microorganism complex şi am pus la punct testele care ne permit să identificăm cu precizie orice persoană bolnavă. Acum şapte luni, într o perioadă de 3 săptămâni toţi locuitorii Noului Eden au fost testaţi.
1943 La momentul respectiv, nouăzeci şi şase de indivizi din colonie au fost identificaţi ca fiind infectaţi cu retrovirusul. De la terminarea testării, a fost găsit numai un nou purtător. Între timp, RV 41 a provocat trei decese, aşa că numărul actual al persoanelor infectate este de nouăzeci şi patru.
1944 Diagrama pe care v o prezint în continuare arată diversele stadii ale bolii. Retrovirusul se transmite de la un individ la altul prin schimbul de fluide corporale, care implică orice combinaţie de sânge şi lichid seminal. Nu există nici un indiciu că ar exista alt mod de transmitere.
1945 Un proces inexplicabil din organismul nostru complex – şi iată o zonă în care trebuie să mai facem cercetări intense – îi semnalează brusc lui RV 41 că sistemul imunitar este vulnerabil şi începe un atac puternic. Densitatea lui în sânge şi spermă creşte brusc de câteva ori.
1946 RV 41 ştie, cumva, când poate să învingă şi nu se multiplică niciodată până nu se atinge condiţia de vulnerabilitate. O dată ce sistemul imunitar e distrus, începe atrofierea muşchilor cardiaci şi urmează moartea. În ultimele stadii ale bolii, retrovirusul dispare complet din spermă şi sânge.
1947 Totuşi, când a survenit Marele Haos, finanţările cercetărilor au fost reduse drastic şi multe laboratoare medicale au trebuit să fie abandonate. Periculoşii agenţi patogeni depozitaţi în locuri izolate prin lume au fost distruşi. Doar dacă... şi aici intervin speculaţiile mele.
1948 Sunt convins că acest retrovirus a supravieţuit cumva şi a suferit mutaţii uşoare în secolul următor – probabil trăind în gazde maimuţe – iar până la urmă a ajuns la oameni. În acest caz, noi suntem creatorii de bază ai bolii care ne ucide. La galerie se produse rumoare.
1949 În acest punct, directorul spitalului începu să vorbească despre proiectele care necesitau finanţare în anul următor şi ceru dublarea sumei alocate în ultimul an. Printre senatori se auzi un murmur de nemulţumire. Cei câţiva vorbitori care urmară imediat după Robert fură de umplutură.
1950 Nu vreau să sugerez că programul doctorului Turner n ar merita, totuşi consider că în momentul de faţă se impune să discutăm priorităţile. Stilul oratoric al lui Macmillan se îmbunătăţise considerabil de când se mutase în Hakone. Era evident că fusese instruit cu atenţie.
1951 Nu era totuşi un orator înnăscut, aşa că, pe alocuri, gesturile lui exersate păreau aproape comice. Principalul său punct de vedere era că purtătorii de RV 41 alcătuiau mai puţin de cinci la sută din populaţia Noului Eden, iar costul ajutării lor era incredibil de mare.
1952 Mai sugeră că cercetarea mediului era o altă activitate "mult mai importantă pentru binele general al coloniei" decât programul medical prezentat de Turner. El lăudă munca depusă de inginerii meteo şi prezise un viitor în care coloniştii aveau să deţină cunoştinţe complete despre timpul probabil.
1953 Către sfârşitul expunerii lui Macmillan, Ellie îşi părăsi în linişte locul de la galerie. Părinţii ei fură uimiţi când, câteva minute mai târziu, o văzură la parter, îndreptându se către tribună. La fel şi ceilalţi de la galerie, care crezuseră că Macmillan fusese ultimul.
1954 Dacă pentru a l finanţa trebuie mărite taxele, atunci probabil că fiecare dintre noi va trebui să se descurce fără un obiect pe care şi l a dorit. E un preţ destul de mic pentru comoara pe care o reprezenta compania altui om. Familia mea şi prietenii îmi spun uneori că sunt o naivă irecuperabilă.
1955 Lincoln servi micul dejun pentru Richard, Nicole şi Benjy, în timp ce adulţii priveau ştirile la televizor. Urmă un film scurt despre cea mai recentă "confruntare cu picioroangele" din apropierea celui de al doilea habitat, precum şi comentariile candidaţilor la funcţia de guvernator.
1956 În timp ce ieşeau dintre copaci pe pajiştea largă, iepuri şi veveriţe o luau la fugă din calea lor. În cealaltă parte a pajiştii, un cerb tânăr păştea liniştit în mijlocul unui covor de flori purpurii şi înalte. Întoarse capul spre Nicole, Ellie şi Benjy, apoi dispăru prin salturi în pădure.
1957 Al bi ne le fac mie re în stup. După câteva minute, localizară mesele şi întinseră faţa de masă pe una dintre ele. Lincoln le împachetase sandvişuri – lui Benjy îi plăceau cel mai mult cele cu unt de arahide şi jeleu –, portocale proaspete şi grapefruit din livezile de lângă San Miguel.
1958 Îl apucă pe Benjy de mână şi l trase după ea pe cărare. O clipă mai târziu, un trăsnet lovi unul dintre copacii de lângă ei şi o cracă groasă căzu de a curmezişul potecii. Craca îl lovi pe Benjy în spate şi l dărâmă. El căzu pe potecă, dar capul îi nimeri în plantele şi iedera de la baza copacilor.
1959 Simţi miros de foc şi se uită la copaci. Focul sărea din cracă în cracă, purtat de vânt. Urmă alt fulger, alt tunet. În faţa lui, din direcţia spre care mersese cu Ellie, văzu un foc mai mare care se prelingea printre copacii de pe ambele părţi ale potecii. Intră în panică.
1960 Ce mă fac acum? se întrebă şi ochii îi căzură pe harta care ieşea din buzunarul cămăşii lui Ellie. Asta mă poate ajuta. Înhăţă harta şi se uită la ea. La început nu înţelese nimic şi începu să intre iar în panică. Relaxează te, o auzi pe mama sa spunând pe un ton liniştitor.
1961 Am nevoie de ajutorul tău. Ea tot nu se mişcă. Se aplecă asupra hărţii şi se chinui să se concentreze. Cu o hotărâre disperată, rosti toate literele, iar şi iar, până se convinse că pata verde de pe hartă era poiana în care se afla. Liniile albe sunt potecile, îşi spuse.
1962 Există trei linii albe care intră în pata verde. Ridică ochii de pe hartă, numără cele trei poteci care porneau din poiană şi simţi un val de încredere în sine. Totuşi, câteva momente mai târziu, o rafală de vânt purta jeraticul peste poiană şi aprinse copacii din partea sudică.
1963 Benjy acţionă repede. Trebuie să plec, îşi zise, ridicând o în spinare pe Ellie. Acum ştia că focul principal era în partea de nord a hărţii, înspre satul Hakone. Se uită din nou la hârtia din mâinile lui. Atunci trebuie să rămân pe liniile albe din partea de jos, se gândi.
1964 Înainta cu greu pe potecă, în clipa în care, mult deasupra capului său un alt copac luă foc. Pe un umăr o ţinea pe sora lui, iar în mâna dreaptă harta salvatoare. Din zece în zece paşi, se oprea să se uite la hartă, verificând de fiecare dată că se îndrepta în direcţia corectă.
1965 În timpul incendiului, pătrunsese în casa în flăcări să şi salveze băiatul de şapte ani. Fiul avea să trăiască, deoarece Kim îl protejase cu grijă când îl scosese dintre flăcări, dar tatăl suferise arsuri de gradul trei pe majoritatea corpului. Pe coridor, Nicole trecu pe lângă Turner.
1966 Aş vrea să ţi ştiu părerea... Sună mă în camera de urgenţă. Tocmai au adus o femeie în stare critică pe care focul a prins o în casă. Nicole inspiră adânc şi deschise încet uşa salonului. Soţia lui Kim, o coreeancă drăguţă de treizeci şi cinci de ani, stătea tăcută într un colţ.
1967 Se uită de la soţ la soţie. Ce ţi pot spune este că probabil va muri în următoarele douăzeci şi patru ore şi că, până la moarte, va suferi fără încetare. Dacă are loc vreo minune medicală şi supravieţuieşte, va rămâne serios desfigurat şi infirm pentru tot restul vieţii.
1968 Gândeşte te ce mi ceri. De cinci ani n am mai făcut un transplant de inimă. Şi niciodată n am făcut unul fără să mă bazez pe cel mai bun personal cardiolog şi cel mai grozav echipament de pe Pământ. Toată munca de chirurgie, de exemplu, era făcută întotdeauna de roboţi.
1969 Fără operaţie, voi muri în mod sigur. E aproape cert că în viitorul apropiat nu se va găsi alt donator. În plus, Ellie mi a spus că de curând aţi revăzut toate procedurile transplantului, când aţi pregătit bugetul pentru noul echipament... Turner îi aruncă lui Ellie o privire mirată.
1970 Îşi iubise munca şi familia. Viaţa lui fusese aproape perfectă. Turner şi Wakefield notară cu atenţie succesiunea acţiunilor ce trebuiau executate înainte de a începe procedura. Apoi, în timpul operaţiei propriu zise, se opriră să se consulte după fiecare etapă importantă.
1971 Aceea era faza cea mai dificilă şi periculoasă a operaţiei. În experienţa lui Turner, nu fusese niciodată realizată de mâini omeneşti. Îndemânarea sa chirurgicală fusese şlefuită în urma multelor operaţii manuale pe care le realizase în cei trei ani de când era în Noul Eden.
1972 Când am dat să cotesc pe aleea spre garaj, un poliţist m a oprit. Orbit de bliţurile aparatelor de fotografiat şi de reflectoarele camerelor TV, am fost condus în casă de poliţist. Soţia mea zăcea sub un cearceaf pe un pat de campanie în holul principal, lângă scara ce ducea la etaj.
1973 Amanda fusese probabil omorâtă în somn, căci nu avea nici un semn în afară de tăietură... Ce fel de fiinţă umană putuse ucide nişte făpturi atât de inocente? Lacrimile îi cădeau în cascadă pe obraji. Pieptul îi urca şi i cobora în mod incontrolabil. Preţ de mai multe secunde, nu vorbi.
1974 Nu puteam munci, nu puteam mânca. Oamenii au încercat să mă ajute – prietenii, psihiatrii, alţi medici –, dar în zadar. Pur şi simplu nu puteam accepta că soţia şi fetele mele fuseseră omorâte. În mai puţin de o săptămână, poliţia a arestat un suspect. Îl chema Carl Tyson.
1975 Mai fusese la noi acasă de câteva ori – mi am amintit că eu însumi îl văzusem o dată sau de două ori – şi cu siguranţă cunoştea casa. În ciuda ameţelii mele din perioada aceea, eram conştient de ce se întâmpla în investigarea asasinării Lindei. La început, totul păruse foarte simplu.
1976 În toată casa au fost găsite amprentele recente ale lui Tyson. Chiar în după amiază aceea, fusese în comunitatea noastră, cu o livrare. Majoritatea bijuteriilor Lindei lipseau, aşa că era evident că motivul fusese jaful. Mi am închipuit că suspectul avea să fie imediat condamnat şi executat.
1977 Nici una dintre bijuterii n a fost găsită. Gărzile de securitate înregistraseră intrarea şi ieşirea lui Tyson pe poarta principală, dar el stătuse în Greenbriar doar douăzeci şi două de minute, ceea ce cu greu i ar fi dat timp să livreze produsele şi să comită un jaf plus trei crime.
1978 Pe lângă asta, după ce un avocat renumit s a hotărât să l apere şi să l ajute să şi pregătească declaraţiile sub jurământ, Tyson a susţinut că Linda îl rugase să mute nişte mobile în după amiaza aceea. Era o explicaţie perfectă pentru prezenţa amprentelor lui prin toată casa.
1979 În tot cazul, conform procurorului, Tyson s a întors când şi a terminat serviciul la supermarket. A escaladat zidul de piatră din jurul domeniului şi a traversat terenul de golf. Apoi a intrat în casă, cu intenţia de a fura bijuteriile Lindei, aşteptându se ca toţi din familie să doarmă.
1980 În ciuda faptului că nimeni nu l văzuse pe Tyson întorcându se în comunitate, am considerat că pledoaria acuzării era extrem de convingătoare şi că omul avea să fie condamnat cu uşurinţă. La urma urmelor, nu avea absolut nici un alibi pentru perioada de timp în care fusese comisă crima.
1981 Pe durata susţinerii apărării, am început să am dubii cu privire la sistemul judiciar american. Avocatul lui Tyson a transformat totul într o problemă rasială, descriindu l ca pe un negru tânăr sărac şi nefericit, care era băgat după gratii pe baza unor probe circumstanţiale.
1982 Altcineva, un maniac necunoscut, escaladase gardul de la Greenbriar, furase bijuteriile şi apoi le omorâse pe Linda şi pe fetiţe. În ultimele două zile ale procesului, m am convins, mai mult urmărind în primul rând limbajul trupului juraţilor, că Tyson avea să fie achitat.
1983 De indignare, m a apucat nebunia. În mintea mea nu există nici un dubiu că tânărul comisese crimele. Gândul că s ar fi putut să fie eliberat era de nesuportat. În fiecare zi cât a durat procesul – adică timp de şase săptămâni –, am fost la tribunal cu mica mea trusă medicală.
1984 Actul meu violent de răzbunare nu mi a redat soţia şi copiii. Nici nu m a făcut mai fericit, în afară de acea plăcere animalică şi bolnăvicioasă pe care am simţit o în clipa în care am ştiut că atât Tyson cât şi avocatul lui aveau să moară. În ochii lui Turner sclipeau acum lacrimi de remuşcare.
1985 Râse şi se întoarse cu spatele la oglindă, pentru a se vedea din spate, atât cât putea. Rochia cenuşie pe care avea de gând să o poarte la nunta lui Ellie i se mula pe corpul încă suplu şi atletic după atâţia ani. Nu i prea rău, gândi aprobator. Cel puţin, Ellie nu se va simţi prost.
1986 Nu voi să şi termine gândul. Era mult prea dureros să şi amintească de Genevieve sau de Simone. Era mai sănătos să se concentreze asupra prezentului. Intenţionat, întinse mâna şi luă de pe perete fotografia lui Ellie, care atârna alături de cele ale fraţilor şi surorilor ei.
1987 Era o călătorie în trecut extrem de emoţională. Puse la loc fotografia pe perete şi începu să se dezbrace. De abia atârnase rochia în dulap, când auzi, chiar în apropiere, un zgomot ciudat, de parcă plângea cineva. Ce o fi asta? se întrebă. Rămase nemişcată câteva minute, dar nu mai auzi nimic.
1988 Richard stătea pe podea, înconjurat de două monitoare şi un maldăr de piese electronice. într o mână ţinea roboţelul prinţul Hal, iar în cealaltă preţiosul lui calculator portabil din misiunea Newton. Trei bioţi – doi Garcia şi un Einstein parţial dezasamblat – stăteau aplecaţi asupra lui.
1989 Judecătorul Mîşkin stătea în vârful treptelor din faţa centrului de detenţie şi vorbea mulţimii furioase printr un megafon. Douăzeci de bioţi, în majoritate Garcia dar şi câţiva Lincoln şi Tiasso, făcuseră un lanţ în faţa lui şi împiedicau mulţimea agitată să urce treptele ca să ajungă la judecător.
1990 În stânga, în faţa teatrului, şase tineri orientali terminau un eşafod. Mulţimea scoase un chiot de bucurie, când unul dintre ei legă de bara transversală a spânzurătorii o funie groasă prevăzută cu un laţ. Un japonez corpolent de vreo douăzeci de ani îşi croi drum în faţa mulţimii.
1991 Şi acum – spuse ea în engleză şi adresându se mulţimii – lăsaţi mă să vă explic tuturor decizia mea de azi. Constituţia Noului Eden spune că fiecare cetăţean trebuie să aibă parte de un "proces drept". În toate celelalte cazuri de la întemeierea coloniei, acuzaţiile au dus la un proces cu juraţi.
1992 Urletele se înteţiră, când bârnele uriaşe, care fuseseră lăsate pe sol la scurt timp după apariţia lui Nicole, fură din nou ridicate de oamenii din scuar. În timp ce mulţimea se lupta să instaleze un berbec, una dintre bârne izbi din greşeală monumentul care marca locaţia cerească a lui Rama.
1993 Ea îl plesni puternic peste obraz cu toată mâna. Palma dată produse un zgomot care se reverberă prin piaţetă. Nicole se întoarse brusc şi porni către trepte, dar o mulţime de mâini o înşfăcară din toate părţile. Băiatul ridică pumnul... În clipa aceea, două bubuituri puternice zgâlţâiră scuarul.
1994 Mi ar părea al dracului de rău să trebuiască să împuşc câţiva dintre voi... Îşi îndreptă arma spre mulţime şi toţi se ghemuiră instinctiv. Max trase în gol peste capetele lor şi începu să râdă din toată inima când oamenii începură s o ia la fugă, golind piaţeta. Nicole nu putea să doarmă.
1995 Imaginea distorsionată i l aminti cu uşurinţă pe adolescentul idealist din Kyoto care se ducea să întâlnească un rival. Dar asta a fost demult, şi nu era vorba de nici o miză în afară de vanitatea noastră, îşi spuse. Acum întreaga soartă a micii noastre lumi... Nai se opusese întâlnirii cu Nakamura.
1996 Fii atent la condiţii. Omul ăla nu se oferă niciodată să facă ceva pe gratis. Atunci de ce ai veniţi auzi Kenji un glas în minte, în timp ce se îndrepta spre palatul pe care şi l construise tovarăşul său din copilărie. Nu ştiu sigur, răspunse alt glas. Poate din onoare.
1997 Palatul lui Nakamura şi casele din jur erau construite din lemn, în stilul clasic din Kyoto. Acoperişuri cu ţiglă albastră, grădini tunse cu grijă, copaci umbroşi, alei imaculate – până şi mirosul florilor îi reamintea lui Kenji de oraşul său natal de pe o planetă îndepărtată.
1998 Fata rămase cu ochii în jos, cât timp îl conduse prin puţinele odăi occidentale, spre zona tatami unde, i se spusese, Nakamura îşi petrecea majoritatea timpului liber zbenguindu se cu concubinele sale. După un timp, fata se opri şi trase în lături un paravan de hârtie decorat cu cocori în zbor.
1999 Toate astea fac parte din strategie. O altă tânără, tot drăguţă, umilă, îmbrăcată într un frumos chimonou pastel, intră fără zgomot în cameră aducând apă şi ceai japonez. Kenji sorbi ceaiul fără grabă, uitându se prin cameră. Într un colţ, se afla un panou de lemn cu patru feţe.
2000 Tabloul iernii arăta o staţiune de schi din Alpii japonezi acoperiţi cu metri de zăpadă; panoul primăverii înfăţişa cireşii în floare din lungul râului Kama din Kyoto. Vara era o zi senină, fără nori, cu piscul înzăpezit al muntelui Fuji înălţându se deasupra peisajului rural înverzit.
2001 Kenji îi întoarse plecăciunea, oarecum stângaci din cauză că nu şi putea lua ochii de la compatriotul său. Toshio era complet îmbrăcat în ţinută de samurai, inclusiv sabie şi pumnal! Toate astea fac parte dintr un plan psihologic destinat să mă deruteze sau să mă sperie, îşi spuse el.
2002 Unii dintre coloniştii mai cu cap, ştiind că tu şi cu mine avem un trecut comun, m au rugat să intervin, să încerc să te conving să te dai la o parte înainte de a se răspândi vărsarea de sânge şi haosul. E de necrezut, gândi Kenji în timp ce l asculta. Omul acesta e complet nebun.
2003 Nu are nici o şansă de a câştiga, iar continuarea acestei campanii de divizare nu va face decât să ne fie mai greu să cooperăm după victoria lui Macmillan. Trebuie să fim uniţi. Prevăd o ameninţare serioasă la adresa coloniei, din partea locuitorilor inamici ai celuilalt habitat.
2004 Fiica lui era o tânără frumoasă şi talentată. Biletul lăsat de ea când s a sinucis spune limpede că nu mai putea trăi cu ruşinea implicată de nenumăratele amânări din procesul violatorului. Furia este generală şi autentică... Kenji îşi uită pe moment hotărârea de a nu vorbi.
2005 Asta i prima şi ultima mea ofertă. Kenji clătină din cap, deschise singur uşa şi ieşi pe coridor. Nicole mergea pe o plajă scăldată în soare. La cincizeci de metri în faţa ei, Ellie stătea în picioare lângă Turner. Era îmbrăcată în rochie de mireasă, dar mirele purta un costum de baie.
2006 Părul lui Nicole, acum complet cărunt, flutura în bătaia vântului. Petrecerea de nuntă se destrămă. Toţi o luară la fugă înspre uscat, pentru a scăpa de furtuna care se apropia. Nicole nu se putea mişca. Ochii îi erau aţintiţi asupra unui obiect care se legăna pe valuri.
2007 Arătă către sac. Ţipă după ajutor. În colţul din stânga sus al ecranului visului ei, văzu o canoe lungă. Pe măsură ce aceasta se apropia, Nicole îşi dădu seama că cei opt ocupanţi ai canoei erau extratereştri, portocalii la culoare, mai mici decât oamenii. Arătau de parcă erau făcuţi din aluat.
2008 Extratereştrii orientară canoea înspre sac şi îl luară. Îl puseră apoi pe plajă. Nicole nu se apropie decât după ce ei urcară în canoe şi reveniră pe ocean. Le ură drum bun, fluturându şi mâna, şi se îndreptă către sac. Acesta avea un fermoar pe care l deschise cu grijă.
2009 Ceasul digital de pe masă arăta 2:48. Femeia încercă să respire mai rar şi să şi limpezească mintea de visul oribil. Imaginea lui Kenji Watanabe mort îi stăruia în minte. În timp ce se îndreptă spre baie, îşi aminti de visele ei premonitorii cu privire la moartea mamei, pe când avea doar zece ani.
2010 Trecu în linişte pe lângă camerele copiilor, îndreptându se spre partea din faţă a casei. Benjy sforăia, ca de obicei. În birou, lumina era aprinsă, dar Richard nu se afla acolo. Lipseau şi doi dintre noii bioţi plus prinţul Hal. Pe unul dintre monitoarele de pe masa de lucru era un afişaj.
2011 Lucrez la seria de bioţi 300 – ştii tu, cei care nu sunt complet programaţi şi de aceea pot fi destinaţi unor sarcini speciale – şi am motive să cred că cineva îmi spionează munca. De aceea am accelerat terminarea proiectului actual şi mă duc în afara Noului Eden pentru un ultim test.
2012 Îi trimisese înainte spre locul sondării celui de al doilea habitat pe Einsteinul său, căruia îi spunea Super Al, şi pe Garcia 325. Ei îi explicaseră paznicului de noapte, un Garcia standard, că programul experimentului se modificase şi chiar în momentul acela se realiza o investigaţie specială.
2013 Întregul proces consumase mai mult de o oră din timpul preţios. Acum după ce Super Al terminase în sfârşit, îi făcu semn lui Richard să se apropie. Garcia 325 îl îndreptă cu isteţime pe biotul paznic spre altă zonă, astfel încât să nu l poată vedea pe om. Acesta nu pierdu timpul.
2014 Micuţul robot avea loc mai mult decât suficient. Prinţul Hal se grăbi spre capătul opus. De la canalul de trecere până la podeaua din interior era o înălţime de un metru. Robotul ataşă cu îndemânare un cablu mic la un cârlig pe care îl fixă în deschizătură şi şi dădu drumul în jos.
2015 De pe monitor nu şi putea da seama. Oare sub procesorul de comenzi mecanice conţinea toate ecuaţiile corecte? Voi afla destul de curând, gândi bărbatul în timp ce elevul său începu să urce. Prinţul Hal alunecă o dată şi rămase agăţat într o mână, dar până la urmă reuşi să ajungă sus.
2016 Ascensiunea consumă totuşi alte treizeci de minute. Richard ştia că era o cursă contracronometru. Când Hal ajunse pe pervazul circular al unui hublou, Richard văzu că pătrunderea robotului în habitat era blocată de o plasă de sârmă. În lumina slabă, se putea însă vedea o mică parte din interior.
2017 Ţipă până îţi spun să te opreşti. Nu testase noul amplificator pe care l instalase în prinţul Hal la volumul maxim şi de aceea fu uluit de amplitudinea imitaţiei ţipătului de aviar, ba chiar sări înapoi. E al naibii de bun, îşi spuse după ce se adună, cel puţin dacă memoria nu mă înşală.
2018 Pe monitor, Richard văzu plasa de sârmă dându se la o parte şi şase picioroange năvălind spre prinţul Hal. Robotul continuă să ţipe. Paznicul Garcia începu să transmită prin radio apelul de urgenţă. Richard era conştient că mai avea doar câteva minute până când avea să fie silit să plece.
2019 Apoi se repetă – fâlfâitul unor aripi mari în zbor. Unul dintre picioroange îi obstrucţiona parţial vederea, dar, după câteva momente, Richard văzu o gheară cunoscută întinzându se după prinţul Hal. Ţipătul de aviar care urmă îi confirmă că nu fusese o închipuire. Imaginea de pe monitor se înceţoşă.
2020 Doctorul Edward Stafford, un om care împărtăşea pasiunea lui Turner pentru istoria medicinii, era cavalerul de onoare. Din cauză că nu avea asociaţi apropiaţi, în afară de bioţii de la spital, Robert îşi alesese restul însoţitorilor din cadrul familiei Wakefield şi al prietenilor.
2021 Rânji spre celelalte doamne. Apoi, când se întinse spre coşul de gunoi ca să scuture scrumul ţigării, îşi pierdu echilibrul. Căzu peste tejghea, lovind mai multe flacoane de produse cosmetice înainte de a ateriza grămadă pe podea. Eponine şi Ellie dădură fuga s o ajute.
2022 Se întoarse şi ieşi, împleticindu se. Nicole şi Ellie plângeau în tăcere. Nicole încercă să se concentreze asupra nunţii, dar după incidentul nedorit avea inima grea. O ajută pe Ellie să şi refacă machiajul, blestemându se în mod repetat că reacţionase cu mânie la vorbele lui Katie.
2023 Chiar înainte de începerea ceremoniei, se întoarse în camera în care se îmbrăcau bărbaţii şi le aduse la cunoştinţă absenţa lui Katie. Apoi trase cu ochiul la mulţimea care se aduna, observând că deja luase loc o duzină de bioţi. Doamne, n am fost suficient de expliciţi în invitatul se gândi.
2024 Dacă ai şti cât de mult îmi doresc să fii fericită! La cererea cuplului, Mîşkin pregătise o ceremonie eclectică. Lăudă iubirea dintre bărbat şi femeie, şi vorbi despre importanţa legăturii lor în crearea corespunzătoare a unei familii. Propovădui toleranţa, răbdarea şi altruismul.
2025 Rosti o rugăciune nepartizană, cerându i lui Dumnezeu să facă astfel încât mirele şi mireasa să dea dovadă de "compasiunea şi înţelegerea care înnobilează specia umană". Ceremonia fu scurtă, dar elegantă. Turner şi Ellie schimbară verighetele şi şi rostiră jurămintele cu glasuri puternice, hotărâte.
2026 Mîşkin se prăbuşi peste cuplul proaspăt căsătorit, cu sângele ţâşnindu i din frunte. Kenji căzu lângă el. Eponine se aruncă între miri şi oaspeţi, în timp ce se auziseră a treia şi a patra împuşcătură. Toată lumea ţipa. În teatru se dezlănţuise haosul. Alte două împuşcături urmară una după alta.
2027 Turner îl ţinea în braţe pe Mîşkin, când bunul bătrân închise ochii pentru ultima dată. Se părea că al treilea glonţ îi fusese destinat lui Turner, căci o nimerise pe Eponine, când se aruncase înnebunită ca să i salveze pe miri. Nicole ridică microfonul care căzuse o dată cu judecătorul.
2028 Ultimele patru gloanţe nu produseseră prea mult rău. Eponine sângera, dar starea ei nu era critică. Max îl lovise pe Lincoln chiar înainte ca acesta să tragă al patrulea glonţ, salvându i aproape sigur viaţa lui Nicole, întrucât glonţul o ratase cu doar câţiva centimetri.
2029 Nu trebuie să ne supunem tiraniei lui. Trecuseră trei ore de la finalul ratat al nunţii lui Ellie. Panica bântuia întreaga colonie. Televiziunea tocmai raportase că cinci şase bioţi înnebuniseră simultan şi că unsprezece dintre cei mai de vază cetăţeni ai Noului Eden fuseseră ucişi.
2030 Richard porni pe jos spre ţărmul estic al Lacului Shakespeare. În timp ce înainta cărând echipamentul greu de scufundător şi raniţa, avu senzaţia că era urmărit. De două ori i se păru că vede pe cineva cu coada ochiului, dar când se opri şi se uită în jur, nu văzu nimic.
2031 Un proiect tehnic de calitate prevede întotdeauna protecţie pentru asemenea cazuri. Richard înotă cu grijă prin tunel, încetinind la fiecare câteva minute ca să şi verifice provizia de aer. Când ajunse la capăt, trecu printr o serie de ecluze şi, în cele din urmă, ieşi într un pasaj subteran uscat.
2032 Merse o sută de metri, după care îşi scoase echipamentul de scufundător şi l depozită la marginea tunelului. Când ajunse la ieşire, care se afla în capătul estic al zonei închise ce includea ambele habitate din Semicilindrul Nordic al lui Rama, îşi scoase jacheta termică din rucsacul impermeabil.
2033 Până aici e bine, oftă. uşurat. Acum urmează planul B. Rămase patru zile în estul câmpiei. Folosindu şi binoclul mic dar excelent, putea să vadă luminile ce indicau activităţile din jurul centrului de control, din regiunea Avalon, sau din locul de sondare al celui de al doilea habitat.
2034 Richard presupuse că sursa sau sursele de lumină se aflau în Semicilindrul Sudic, de cealaltă parte a zidului îndepărtat al celui de al doilea habitat. Regreta că nu poate să zboare, astfel încât să fie în stare să se înalţe peste ziduri şi să se mişte liber în vastitatea lumii cilindrice.
2035 Şi dacă în Semicilindrul Sudic exista o regiune mai mare chiar şi decât cea care conţinea cele două habitate din nord? În a cincea zi după evadare, Richard se trezi dintr un vis deosebit de tulburător despre tatăl lui şi porni în direcţia a ceea ce numea acum habitatul aviar.
2036 Cu siguranţă, toţi oamenii care lucrau în locul de sondare îşi terminaseră munca pe ziua respectivă. Când ajunse la o jumătate de kilometru de deschizătura din zidul habitatului aviar, Richard se opri şi verifică, folosindu se de binoclu, absenţa oricăror oameni în zonă.
2037 Apoi îl trimise pe Falstaff să abată atenţia paznicului biot al locului. Nu ştia cât de uniform era pasajul spre al doilea habitat. Acasă, desenase pe podeaua biroului său un pătrat cu latura de optzeci de centimetri şi se convinsese că ar fi putut să se târască prin el.
2038 Voi afla destul de curând, îşi spuse în timp ce se apropia de habitat. În deschizătura din zid fusese reintrodus un singur set de cabluri şi instrumente, aşa că nu i fu greu să le scoată. Şi misiunea lui Falstaff se soldase cu succes – Richard nici nu l văzu, nici nu l auzi pe biotul paznic.
2039 Era imposibil. Îşi scoase întâi jacheta, apoi cămaşa, pantalonii şi pantofii. Purtând doar lenjerie de corp şi şosete, abia încăpea în pasaj. Îşi legă hainele laolaltă într o bocea, le fixă de partea laterală a raniţei şi le împinse prin deschidere. Târâşul fu foarte anevoios.
2040 Scoaterea pansamentului din rucsac era imposibilă – simpla întoarcere pe spate şi privirea înapoi reprezenta un efort monumental în spaţiul strâmt. De asemenea, îşi dădu seama că i era foarte frig. Cât timp se târâse, mişcarea îl încălzise. O dată ce se oprise, corpul dezbrăcat se răcise rapid.
2041 Dinţii începură să i clănţăne. Continuă să înainteze cu greu. După cincisprezece minute, simţi o crampă în şold şi, când corpul reacţionă la durere, se lovi cu capul de plafonul pasajului. Puţin ameţit din cauza loviturii, începu să se alarmeze când simţi sângele curgându i pe tâmplă.
2042 În faţă nu se zărea deloc lumină. Dispăruse lumina slabă care i permisese să monitorizeze înaintarea prinţului Hal. Se chinui să se rostogolească, pentru a se uita înapoi. Pretutindeni era întuneric şi începea să se facă iar frig. Îşi pipăi capul, încercând să şi dea seama cât de grav se rănise.
2043 Pereţii păreau să l strivească. Nu se mai putu controla. Ţipă. În mai puţin de o jumătate de minut, din spatele lui, în pasaj, răzbătu o lumină. Auzi ciudatul accent englezesc al biotului Garcia, dar nu reuşi să înţeleagă ce spunea. Aproape sigur întocmeşte un raport de urgenţă, se gândi.
2044 Ar fi bine să mă mişc repede. Începu să se târască din nou, ignorând oboseala, capul care sângera şi genunchii şi coatele jupuite. Mai avea doar zece, cel mult cincisprezece metri, când pasajul păru să se îngusteze. Nu putea trece! Îşi încordă toţi muşchii, dar în zadar.
2045 Începu să se zvârcolească, pentru a se scutura de picioroange şi, cumva, reuşi să înainteze în pasaj. Cu picioroangele încă umblându i pe tot corpul, se târî ultimii metri până la ieşire. Tocmai ajunsese la zona inelară din afara habitatului aviar propriu zis, când auzi în urmă un glas omenesc.
2046 Oricine ai fi, te rog să te identifici. Suntem aici ca să te ajutăm. Un reflector puternic lumină pasajul. Richard descoperi acum că avea altă problemă. Ieşirea era la un metru deasupra solului zonei inelare. Trebuia să mă fi târât cu picioarele înainte şi să fi tras rucsacul şi hainele, gândi el.
2047 Aruncă rucsacul şi hainele în zona inelară. Din spate, alt glas punea acum întrebări. Richard continuă să se târască, până ieşi cu corpul pe jumătate din pasaj. Când se simţi căzând, puse mâinile la ceafă, îşi propti bărbia în piept şi, făcându se ghem, se rostogoli în zona inelară.
2048 După ce se asigură mai întâi că nu era rănit şi că, acum, capul nu i mai sângera atât de puternic, Richard îşi luă lucrurile şi şchiopătă două sute de metri spre stânga. Se opri chiar sub hubloul unde fusese capturat prinţul Hal de către aviar. În ciuda oboselii, Richard nu pierdu timpul.
2049 Se aşeză şi începu să taie plasa metalică. Se aştepta ca picioroangele să apară dintr o clipă în alta, dar rămase singur. Nu văzu şi nu auzi nimic din interiorul habitatului. Cu toate că încercă de două ori să l cheme prin radio pe prinţul Hal, nu primi nici un răspuns.
2050 Tocmai se hotărâse să şi scoată lanterna pentru a se uita în interior, când auzi nişte sunete dedesubt şi înapoi sa. Câteva secunde mai târziu, văzu un fascicul de lumină înaintând în direcţia lui pe solul zonei inelare. Se retrase cât putu spre interiorul habitatului şi ascultă.
2051 Asta i videocameră de urmărire, se gândi. Dar are o rază limitată. Nu poate funcţiona fără fibra optică. Rămase complet nemişcat. Ce mă fac acum? se întrebă, când văzu că reflectorul ataşat la videocameră continua să baleieze aceeaşi zonă de sub hublou. Probabil că au văzut ceva.
2052 Bătăile inimii i se accelerară, când mintea îi spuse că solul habitatului interior era situat mult mai jos decât cel al inelului exterior. Îşi aminti structura de bază a lui Rama, cu învelişul extern gros şi şi dădu seama că fundul habitatului putea să fie la multe sute de metri sub el.
2053 Videocameră de urmărire încetă să se mai mişte şi reflectorul ei rămase focalizat pe un punct din zona circulară. Richard bănui că i căzuse ceva din rucsac, în timp ce se grăbise şchiopătând spre zona de sub hublou. Era convins că în scurt timp aveau să vină şi alte videocamere şi reflectoare.
2054 Îl cuprinse un profund resentiment la gândul de a petrece luni sau chiar ani în detenţie. Aşa ceva nu se va întâmpla orice ar fi, îşi promise. Se întinse şi pipăi peretele interior al habitatului, pentru a se asigura că existau destule neregularităţi de care să se sprijine cu mâinile şi picioarele.
2055 Richard îşi înfăşură coarda în jurul taliei şi începu să coboare. Nu folosi coarda decât ocazional, atunci când căuta în beznă reazeme pentru picioare. Coborârea nu era dificilă, deoarece existau multe adâncituri în care îşi putea sprijini picioarele. Continuă să coboare.
2056 Când estimă că se afla la şaizeci şaptezeci de metri sub hublou, hotărî să se oprească şi să scoată lanterna din rucsac. Nu fu deloc încântat, când îndreptă fasciculul de lumină în jos. Fundul tot nu se zărea. La cincizeci de metri se distingea doar ceva foarte difuz, ca un nor sau ceaţă.
2057 Se visă de multe ori căzând de a rostogolul, tot mai jos, fără să ajungă vreodată jos. În ultimul vis dinainte trezirii, se visă interogat de Toshio Nakamura şi doi orientali duri într o încăpere mică cu pereţi albi. Când se trezi, preţ de mai multe secunde nu ştiu unde se afla.
2058 Lăsă capul pe spate şi se uită în sus. Ştia că se afla la vreo nouăzeci de metri sub hublou (coarda de căţărare avea lungimea de o sută de metri), aşa că estimă distanţa până la apă de aproximativ două sute cincizeci de metri. Genunchii i se înmuiară, când înţelese pe deplin în ce situaţie se afla.
2059 Când începu să desfăşoare surplusul de coardă din jurul taliei, constată că braţele şi mâinile îi tremurau. Îl cuprinse dorinţa nebună să fugă, să ajungă din nou la hublou şi să părăsească definitiv lumea aceea extraterestră. Nu, îşi spuse înfrângându şi reacţia instinctivă, nu încă.
2060 Se hotărî să mănânce mai întâi ceva. Se eliberă grijuliu de o parte de coardă şi scoase din rucsac mâncare şi apă. Apoi se răsuci parţial şi îndreptă fasciculul de lumină spre interiorul habitatului aviar. I se păru că vede contururi şi forme îndepărtate, dar nu fu sigur.
2061 După ce termină de mâncat, verifică proviziile, apoi făcu o listă mentală cu opţiunile pe care le avea. Totul e foarte simplu, chicoti nervos. Mă pot întoarce în Noul Eden şi să devin deţinut. Sau pot renunţa la siguranţa pe care mi o dă coarda şi să continui să cobor peretele.
2062 Se opri o clipă şi se uită în sus şi în jos. Sau pot să rămân aici şi să aştept o minune. Aducându şi aminte că un aviar apăruse repede atunci când prinţul Hal ţipase, Richard începu să strige. După două trei minute, se opri din strigat şi începu să cânte. Cântă cu intermitenţe aproape o oră.
2063 Sursa de lumină era un glob mare, cu un fel de abajur, care atârna de plafonul habitatului. Richard estimă că globul se afla la patru kilometri de el şi cam la un kilometru deasupra celei mai proeminente structuri – un cilindru mare, de culoare maro, aflat în centrul geometric al habitatului.
2064 Singurul model de pe partea laterală a structurii era un set de linii curbe, mult distanţate, fiecare pornind de sus şi ocolind complet cilindrul înainte de a ajunge jos, chiar în dreptul punctului de pornire. Baza cilindrului se afla aproximativ la aceeaşi cotă cu hubloul prin care intrase Richard.
2065 Cei doi cvadranţi nordici (Richard intrase în habitatul aviar prin hubloul nordic) ai acestor inele erau identici; fiecare cvadrant avea cincizeci şaizeci de clădiri amplasate după acelaşi tipar. Ţinând cont de simetrie, Richard presupuse că şi ceilalţi cvadranţi se încadrau în şablonul respectiv.
2066 Atât canalul cât şi inelele de clădiri albe erau amplasate pe un platou aflat la aceeaşi altitudine cu baza cilindrului. În exteriorul canalului, cea mai mare parte a restului habitatului era ocupată de o regiune întinsă, aparent acoperită de culturi în majoritate de culoare verde.
2067 Cei patru cvadranţi identici din regiunea verde erau la rândul lor divizaţi în patru sectoare pe care Richard, bazându se pe urmărirea unei analogii cu Pământul, le numi junglă, pădure, păşune şi deşert. Timp de zece minute, bărbatul privi tăcut la panorama vastă ce se întindea în faţa lui.
2068 În orice altă parte privi, nu văzu nici o dovadă de mişcare. Nu exista nici un indiciu clar că în habitatul aviar exista viaţă. Lumina dispăru după patru ore şi Richard rămase iar pe întuneric în mijlocul peretelui vertical. Verifică termometrul, inclusiv baza sa istorică de date.
2069 Deşi îşi relaxa cu regularitate fiecare set de muşchi, sprijinindu se pe rând în diferite moduri, epuizarea i se instala treptat în corp. Era timpul să se gândească să facă ceva. Cu reţinere, hotărî că ar fi fost o prostie să abandoneze coarda şi să coboare spre şanţul cu apă.
2070 Şi pe urmă? Tot va trebui să mă întorc dacă nu găsesc imediat hrană. Începu să urce încet spre hublou. Pe la jumătatea drumului către ieşire, în timp ce se odihnea, i se păru că aude ceva foarte slab în dreapta. Se opri şi, cât mai silenţios, strecură mâna în rucsac după receptor.
2071 La început nu auzi nimic, dar, după câteva minute, prinse un sunet venind de sub el, dinspre şanţ. Îi fu imposibil să identifice cu exactitate ce anume auzea – puteau fi mai multe bărci care înaintau pe apă –, dar nu exista nici un dubiu că acolo, jos, se desfăşura o activitate.
2072 Richard îşi făcu un plan. Ştia că era o tentativă riscantă, dar în mod clar era mai bună decât nimic. Îşi verifică mâncarea şi apa, se asigură că i ajungeau o vreme şi trase adânc aer în piept. Acum ori niciodată, îşi spuse. Începu coborârea fără să se bazeze pe coardă pentru a se susţine.
2073 Îi era mai greu aşa, dar se descurca. Când ajunse la capătul corzii, o desfăcu din jurul său şi îndreptă lumina lanternei în josul peretelui. Atât cât putea vedea, existau o mulţime de intrânduri în zid. Continuă să coboare cu grijă, recunoscând în sinea sa că i era frică.
2074 O dată alunecă şi fu cât pe ce să cadă, dar reuşi să se agaţe la timp de perete. Se opri într un loc unde intrândurile de care se ţinea cu mâinile şi în care îşi proptea picioarele erau neobişnuit de solide. Estimă că se afla la cincizeci de metri deasupra şanţului cu apă.
2075 Acum am să aştept până voi auzi ceva. Vor trebui să vină mai aproape în ceaţă. La scurt timp, auzi din nou aripile. De data asta se părea că erau doi aviari. Rămase pe loc mai bine de o oră, până când ceaţa începu să se destrame. Auzi de mai multe ori bătăile din aripi ale celor care l supravegheau.
2076 Două minute mai târziu, interiorul habitatului aviar era din nou luminat. Richard nu pierdu timpul. Planul său era simplu. Bazându se pe zgomotul de bărci pe care îl auzise în beznă, presupusese că în şanţul cu apă se întâmpla ceva vital pentru aviari sau locuitorii cilindrului maro.
2077 Altfel de ce continuaseră activitatea, ştiind că el ar fi putut s o audă? Dacă ar fi amânat o măcar pentru câteva ore, aproape sigur el ar fi plecat din habitat. Avea intenţia să intre în apă. Dacă aviarii se simt ameninţaţi în vreun fel, vor reacţiona cumva, judecă el.
2078 Cel puţin nu aveau să fie uzi, dacă trebuia să escaladeze zidul pentru a ieşi. Câteva secunde mai târziu, imediat ce piciorul său atinse apa, o pereche de aviari zbură spre el din locul în care stătuse ascunsă în regiunea verde, direct peste şanţ. Aviarii erau foarte agitaţi.
2079 Scoteau sunete repezi şi nedesluşite, ţipau şi se purtau de parcă aveau de gând să l sfâşie pe Richard cu ghearele. Bărbatul era atât de mulţumit că planul său funcţionase, încât practic le ignoră manifestarea. Aviarii se rotiră deasupra lui şi încercară să l alunge înapoi spre perete.
2080 În cele din urmă, Richard urcă pe perete, ieşind foarte puţin din apă, dar asta nu păru să i mulţumească pe aviari. Aproape imediat cele două păsări începură să zboare în cercuri strânse în susul peretelui, indicându i că voiau ca el să urce. Când nu se mişcă, aviarii deveniră tot mai agitaţi.
2081 Pierduse noţiunea timpului la scurt timp după ce i se luase rucsacul. Programul lui fusese acelaşi, zi după zi. Dormea în colţul camerei. De câte ori se trezea, fie dintr o moţăială, fie dintr un somn lung, din coridor intrau doi aviari şi i dădeau să mănânce un pepene mană.
2082 Ştia că ei intrau pe uşa încuiată din capătul coridorului, dar dacă el încerca să se strecoare în apropierea uşii, pur şi simplu nu mai căpăta mâncare. Richard învăţase repede lecţia. Din două în două zile, altă pereche de aviari intra în temniţa lui şi i curăţa murdăria.
2083 La început, fusese foarte încântat. Când cei doi aviari tineri se apropiaseră, în sfârşit, suficient de mult pentru a se uita la imaginea grafică, iar după câteva minute făcuseră prima tentativă de a i lua calculatorul, hotărâse să programeze afişajul astfel încât să se repete continuu.
2084 Fuseseră întâmpinaţi de alţi şase aviari, dintre care unul ţinea calculatorul lui Richard, care încă mai repeta imaginea grafică, iar apoi escortaţi în josul unui coridor vertical larg în interiorul cilindrului. În acele cincisprezece ore, Richard fusese dus de la un grup de aviari la altul.
2085 Totuşi, la sfârşitul perioadei de observare, i se luaseră toate lucrurile şi fusese mutat în închisoare. Asta trebuie să fi fost acum trei luni, plus sau minus o săptămână, îşi zise Richard într o zi când îşi începea plimbarea pe care o făcea de două ori pe zi ca principal mod de mişcare.
2086 Coridorul din exteriorul camerei sale avea lungimea de două sute de metri. De regulă făcea opt tururi complete, mergând de la uşă la capătul coridorului, apoi până la peretele de piatră aflat chiar în faţa camerei. Iar în toată această perioadă n a existat o singură vizită din partea conducătorilor.
2087 Nu i deloc uşor să ţi faci nevoile, când trei păsări uriaşe îţi urmăresc fiecare mişcare. Se plictisise să tot mănânce la fiecare masă pepene mană, dar cel puţin era hrănitor. Lichidul din mijloc era răcoritor, iar pulpa umedă avea un gust plăcut. Tânjea totuşi să mănânce altceva.
2088 O dată, după o masă, îşi amintise brusc o ceremonie mare cu mulţi aviari. Îşi aminti un foc într o structură în formă de dom şi aviarii văitându se la unison după stingerea focului. Richard fusese nedumerit Nu reuşise să şi amintească nimic despre contextul acelei amintiri.
2089 Richard se gândea tot la odiseea sa interioară când, în ultima tură a plimbării zilnice, în timp ce trecea pe sub singura lumină din coridor, privi în faţă şi văzu că uşa de la temniţă era deschisă. Asta i, în sfârşit am înnebunit, îşi spuse. Acum am tot felul de vedenii.
2090 Uşa rămase deschisă, când se apropie de ea. O pipăi, pentru a se convinge că nu şi pierduse minţile, apoi ieşi. Trecu de două lumini, înainte de a ajunge la un mic spaţiu deschis de depozitare aflat pe dreapta. Pe rafturi erau aşezaţi opt nouă pepeni mană. M am prins! îşi spuse bărbatul.
2091 Mi au mărit închisoarea. De acum înainte, am voie să mi iau singur mâncarea. Măcar dacă ar exista şi o baie undeva... Mai jos pe hol, exista într adevăr apă curentă în altă cameră mică, pe stânga. Richard bău cu poftă, se spălă pe faţă şi fu extrem de tentat să se îmbăieze.
2092 Coridorul care trecea chiar prin faţa celulei se termina în altul transversal. Richard putea s o ia ori la stânga, ori la dreapta. Gândindu se că s ar fi putut să fie în vreun labirint menit să i testeze capacitatea mentală, îşi lăsă în intersecţie cămaşa şi o luă la dreapta.
2093 Cei doi aviari îl priviră şi luară act de prezenţa lui printr un ţipăt scurt, pe o notă diferită, apoi îşi continuară drumul pe coridor. Se întâlni apoi cu un grup de trei aviari, cu care interacţionă cam în acelaşi mod. Ce se petrece aici? se întrebă mergând mai departe.
2094 Când încercă să se apropie de masă, ca să vadă mai bine, aviarii din faţa lui se traseră binevoitori în lături. O dată ce conversaţia fu reluată, lui Richard i se păru chiar că una dintre întrebări îi fusese adresată lui. Chiar că mi pierd minţile, îşi spuse clătinând din cap.
2095 Când restricţiile îi fuseseră ridicate, Richard avusese certitudinea că în câteva ore, cel mult într o zi sau două, avea să se întâmple ceva cu adevărat important. Avusese dreptate, într un sens, căci în dimineaţa următoare fu deşteptat de doi aviari tineri şi începu orele de limbă aviară.
2096 Cu oarecare efort, Richard învăţase o mare parte din vocabularul aviar, deşi nu prea putea să facă diferenţa dintre ţipete şi sporovăielile strâns înrudite. Se văzu într un mare impas, când fu vorba să emită el însuşi sunetele. Pur şi simplu nu era în stare să vorbească limba aviară.
2097 Nu văzuse cărţi şi nici una dintre creaturi nu citea niciodată ceva. Aveau doar documentele acelea ciudate semănând cu hărţile, pe care le studiau ocazional, sau cel puţin aşa le interpreta Richard comportamentul, dar niciodată nu creau vreuna... Nici nu făceau însemnări pe ele.
2098 O dată, când încercase să pună mâna pe una, recepţionase un şoc puternic, în mod sigur un curent electric, care l făcuse să i dea drumul imediat. Mintea lui Richard sărea de la o imagine la alta în timp ce încerca să schiţeze un tipar oarecum logic al vieţii lui pe tărâmul aviar.
2099 Din când în când, vedea un aviar sau doi coborând în marele coridor vertical şi mergând mai jos de nivelurile pe care le frecventa el în mod normal. O dată văzu chiar doi pui proaspăt ieşiţi din ou, nu mai mari decât o mână de om, duşi în sus din regiunile întunecate de dedesubt.
2100 Cu altă ocazie, arătase în jos, spre întuneric, iar aviarul care îl însoţea clătinase din cap. Majoritatea creaturilor învăţase simplele mişcări din cap în semn de da şi nu din limbajul lui Richard. Undeva trebuie să mai existe şi alte informaţii, gândi el. Probabil că mi scapă unele indicii.
2101 De îndată ce termină de construit schiţa tridimensională a zonei aviare de locuit, Richard ştiu ce trecuse cu vederea. Nu sintetizase niciodată într un tablou coerent culoarele, adesea dezorganizate, din cilindru, inclusiv coridoarele verticale şi orizontale atât pentru mers cât şi pentru zburat.
2102 Fu abandonat însă când altă pasăre le întrerupse şedinţa cu ceea ce trebuie să fi fost o ştire importantă privitoare la criza în desfăşurare. Richard reveni în celula sa, simţindu se demoralizat. Se întinse pe stratul de fân şi se gândi la familia pe care o lăsase în Noul Eden.
2103 Avea în jurul gâtului patru inele albastru cobalt, iar catifeaua corpului era negru intens, presărată cu smocuri albe. Ochii îi erau uimitor de limpezi şi, sau aşa i se păru lui Richard, foarte trişti. Aşteptă ca Richard să se ridice, apoi începu să vorbească, foarte rar.
2104 În faţa celulei sale stăteau plini de respect alţi trei aviari. Aceştia porniră în spatele lui Richard şi al importantului, său vizitator. Grupul părăsi zona celulei, traversă singurul pod de peste marele coridor vertical şi intră în sectorul din cilindru unde erau depozitaţi pepenii mană.
2105 În fundul unuia dintre depozite, peretele avea nişte zimţi pe care Richard nu i observase când studiase locul. Când se apropiară la câţiva metri de aceştia, peretele glisă în lături, dând la iveală ceva similar unui ascensor uriaş. Conducătorul aviar îi făcu semn lui Richard să intre.
2106 După ce intră, cei patru aviari îi spuseră pe rând pe limba lor "la revedere" şi se aşezară în cerc pentru a da un aer oficial despărţirii cu o întoarcere şi o plecăciune. Richard îşi dădu toată silinţa să le imite sporovăitul de rămas bun înainte de a se închina şi el.
2107 Cabina imensă avea podeaua de aproximativ douăzeci de metri pătraţi, cu tavanul la opt zece metri deasupra capului lui Richard. Podeaua era plată, cu excepţia a două perechi de caneluri paralele, câte una de fiecare parte, care duceau de la uşă la partea din spate a ascensorului.
2108 Dacă mergem până jos de tot, cu o viteză egală cu viteza normală a unui ascensor terestru, călătoria asta ar putea să dureze câteva minute. Fură cele mai lungi trei minute din viaţa lui. Richard nu avea absolut nici o idee despre ce avea să găsească după ce se deschideau uşile ascensorului.
2109 Uşile mari se deschiseră şi, preţ de câteva secunde, Richard fu sigur că inima îi sărise din piept Chiar în faţa lui, şi privindu l în mod evident cu toţi ochii lor, stăteau două creaturi cu mult mai ciudate decât tot ce şi imaginase că ar putea exista. Bărbatul nu putu să se mişte.
2110 Pe lângă cei doi ochi uriaşi, lăptoşi, ovoidali amplasaţi de o parte şi de alta a unei axe de simetrie imaginară care diviza capul, creaturile mai aveau doi ochi ataşaţi la nişte pedunculi care se înălţau zece doisprezece centimetri deasupra părţii superioare a frunţii.
2111 Creaturile se întoarseră una spre alta şi comunicară printr un zgomot de înaltă frecvenţă emis dintr un mic orificiu circular de sub ochii ovali. Richard clipi de mai multe ori, îl apucă ameţeala şi se lăsă într un genunchi pentru a şi redobândi echilibrul. Inima continua să i bată cu putere.
2112 Timp de câteva minute, rămaseră mai mult sau mai nemişcaţi, de parcă l ar fi încurajat pe Richard să i studieze. Luptându se cu teama, el încercă să i cerceteze în mod obiectiv, ştiinţific. Creaturile aveau dimensiunea unui câine de mărime mijlocie, dar în mod sigur cântăreau mult mai puţin.
2113 Bărbatul tocmai îşi adunase suficient curaj pentru a le privi din nou capetele incredibile, când auzi în spatele celor doi extratereştri un zgomot ascuţit, ca de sirenă. Creaturile se întoarseră. Richard se ridică şi văzu a treia creatură care se apropia rapid. Deplasarea ei era absolut remarcabilă.
2114 Pretutindeni se vedeau echipamente automate şi de înaltă tehnologie. În plafonul aflat la zece metri deasupra, un dispozitiv mecanic de cules fructe se mişca pe un sistem de rulare. Acesta apuca pepenii pe rând şi i încărca în vagoane de marfă staţionate pe canelurile din capătul opus al camerei.
2115 În timp ce Richard şi gazdele lui se uitau, un vagon lunecă în josul canelurii şi se opri în ascensor. Creaturile porniră pe unul dintre intervalele din cameră şi Richard se grăbi să le urmeze. Ele îl aşteptară la uşă, apoi se grăbiră spre stânga, întorcându se să vadă dacă bărbatul se mai zărea.
2116 Ceea ce trecea drept balustrada de la marginea scării era o barieră înaltă de numai treizeci de centimetri. Extraterestrii călătoreau în poziţie orizontală, cu toate cele şase picioare pe rampa care se mişca. Richard, care iniţial stătea în picioare, se lăsă rapid în patru labe, pentru a nu cădea.
2117 Dar cum se hrănesc? se întrebă pământeanul, observând că gaura circulară de care se foloseau pentru a comunica nu era în mod sigur suficient de mare pentru mâncare. Pe capetele lor nu existau alte orificii, deşi se zăreau proeminenţe şi încreţituri al căror scop era necunoscut.
2118 Cele trei creaturi îl aşteptară să păşească pe platformă şi l conduseră într o clădire hexagonală care avea pe faţadă semne roşu aprins. Ciudat, gândi el uitându se la înfloriturile bizare, am mai văzut scrisul ăsta... Desigur, pe harta sau ce o fi fost documentul pe care îl citeau aviarii.
2119 Fu introdus într o cameră luminată şi decorată cu gust, cu modele geometrice în alb şi negru. În jurul lui se aflau obiecte de toate formele şi mărimile, dar habar n avea ce reprezenta vreunul. Extratereştri apelară la limbajul semnelor pentru a l informa că acolo avea să rămână, apoi plecară.
2120 Domnul Wakefield studie circumspect mobilierul, încercând să şi dea seama care putea să fie patul, după care se întinse să doarmă pe podea. Mirmipisici. Aşa am să le spun. Richard se trezise după un somn de patru ore, şi nu înceta să se gândească la creaturile extraterestre.
2121 Alese mirmipisică pentru că i sună mai bine rostit cu "i" decât cu "e". Camera lui era foarte bine luminată. De fapt, peste tot unde fusese în habitatul mirmipisicilor iluminarea era excelentă, în contrast evident cu coridoarele catacombe din părţile superioare ale cilindrului maro.
2122 Şi e aceeaşi pereche care mi a adus pepenele şi apa? Se gândi la toate mirmipisicile pe care le văzuse, inclusiv la cele care trecuseră pe lângă el coborând cu ascensorul. Nu şi putu aminti nici o caracteristică distinctivă sau de identificare a vreunei creaturi individuale.
2123 Grozavi îşi spuse Richard, luând o la fugă după ele. Or fi crezând că toţi oamenii sunt atleţi. O mirmipisică se opri la patruzeci de metri în faţa lui. Nu se întoarse, însă Richard îşi dădu seama că era urmărit pentru că ambii pedunculi ochi erau aplecaţi spre spate, în direcţia lui.
2124 O încăpere mare cam de dimensiunea unei săli de teatru avea pe podea trei bazine umplute cu lichid. În această sală se aflau în jur de o sută de mirmipisici, dintre care jumătate înotau în bazine (având deasupra nivelului apei doar pedunculii ochi şi jumătatea superioară a carapacelor).
2125 Şi de ce m au adus aici! În clipa aceea, o mirmipisică îl bătu pe spate. Arăta spre Richard, apoi către bazine, iar apoi spre gura pământeanului, dar acesta nu pricepea deloc ce i spunea. În continuare, mirmipisică ghid coborî panta spre bazine şi se cufundă într un bazin cu lichid vâscos.
2126 În cele din urmă, un extraterestru îşi băgă degetul în noroi, după care atinse, cu acelaşi deget, buzele lui Richard. Îmi spun probabil că bazinele sunt pentru mâncat, gândi omul. Aşadar ele nu mănâncă pepene mană sau, cel puţin, au un regim alimentar mai variat? Toate astea sunt fascinante.
2127 În continuare, Richard merse cu ascensorul, însoţit de cei doi ghizi ai săi. Cam la nivelul douăzeci, creaturile părăsiră ascensorul şi atriumul deschis, pornind pe un coridor care se sfârşea într o fabrică vastă plină de mirmipisici şi utilaje angajate într o gamă impresionantă de activităţi.
2128 Existau zgomote de toate felurile, izuri de metale şi substanţe chimice, şi scâncet de mirmipisici. Într un loc, pământeanul urmări o pereche de mirmipisici care repara un culegător de fructe mecanic asemănător cu cel pe care îl văzuse cu o zi înainte în depozitul de pepeni mană.
2129 Dintr un cubicul adiacent, pe altă bandă intrau sfere mici cu diametrul de doi centimetri. În locul în care cele două benzi transportoare se întâlneau, o instalaţie dreptunghiulară, montată în tubulatura care atârna din tavanul înalt, cobora asupra pieselor cu un ciudat zgomot de sucţiune.
2130 Treizeci de secunde mai târziu, mirmipisica operator retrase instalaţia şi o pereche de picioroange coborâră de pe bandă, îşi înfăşurară în jurul lor picioarele lungi şi săriră într o cutie care semăna cu un imens cofraj pentru ouă. Richard urmări de mai multe ori procesul.
2131 Probabil şi nava spaţială cu care or fi venit ele şi aviarii. Deci ce i asta? Un gen avansat de simbioză? Clătină din cap, în timp ce procesul de asamblare a picioroangelor continua să se desfăşoare în faţa lui. Peste câteva momente auzi în spatele său un zgomot mirmipisicesc.
2132 Ghizii săi îl conduseră pe un coridor larg către o uşă mare aflată la câteva sute de metri. Pentru prima dată nu alergau. În timp ce se apropiau de uşă, alte trei mirmipisici intrară în hol din coridoare laterale mai mici şi începură să vorbească în limbajul lor de înaltă frecvenţă.
2133 Le studie cu atenţie în timp ce vorbeau, privindu le mai ales feţele. Până şi încreţiturile şi cutele din jurul orificiului care emitea sunete şi al ochilor ovali erau identice de la creatură la creatură. Nu există absolut nici o cale de a deosebi o mirmipisică de alta.
2134 După câteva clipe, uşa se deschise şi pământeanul fu introdus în ceea ce semăna cu o catedrală subterană. Sala în care se afla avea înălţimea de peste cincizeci de metri. Podeaua era un cerc cu diametrul de aproximativ treizeci de metri, iar în jurul cercului se aflau şase naosuri separate.
2135 A şasea sculptură, în care apărea o mirmipisică tânără semănând foarte mult cu cele pe care Richard le văzuse mai devreme, îi confirmă ceea ce presupusese când urmărise decoraţiunile. Doamne sfinte, îşi spuse, aşadar pepenele mană este un ou de mirmipisică! Dar n are nici o logică.
2136 De fapt, mirmipisicile chiar m au hrănit şi pe mine cu ouă de ale lor... Ce se petrece aici? Era atât de uluit de ceea ce descoperise (şi atât de obosit de cât umblase – de fapt, alergase) până atunci, încât se aşeză în faţa sculpturii care le reprezenta pe mirmipisicile tinere.
2137 Bărbatul trase concluzia că ceea ce considera a fi principii biologice fundamentale nu erau valabile în cazul aviarilor şi mirmipisicilor. În timp ce reflecta la ciudatele lucruri noi pe care le aflase, în jurul lui se adună un grup de mirmipisici. Toate îi făcură semn să se ridice.
2138 Un minut mai târziu, le urma pe o rampă care se lărgea spre o criptă specială din subsolul catedralei. Pentru prima dată de la intrarea lui Richard în habitat, lumina era slabă. Mirmipisicile de lângă el se mişcau încet, aproape cu respect, în timp ce înaintau pe un culoar larg cu tavan arcuit.
2139 E vie, se gândi el, uitându se fascinat. Cinci minute mai târziu, în substanţă se deschise o cărare pe o distanţă de zece metri, suficient de mare ca Richard să poată merge pe ea. Mirmipisicile din jur îi făceau semn spre ţesătura din bumbac, dar Richard clătină din cap.
2140 Îmi pare rău, dragelor, vru să le spună, dar situaţia are ceva ce nu mi place. Dacă n aveţi nimic împotrivă, am să sar peste partea asta a turului. Mirmipisicile continuau să indice substanţa. Richard nu avea de ales, şi ştia asta. Ce or să mi facă? se întrebă făcând primul pas.
2141 Se întoarse. Mirmipisicile nu se clintiseră. Richard parcurse toţi cei zece metri de cărare, până într un loc unde putu să întindă mâna şi să atingă unul dintre ciudaţii ganglioni din reţeaua vie. În timp ce examina cu atenţie ganglionul, substanţa din jurul său începu să se mişte din nou.
2142 Richard se răsuci şi văzu că poteca din spatele lui se închidea. Înnebunit pe moment, încercă s o ia la fugă înapoi spre culoar, dar zadarnic. Reţeaua îl prinse, şi el se resemnă să accepte ceea ce urma să se întâmple. Rămase complet nemişcat, în timp ce reţeaua îl înfăşura.
2143 Elementele micuţe, ca nişte aţe, aveau lăţimea de aproape un milimetru. Începură să i acopere corpul încet şi constant. Aşteaptă, gândi Richard, aşteaptă. O să mă sufoci. Dar, surprinzător, deşi sute de filamente îi înfăşurau deja capul şi faţa, nu i venea deloc greu să respire.
2144 După multe încercări, reuşi în sfârşit să înlăture filamentele albe de pe o mică porţiune a antebraţului, dar zona eliberată sângera. Richard îşi privi corpul şi estimă că sub stratul exterior al pielii sale se găseau probabil în jur de un milion de elemente din plasa vie.
2145 Se cutremură. Încă era uimit că nu se sufocase. Pe când se întreba cât aer pătrundea până la el prin reţea, auzi în minte un glas. Nu mai încerca să analizezi totul, oricum n ai să înţelegi niciodată. Pentru prima dată în viaţa ta, trăieşte pur şi simplu o aventură incredibilă.
2146 Cândva în decursul zilelor (sau săptămânilor) de când trăia în plasa extraterestră îşi schimbase poziţia. În timpul uneia dintre primele sale moţăieli, reţeaua îi înlăturase şi hainele. Acum zăcea pe spate, sprijinit de o porţiune extrem de densă a împletiturii fine care îl înconjura.
2147 Mintea lui nu se mai mira în mod constant cum de reuşise să supravieţuiască. Cumva, ori de câte ori îi era foame sau sete, nevoile îi erau rapid satisfăcute. Produsele de excreţie dispăreau întotdeauna în câteva minute. Respira cu uşurinţă, cu toate că era complet înfăşurat de plasa vie.
2148 Reţeaua dezvoltă un ciclu regulat de interacţiune cu Richard. Timp de cincisprezece până la douăzeci de ore succesiv, îşi ţinea ataşate de el miile de filamente, iar apoi îl elibera complet preţ de mai multe ore. Richard dormea fără vise, ori de câte ori nu era ataşat la reţea.
2149 Dar de fiecare dată când firele începeau să se înfăşoare din nou în jurul lui, simţea un val de energie înnoită. Visele îi erau active şi pline de viaţă, dacă dormea în timp ce era ataşat la reţeaua extraterestră. Richard nu prea visa de obicei şi deseori râsese de Nicole că o preocupau visele ei.
2150 Dar, pe măsură ce imaginile din vis deveneau mai complexe şi în unele cazuri absolut bizare, Richard începu să şi dea seama de ce le dădea Nicole atâta atenţie. într o noapte, visă că era din nou adolescent şi urmărea piesa Cum vă place în oraşul său natal Stratford on Avon.
2151 Amintirile despre copii erau la fel de vii. Îi era dor şi de ei, mai ales de Katie. Îşi aminti ultima discuţie cu ea, cu câteva zile înainte de nuntă, când trecuse pe acasă să şi ia nişte haine. Katie fusese deprimată şi avea nevoie de sprijin, dar el nu fusese în stare s o ajute.
2152 Pur şi simplu legătura n a existat, se gândi Richard. Recenta imagine a lui Katie, ca tânără sexi, fu înlocuită de imaginea unei fete neastâmpărate de zece ani zburdând prin piaţetele din New York. Suprapunerea celor două imagini îi produse bărbatului o profundă senzaţie de pierdere.
2153 Într o asemenea ocazie îşi aminti nu numai copleşitoarele sentimente de dragoste şi adoraţie pe care le simţise pentru Sarah Tydings când o văzuse prima dată pe scenă, ci şi emoţiile trăite în perioada cât o curtase, inclusiv pasiunea dezlănţuită a primei lor nopţi de dragoste.
2154 Atunci rămăsese fără respiraţie, iar acum, cu mulţi ani mai târziu, învăluit de creatura extraterestră care semăna cu o reţea neurală, reacţia lui fu la fel de puternică. În scurt timp, Richard avu impresia că nu mai deţinea nici un control asupra amintirilor care se activau în creierul său.
2155 În altă aducere aminte deosebit de mulţumitoare, mintea lui sări sprinţară de la piesă la piesă, acoperind toate spectacolele cu piesele lui Shakespeare pe care le văzuse între zece şi şaptesprezece ani. Fiecare are nevoie de un erou, ca un impuls de a aduce la suprafaţă ce are mai bun în sine.
2156 Unele amintiri erau dureroase, mai ales cele din copilărie. În una dintre ele, Richard avea din nou opt ani şi stătea pe un taburet la masa mică din sufrageria familiei. Atmosfera la masă era încordată. Tatăl lui, beat şi supărat pe lume, îi fulgera pe toţi cu privirea, în timp ce mâncau în tăcere.
2157 Acum nu putu să şi reţină lacrimile, în timp ce şi amintea cât de neajutorat şi speriat se simţise în preajma nervosului şi brutalului său tată. într o zi, Richard începu să şi amintească brusc detalii din lunga sa odisee în Rama II şi o durere de cap puternică aproape că l orbi.
2158 Era uluit de aceste amintiri noi pe care nu le mai accesase până acum, nici măcar o singură dată de când se trezise din coma în care îl găsise familia lui în New York. Acum îmi amintesc şi alte lucruri despre octopăianjeni, se gândi cu emoţie. Vorbeau între ei în culori care le înconjurau capetele.
2159 Erau prietenoşi din fire, dar hotărâţi să afle despre mine tot ce puteau. Ei... Imaginea mentală dispăru şi durerea de cap reveni. Firele din reţea tocmai se deconectaseră. Richard era extenuat şi adormi repede. După zile şi zile de amintiri, derularea acestora încetă brusc.
2160 În a doua săptămână, totuşi, un ganglion sferic neobişnuit, cu mult mai mare şi mai des înfăşurat decât bulgării normali din plasa vie, începu să se dezvolte la douăzeci de centimetri distanţă de capul lui Richard. Ganglionul crescu până atinse mărimea unei mingi de baschet.
2161 La scurt timp după aceea, imensul bulgăre eliberă sute de filamente care se inserară în pielea din jurul circumferinţei craniului lui Richard. În sfârşit, se gândi bărbatul ignorând durerea cauzată de invazia firelor în creierul său, acum vom vedea ce a fost cu toate astea.
2162 Calitatea imaginilor mentale se îmbunătăţi totuşi foarte repede, căci inventă cu isteţime un mod rudimentar de comunicare cu plasa. De îndată ce prima imagine îi apăru în minte, Richard trase concluzia că reţeaua, care de zile întregi îi citea amintirile, nu încerca să scrie în creierul său.
2163 Planeta acoperită de nori, cu două luni mititele şi o stea galbenă, îndepărtată şi solitară drept sursă de căldură şi lumină era în mod sigur locul natal al reţelelor sesile. Suita de imagini care urmă îi arătă lui Richard diverse peisaje de pe planetă. Ceaţa era omniprezentă pe sol.
2164 În majoritatea imaginilor, sub ceaţă exista un sol arid, brun, fără pietre. Doar pe litoraluri, unde solul sterp întâlnea valurile verzi ale lacurilor şi oceanelor, exista sugestia vieţii. În una dintre acele oaze, Richard văzu nu doar mai mulţi aviari, ci şi un amestec fascinant de alte fiinţe vii.
2165 Toate imaginile rămase reprezentau un aviar, un pepene mană, o mirmipisică, o reţea sesilă, sau o combinaţie a celor patru. Scenele erau toate luate din ceea ce Richard presupuse că reprezenta "viaţă normală" pe planeta lor natală şi intrau în amănunte pe tema generală a simbiozei dintre specii.
2166 În mai multe imagini aviarii erau arătaţi protejând coloniile subterane ale mirmipisicilor şi sesilelor de invazia unor animale mici şi plante. Alte imagini înfăţişau mirmipisicile ocupându se de puii de aviari proaspăt ieşiţi din ouă sau transportând cantităţi mari de pepeni mană la un locaş aviar.
2167 Sau reţelele acestea ciudate sunt un fel de placentă cugetătoarei. Succesiunea de imagini îi lăsă impresia clară că, în sensul ierarhic, sesilele erau specia dominantă dintre cele trei. Toate tablourile sugerau că atât mirmipisicile cât şi aviarii le purtau un respect deosebit creaturilor reţea.
2168 Succesiunea conţinea mii de cadre. După ce fu repetată de două ori, filamentele se desprinseră de Richard şi reveniră la ganglionul uriaş. În zilele următoare, pământeanul fu lăsat practic în pace, racordările la gazda lui fiind limitate la cele necesare supravieţuirii.
2169 Cea din mijloc avea două picioare rupte, iar segmentul posterior îi era strivit, de parcă fusese călcată de o maşină grea sau de un camion. Cele două însoţitoare ale ei o cărară în plasă şi apoi plecară. În câteva secunde, sesila începu să se înfăşoare în jurul nou sositei.
2170 Că sesilele sunt medici pentru mirmipisici, la fel cum mirmipisicile sunt medici pentru aviari! Plasa nu îşi limită atenţia la părţile rănite ale mirmipisicii. De fapt, în timpul lungii perioade de trezie, Richard se uită cum reţeaua închise complet creatura într un cocon strâns.
2171 Pulsul lui Richard se dublă, când coconul dispăru de tot, dar nu se mai zări nici urmă de mirmipisică. Nu prea avu timp să se întrebe ce se întâmplase cu aceasta. În câteva minute, filamentele din marele ganglion erau din nou ataşate la craniul său şi altă succesiune de imagini îi rulă în creier.
2172 Chiar din prima imagine, Richard văzu cinci oameni soldaţi care îşi aveau tabăra pe malul şanţului cu apă din habitatul aviar. Mâncau. Lângă ei se găsea o mulţime de arme impresionante, inclusiv două mitraliere. Imaginile ce urmară îi arătară pe oameni atacând al doilea aviar.
2173 A doua imagine înfăţişa o gaură mare pătrată într un sector păşune al regiunii verzi. În gaură se puteau zări rămăşiţele mai multor aviari morţi. Un om cu o roabă în care se aflau alte două cadavre de aviari se apropia de groapa comună. Richard fu zguduit de ceea ce vedea.
2174 Şi de ce le văd acum? Trecu repede în revistă toate evenimentele recente din lumea sesilă şi trase concluzia, considerabil şocat, că mirmipisica infirmă văzuse, de fapt, tot ce îi era arătat lui şi că fiinţa reţea scosese, cumva, imaginile din mintea mirmipisicii şi le transferase în creierul lui.
2175 O dată ce înţelese, Richard acordă mai multă atenţie imaginilor. Era absolut revoltat de invazia şi măcelul pe care le vedea. În una dintre ultimele imagini erau arătaţi trei soldaţi într un raid printr un complex de apartamente aviare din cilindrul maro. Nu lăsară nici un supravieţuitor.
2176 Şi aviarii vestesc miracolul substanţelor chimice înălţate la rang de conştiinţă. Ei sunt ca noi. Sunt fraţii noştri. În următoarele secunde, mintea lui Richard fu invadată de amintirea multelor sale interacţiuni cu creaturile păsăreşti, fapt care alungă imaginile implantate.
2177 Ele mi au salvat viaţa, îşi zise, gândindu se la zborul nebunesc peste Oceanul Cilindric. Fără să aibă nimic de câştigat. Care om ar fi făcut o faptă bună similară pentru un aviari se întrebă cu amărăciune. Richard plânsese rareori în viaţa lui, dar mila faţă de aviari îl copleşi.
2178 Richard urmări cu atenţie cum treizeci de ganglioni mici realizară o sferă cu diametrul de aproximativ cincizeci de centimetri pe partea opusă a cavităţii. Un filament neobişnuit de gros unea fiecare ganglion cu centrul sferei. La început, Richard nu putu detecta nimic În sferă.
2179 Şi apoi le a reţinut acolo săptămâni întregi! Mintea logică a lui Richard începu să respingă ipoteza că mirmipisica dispărută ouase. Încet dar sigur, dezvoltă o explicaţie alternativă pentru ceea ce observase, explicaţie care sugera o biologie mai complexă decât tot ce întâlnise pe Pământ.
2180 Dar dacă pepenii mană, mirmipisicile şi reţeaua sesilă sunt toate manifestări ale ceea ce am numi aceeaşi speciei se întrebă el. Zguduit de ramificaţiile acelei ipoteze simple, petrecu două lungi perioade de trezire trecând în revistă tot ce văzuse în al doilea habitat.
2181 Matematica şi fizica fuseseră principalele elemente ale educaţiei sale. În timp ce se chinuia să înţeleagă posibilul ciclu de viaţă al creaturii în care trăia de multe săptămâni, Richard fu uluit de ignoranţa sa. Îşi dori să fi învăţat mai multă biologie. Cum pot să i ajut? se întrebă.
2182 Nici măcar n am idee de unde să încep. Mult mai târziu, avea să se întrebe dacă până în acel moment al şederii sale în interiorul sesilei, creatura învăţase nu numai cum să i citească memoria ci şi cum să i interpreteze gândurile. La câteva zile după aceea, avu vizitatori.
2183 Aduseseră hainele lui. Când Richard făcu un efort pentru a se mişca, gazda sa extraterestră nu încercă să l reţină. Avea picioarele moi dar, după ce se îmbrăcă, reuşi să le urmeze pe mirmipisici în coridorul din adâncurile cilindrului maro. Sala mare fusese evident de curând modificată.
2184 De fapt, în acelaşi timp în care mirmipisica profesor îi arăta lui Richard diverse obiecte în pictura deja terminată, mirmipisicile pictori lucrau la frescă. În primele lecţii ale lui Richard în sală, o duzină de creaturi se ocupa de schiţarea sau pictarea celorlalte secţiuni.
2185 Era limpede că extraterestrii ştiau că erau pe cale de a fi cotropiţi şi exterminaţi de către oameni. Picturile constituiau încercarea lor de a i furniza lui Richard date care l ar fi putut ajuta să i salveze. Dar cum putea afla el destule doar din picturi? Realizarea artistică era minunată.
2186 Creaturile lucrau în poziţie verticală, cu cele două membre posterioare pe podea, şi cu cele patru membre anterioare lucrând împreună la realizarea schiţei sau picturii. Vorbeau între ele, dar nu făceau atât de mult zgomot încât să l deranjeze pe bărbatul aflat în cealaltă parte a sălii.
2187 O diagramă în lungul părţii de sus a succesiunii principale folosea sori şi luni, pentru a preciza scara timpului. Din aranjamentul respectiv, Richard înţelese că durata de viaţă a manifestării mirmipisică a speciei era foarte scurtă în comparaţie cu durata de viaţă a sesilelor.
2188 Richard dormea într o cameră mică, nu departe de sala murală. Lecţiile durau trei patru ore fiecare, după care primea de mâncare sau era lăsat să doarmă. Uneori, când intra în sala mare, îşi arunca ochii peste picturile, unele încă incomplete, din jumătatea a doua a frescei.
2189 Mirmipisicile voiau să fie sigure că Richard învăţa mai întâi biologia. După vreo zece zile, fu încheiată şi a doua jumătate a frescei. Richard rămase uluit când, în sfârşit, i se dădu voie s o studieze. Numeroşii oameni şi aviari erau reprezentaţi cu o acurateţe extraordinară.
2190 Aici apăreau mai multe detalii decât văzuse Richard în spectacolul de imagini mentale din vremea când era în sesilă, dar nu află nimic substanţial nou. Totuşi detaliile oribile ale masacrului continuu îl tulburară iarăşi. De asemenea, imaginile îi declanşară în minte o întrebare interesantă.
2191 Pe părţile laterale ale rucsacului existau alte două buzunare, mai mici. În unul era îndesat un tub cilindric, argintiu, lung de cincisprezece centimetri, iar celălalt conţinea două ouă mici de aviar din piele. Fresca arăta activitatea sugerată lui Richard într o succesiune ordonată.
2192 Acolo, călăuzit de o pereche de aviari, urma să coboare pe malul şanţului cu apă, unde avea să fie preluat de un mini submarin. Submarinul avea să coboare sub zidul modulului, să intre într un corp mare de apă şi să iasă la suprafaţă la ţărmul unei insule cu mulţi zgârie nori.
2193 Asta înseamnă că şi Camera Albă s ar putea să mai existe. Secvenţele evadării lui Richard erau înconjurate de multe alte imagini, unele oferind detalii despre plantele şi animalele extraterestre din regiunea verde, altele oferind instrucţiuni explicite despre manevrarea submarinului.
2194 A doua zi, după un somn lung, bărbatul fu echipat cu rucsacul şi condus de gazdele sale în camera sesilei. Acolo, cei patru pepeni mană pe care îi urmărise crescând cu două săptămâni în urmă fură scoşi din reţea de către mirmipisici şi puşi în rucsacul său. Erau foarte grei.
2195 Apoi altă mirmipisică folosi un instrument semănând cu un foarfece pentru o tăia din sesilă o masă cilindrică ce conţinea patru ganglioni şi filamentele lor. Materialul fu introdus într un tub argintiu care, la rândul său, fu băgat într un buzunar lateral, mai mic, al rucsacului.
2196 Asta trebuie să fie clipa despărţirii, gândi el când mirmipisicile arătară spre coridor. Dintr un motiv oarecare îşi aduse aminte că Nai Watanabe susţinuse că salutul thailandez numit wai, o mică plecăciune cu palmele alipite în faţa părţii superioare a pieptului, era un semn universal de respect.
2197 Zâmbind în sinea sa, execută un wai în faţa celor şase mirmipisici care îl înconjurau. Spre uimirea lui, toate îşi uniră două câte două cele patru membre anterioare în faţa abdomenului şi făcură o plecăciune uşoară în direcţia lui. Subsolul adânc al cilindrului maro era evident nelocuit.
2198 După ce părăsi camera sesilei, Richard şi călăuza sa trecură mai întâi pe lângă alte mirmipisici, mai ales în vecinătatea atriumului. Dar, o dată ce se aflară pe rampa ce cobora la subsol, nu mai întâlniră nici măcar o singură mirmipisică. Călăuza lui Richard trimise înainte un piciorong.
2199 Unul dintre ei avea pe aripă o cicatrice urâtă, de parcă fusese lovit de o rafală de gloanţe. Richard se afla într o pădure relativ deasă, cu copaci înalţi de trei patru metri. Deşi lumina era slabă, nu i fu greu să găsească o potecă sau să i urmeze pe aviarii de deasupra lui.
2200 La dracu', are numai două! Bărbaţii erau la numai cincizeci de metri distanţă de Richard. El rămase absolut nemişcat mai mult de cinci minute. Între timp, soldaţii stăteau lângă cadavrul aviarului, fumând şi discutând despre război. Richard începu să simtă o durere în piciorul drept.
2201 În cele din urmă, îşi aruncă privirea în jos şi, spre groaza lui, descoperi că una dintre creaturile rozătoare pe care le văzuse în fresca din habitatul mirmipisicilor îi mâncase ce i rămăsese din pantof şi acum îi ronţăia laba piciorului. Încercă să şi scuture piciorul cu putere, dar fără zgomot.
2202 Are patru pepeni uriaşi... Brusc, fură loviţi din cer. Probabil că în total fusese o duzină de aviari, înnebuniţi de furie şi ţipând în timp ce atacau. Cei doi soldaţi fură trântiţi la pământ. Richard o rupse la fugă. Un aviar ateriză pe faţa primului soldat şi începu s o sfâşie cu ghearele.
2203 Începură focuri de armă, căci alţi soldaţi din vecinătate, auzind zgomotele, veniră în fugă ca să ajute patrula. Richard nu ştia cum avea să găsească submarinul. Alerga la vale cât îl ţineau picioarele şi cât îi permitea greutatea din spinare. Focurile de armă din urmă se înteţiră.
2204 În trei minute, localizară mini submarinul. Nava se scufundase deja, când oamenii urmăritori apărură în regiunea verde. Înăuntru, Richard îşi dădu jos rucsacul şi l puse înapoia sa, în micul compartiment de control. Se uită la însoţitorul aviar şi încercă două fraze simple pe limba lui.
2205 Richard şi aviarul îşi spuseră foarte puţine. În timpul primei părţi a călătoriei, omul îl urmări cu atenţie pe conducătorul aviar cum manevra submarinul. Îşi luă notiţe pe calculator şi, în partea a doua a călătoriei preluă el însuşi comenzile pentru o perioadă scurtă.
2206 Când nu era prea ocupat, Richard îşi punea întrebări despre tot ce trăise în al doilea habitat. Mai presus de toate, voia să ştie de ce se afla el, şi nu una dintre mirmipisici, în submarin cu pepenii mană şi bucata de reţea sesilă. Probabil că mi scapă ceva, reflectă pentru sine.
2207 În fiecare secundă a fiecărei ore a fiecărei zi, senzorii ramani captează acest cvadrilion de biţi de date. La procesorul de telecomunicaţii, datele sunt etichetate, cernute, analizate, comprimate şi stocate în dispozitive de înregistrare ale căror componente individuale sunt mai mici decât un atom.
2208 Au fost ucişi fără milă şi acum au rămas mai puţin de o sută. Până în prezent, oamenii nu au străpuns integritatea domeniului sesil. Totuşi au găsit puţurile ascensoarelor ce duc în părţile inferioare ale cilindrului maro. În prezent, oamenii pun la punct planuri de atac asupra adăpostului sesil.
2209 Habitatul oamenilor continuă să fie dominat de indivizi cu caracteristici total diferite de cele ale contingentului observat în Rama II şi la Baza de Tranzit. Centrul preocupării actualilor conducători ai oamenilor este păstrarea puterii personale, cu implicaţii grave pentru bunăstarea coloniei.
2210 În ciuda atât a mesajului video cât şi a prezenţei oamenilor mesageri în mijlocul lor, aceşti conducători nu cred probabil că sunt realmente monitorizaţi, deoarece comportamentul lor nu reflectă deloc posibila existenţă a unui set de valori sau legi etice care să ia locul propriei lor dominaţii.
2211 Conducătorii oamenilor, şi chiar majoritatea coloniştilor, n au arătat absolut nici o remuşcare cu privire la distrugerea şi posibila exterminare a aviarilor. Familia de oameni care a stat peste un an la Baza de Tranzit nu mai are nici o influenţă asupra activităţilor coloniei.
2212 Recent, soţul a plecat de pe domeniul sesil spre insula din mijlocul navei spaţiale. Avea la el atât embrioni de aviari cât şi de sesile. În prezent, se află într un mediu familiar şi de aceea ar trebui să fie capabil să supravieţuiască şi să hrănească puii celorlalte specii.
2213 Pentru sesile, procesarea informaţiilor este o activitate principală şi, de aceea, nu este de mirare că au fost sensibile la sugestiile intervenţioniste. Totuşi oamenii, mai ales conducătorii, duc o viaţă atât de activă încât au foarte puţin timp (dacă îl au şi pe acesta) pentru a cugeta.
2214 Ca specie, sunt atât de diferiţi de la individ la individ încât nu poate fi proiectat un pachet de transmisii cu largă aplicabilitate. Dacă un set de semnale ar putea conduce la o modificare pozitivă în comportamentul unui om, aproape sigur acelaşi set nu va avea nici un impact asupra altuia.
2215 Întreaga gamă de posibile exprimări biologice rămâne latentă, în principal din cauza resurselor teritoriale restrânse şi a lipsei unei competiţii reale. Totuşi ei poartă potenţialul semnificativ de expansiune care le a caracterizat cele câteva transferări cu succes de la un sistem solar la altul.
2216 Nici chiar pierderea irevocabilă a unei singure specii nu justifică o alarmă de gradul 2; cu toate acestea, permanentul comportament imprevizibil şi împotriva vieţii al actualilor conducători ai oamenilor provoacă o puternică îngrijorare că misiunea ar putea suferi şi alte pierderi grave.
2217 Bunicii noştri – mama şi tatăl meu – probabil că mai locuiesc încă acolo, într un orăşel numit Lamphun. Iată l aici. Nai arată un punct pe o hartă decolorată. Atenţia băieţilor începuse s o ia razna. Sunt încă prea mici, gândi ea. E prea mult chiar şi pentru copii sclipitori.
2218 Poate că lecţiile astea nu sunt deloc pentru ei, se gândi continuând să urmărească meciul de fotbal de pe strada slab luminată din Avalon. Galileo îl driblă pe Kepler şi trase într o poartă imaginară. Poate că, în realitate, sunt pentru mine. Eponine venea pe stradă în direcţia lor.
2219 Vorbeşte cu Galileo. Nai şi Eponine reveniră la uşă. Un bărbat cu o faţă puternic desfigurată stătea în genunchi lângă Galileo, care părea evident înspăimântat. Bărbatul ţinea în mâna înmănuşată o foaie de hârtie pe care fusese desenată cu grijă o faţă de om cu păr lung şi barbă mare.
2220 Amândouă auziră în acelaşi timp zgomotul din faţa uşii. Rămaseră complet nemişcate. Dacă discuţia lor fusese înregistrată de unul dintre bioţii spioni ai lui Nakamura, atunci.... Uşa se deschise brusc şi cele două femei tresăriră îngrozite. Max Puckett năvăli în cameră, rânjind.
2221 Când a fost recrutat, a lăsat o pe Katie să l convingă să se ofere voluntar în armată – ceea ce sunt sigur că n ar fi făcut niciodată, dacă Nicole sau Richard ar fi putut să vorbească măcar o dată cu el – şi cred că acum îşi dă seama de greşeala făcută. N a spus nimic, dar am simţit că era amărât.
2222 Iar dacă acel bărbat ar fi exista, în mod categoric ai fi tu. Îl privi drept în ochi. Dar dacă împarţi patul cu mine, chiar şi numai o dată, atunci am să mai vreau. Iar dacă, printr un ghinion cumplit, indiferent câtă grijă am avea, ai fi depistat pozitiv la testul RV 41, nu mi aş ierta o niciodată.
2223 De când mi ai spus acum două luni că inima începe să mi dea semne de degradare, mă văd având un infarct cel puţin o dată pe zi. Pe durata examinării, Ellie lucră pe tastatura ataşată la monitor. Se asigură că informaţiile cele mai importante erau înregistrate în calculator.
2224 E mult mai inteligent decât cred toţi... În realitate, nu poate să sufere spitalul dar ştie că nu şi poate purta singur de grijă. Şi nu vrea să fie o povară pentru nimeni. Ochii lui Ellie se umplură de lacrimi şi trupul i se cutremură uşor. Micuţa Nicole se opri din supt şi se uită lung la mama ei.
2225 Eu nu sunt întru totul de acord cu această abordare – mi se pare prea forţată şi statistică, nu strict medicală –, dar pe Pământ s au făcut studii paralele care au arătat că oamenii cu gene similare au într adevăr tendinţa să contacteze boli similare. Ellie se opri şi se uită mirată la soţul ei.
2226 În tot cazul, Ed a pus la punct o metodă statistică de determinare a diferenţelor dintre două persoane oarecare, folosind felul în care cei patru aminoacizi de bază sunt înlănţuiţi în genom, iar apoi, ca test, a împărţit toţi cetăţenii Noului Eden pe grupe. Nu că ar însemna ceva.
2227 Umblând la definiţiile categoriilor, până la urmă a reuşit să l plaseze pe unul dintre ei într o grupă. Dar structura lanţului de aminoacizi al ultimei persoane era atât de diferită de a oricărei alte persoane din Noul Eden încât n a putut fi plasată în nici una din grupe.
2228 Probabil că i doar o eroare a metodei lui Ed. Sau poate că s a făcut o greşeală... Dar ar fi fascinant dacă radiaţiile cosmice ţi au schimbat, cumva, structura genetică în timpul dezvoltării embrionare. Între timp ajunseseră în principala piaţă din Positano. Ellie se întinse şi şi sărută soţul.
2229 Un rastel mare pentru biciclete ocupa majoritatea pieţii. Douăzeci de şiruri şi tot atâtea coloane de locuri de parcare se întindeau în faţa fostei gări. Toţi coloniştii, cu excepţia guvernanţilor, care aveau maşini electrice, foloseau acum bicicletele ca mijloc de transport.
2230 Dacă ar fi să ne opunem lui Nakamura, rezultatul cel mai probabil ar fi întemniţarea noastră. Ce s ar întâmpla atunci cu fiica noastră? În plus, tot sprijinul pentru munca legată de RV 41 ar fi retras şi oamenii aceia sărmani ar fi lăsaţi într o stare chiar mai proastă decât cea de acum.
2231 Spitalul ar duce şi mai mult lipsă de mână de lucru... Mulţi ar avea de suferit din cauza idealismului nostru. Ca medic, găsesc inacceptabile aceste posibile consecinţe. Ellie ieşi de pe banda pentru biciclete şi intră în parcul mic aflat la cinci sute de metri de primele clădiri din Oraşul Central.
2232 După ce Ellie coborî de pe bicicletă, Robert o ajută să şi desfacă port bebe ul. După aceea, femeia se aşază pe iarbă cu Nicole în poală. Nici unul dintre adulţi nu spuse nimic cât timp o urmăriră pe fetiţă studiind cele trei fire de iarbă pe care le apucase cu mânuţele ei dolofane.
2233 Gratiile ferestrei creau o reţea, o matrice 3x3 aproape perfectă. Lumina din celulă îi semnala femeii că era timpul să se scoale. Se ridică de pe priciul de lemn şi se spălă pe faţă în lighean. Apoi trase adânc aer în piept şi încercă să şi adune forţele pentru o nouă zi.
2234 În plus, când în Noul Eden era noapte, nu vedea nici un fel de lumină reflectându se dincolo de fereastră. Ultimele luni au fost cele mai rele, gândi Nicole şi se ridică pe vârfuri ca să împingă pe fereastră câteva grame de orez condimentat. Fără conversaţie, fără citit, fără mişcare.
2235 Din unele fraze ticluite cu mare grijă de ambii copii, Nicole dedusese că Patrick era implicat într un gen de muncă în guvern şi avea timpul limitat. La început, se mâniase, apoi se simţise deprimată, când aflase că Benjy fusese instituţionalizat şi nu i se permitea s o vadă.
2236 La vizitele anterioare, sarcina lui Ellie fusese întotdeauna un subiect de discuţie. Nicole se simţea emoţionată când îi atingea abdomenul fiicei ei, sau când vorbea despre sentimentele deosebite de a fi mamă. Ultima vizită a lui Ellie avusese loc cu două luni înainte de naşterea copilului.
2237 Fiica mea trebuia să aibă un copil, nepotul meu, săptămâna trecută, trebuie să ştiu dacă sunt bine, sănătoşi. În celulele anterioare, Nicole avusese voie să citească. Ori de câte ori ceruse, i se aduseseră discuri cărţi de la bibliotecă, aşa că zilele dintre vizite treceau destul de repede.
2238 Adesea, la sfârşitul acestor şedinţe, se concentra asupra unui eveniment trecut din viaţa ei şi încerca să extragă din el învăţăminte sau sensuri noi. În timpul unşi astfel de şedinţe, Nicole îşi aminti cu precizie un şir de evenimente ce se petrecuse pe când avea cincisprezece ani.
2239 După ce Nicole câştigase etapa regională de la Tours, Pierre încetase să mai lucreze la romanele sale timp de şase săptămâni, pentru a şi ajuta fiica iubită să se pregătească pentru finala de la Rouen. Nicole ieşise pe primul loc atât la secţiunea intelectuală, cât şi la cea atletică a concursului.
2240 În mintea mea eram o ratată. Eram distrusă. Abia la Olimpiadă mi am recăpătat respectul faţă de mine însămi, iar asta a fost doar cu câteva zile înainte ca Henry să mă doboare din nou. Preţul a fost cumplit. Ani de zile am fost egocentrică din cauza lipsei de autorespect.
2241 Când Garcia care îi aducea întotdeauna mâncarea incluse puţină pâine proaspătă şi câţiva morcovi cruzi, Nicole bănui că era pe cale să aibă loc o schimbare în regimul ei. Două zile mai târziu, un Tiasso veni în celulă cu o perie de păr, farfurii, o oglindă şi chiar un parfum.
2242 Dimineaţa îi sporovăi ca o fetiţă prietenei sale veveriţa, vorbindu i atât despre speranţele cât şi despre neliniştile ei legate de vizita care se apropia. Se strădui de mai multe ori să şi aranjeze faţa şi părul, înainte de a le declara pe ambele fără speranţă. Timpul trecea foarte încet.
2243 Mâncarea, care mirosea divin, fu adusă în scurt timp în celulă de alt Garcia şi pusă pe masa înfăţată, alături de vesela fină de porţelan şi tacâmurile de argint. Era chiar şi o sticlă de vin şi două pahare de cristal. Lui Nicole îi fu greu să şi amintească bunele maniere.
2244 Lui Katie îi fu jenă de răspuns şi deveni brusc agitată. Uite ce i, mamă, spuse aplecându se peste masă, n am venit aici să discut despre viaţa mea amoroasă... Am o propunere pentru tine, sau mai degrabă familia are o propunere pentru tine, pe care noi toţi o sprijinim.
2245 Abandonează ţi principiile, Nicole, şi recunoaşte ţi vinovăţia, deşi n ai greşit cu nimic. Şi nu ţi vinde sufletul pentru o singură răsplată personală pământească. Nu, asta ar fi prea uşor de refuzat... Ţi se cere să închei târgul pentru că familia ta va avea de câştigat.
2246 Ca întotdeauna, crezi că numai tu ai dreptate.. Uite ce i, am venit aici să te ajut, să ţi ofer o şansă să continui să trăieşti. De ce nu asculţi şi pe altcineva, măcar o dată în afurisita ta de viaţă? Nicole se uită la ea câteva secunde. Glasul îi era mai potolit, când vorbi din nou.
2247 Nu cred o clipă că ai venit, azi, aici, să mă ajuţi pe mine. Asta ar fi în totală discordanţă cu ceea ce am constatat despre caracterul tău în ultimii ani. În toate astea există ceva pentru tine... Nici nu cred că i reprezinţi în vreun fel pe Ellie şi Patrick. Dacă ar fi fost aşa, ar fi venit şi ei.
2248 În pledoaria mea finală aş dori să examinez cu grijă structura acuzării. Mărturiile din prima zi au fost total irelevante pentru acuzaţiile ce mi se aduc şi, cred eu, au fost permise de judecătorul Nakamura, violându se clar legile coloniei referitoare la mărturiile în procese de delicte capitale.
2249 Doamnelor şi domnilor, aş fi fericită să discut cu dumneavoastră în particular neobişnuitele împrejurări asociate cu conceperea fiecăruia dintre cei şase copii ai mei. Totuşi viaţa mea sexuală, trecută, prezentă, şi chiar viitoare, nu are absolut nici o relevanţă în acest proces.
2250 Recunosc că sunt măritată cu Richard Wakefield. Dar vinovăţia lui, sau mai bine zis lipsa vinovăţiei, n are nici de asemenea nici o importanţă în acest proces. Verdictul dumneavoastră trebuie să fie fundamentat numai pe dovezile ce arată că eu sunt vinovată de răzvrătire.
2251 Recunosc că, într adevăr, am ajutat la pregătirea înregistrării video care a fost transmisă din Rama pe Pământ, dar neg categoric că "am conspirat de la bun început cu extratereştrii", sau că am uneltit în vreun fel cu cei care au construit această navă spaţială împotriva semenilor mei.
2252 Am participat la realizarea înregistrării video, aşa cum am arătat ieri când i am permis acuzării să mă interogheze, pentru că am considerat că nu aveam de ales. Familia mea şi cu mine eram la cheremul unei inteligenţe şi puteri depăşind cu mult orice şi a imaginat cândva vreunul dintre noi.
2253 Cei doi tehnicieni audio au recunoscut ieri în boxa martorilor că au ascultat sute de ore de conversaţie între mine şi copiii mei, înainte de a veni cu acele treizeci de minute de "dovezi încriminatoare", dintre care nu mai mult de optsprezece secunde erau extrase dintr o singură conversaţie.
2254 Privitor la mărturia fiicei mele Katie Wakefield, pot să spun doar, cu mare durere, că a minţit în mod repetat în declaraţiile ei iniţiale. N am avut niciodată cunoştinţă de aşa zisele activităţi ilegale ale soţului meu Richard, şi în mod categoric nu l am sprijinit vreodată în ele.
2255 Eu vă rog să vă amintiţi fiecare cuvânt pe care l a spus Katie, nu doar când acuzarea i a pus întrebări, ci când am încercat să obţin date şi locuri ale acţiunilor de răzvrătire pe care mi le atribuise. Nicole se apropie de juraţi pentru ultima dată, uitându se atentă în ochii fiecăruia.
2256 Puterea sau inteligenţa care există în acest Univers uimitor va recunoaşte acest fapt, indiferent de rezultatul procesului. Afară lumina pălea încet. Gânditoare, Nicole stătea rezemată de peretele celulei şi se întreba dacă aceea avea să fie ultima noapte din viaţa ei. Se cutremură fără să vrea.
2257 Garcia îi aduse cina la scurt timp după lăsarea întunericului. În ultimele zile, mâncarea fusese mult mai bună. În timp ce mânca încet peştele fript, Nicole se gândi la cei cinci ani care trecuseră de când ea şi familia întâlniseră primul grup de cercetaşi din Pinta. Ce a mers prosti se întrebă.
2258 Eram înconjuraţi de dovezi de netăgăduit că în Univers există o inteligenţă mai presus de a noastră. Asta ar fi trebuit să creeze un mediu în care... Termină peştele şi trase în faţa ei mica budincă de ciocolată. Zâmbi, amintindu şi cât de mult îi plăcea lui Richard ciocolata.
2259 Mai ales de conversaţia şi perspicacitatea lui. Fu uimită să audă paşi venind înspre celula ei şi un fior de teamă îi străbătu corpul. Erau doi bărbaţi tineri, cu lanterne, îmbrăcaţi în uniformele poliţiei speciale a lui Nakamura. Bărbaţii intrară în celulă cu un aer practic, fără să se prezinte.
2260 Cu toţi ceilalţi m am împăcat. După plecarea poliţiştilor, se gândi la lungile ore pe care le petrecuse în puţul din Rama cu mulţi ani în urmă, când se aşteptase să moară de inaniţie. Îşi petrecuse ceea ce atunci crezuse că erau ultimele ei zile, retrăind momentele fericite din viaţă.
2261 Acum nu i nevoie de asta, se gândi. Nu există eveniment din trecutul meu care să nu fi fost deja cercetat în amănunţime. Ăsta i beneficiul a doi ani de închisoare. Descoperi cu uimire că era furioasă că nu putea să scrie cele două ultime scrisori. Am să ridic problema iarăşi, dimineaţă.
2262 Mă vor lăsa să scriu scrisorile dacă fac suficient scandal. Zâmbi fără să vrea. Brusc, îşi simţi pulsul crescând din nou. Văzu în minte un scaun electric într o cameră întunecată. Ea stătea aşezată, cu o cască ciudată pe cap. Casca începu să strălucească şi Nicole se văzu prăbuşindu se în faţă.
2263 După câteva minute, se simţi mai bine, aproape calmă. Se pomeni întrebându se cum va fi clipa morţii. Va fi pur şi simplu ca şi cum ai adormi, apoi nimic? Sau în acel ultim moment se întâmplă ceva ce nici o persoană vie nu poate şti vreodată? Un glas o striga din depărtare.
2264 I am mituit pe toţi care a fost nevoie. Trebuia să vă văd. Deşi bărbatul era la numai cinci metri distanţă de ea, Nicole îi vedea doar conturul vag. Ochii obosiţi îi jucau feste. O dată, când încercă să se concentreze foarte tare, i se păru, preţ de o clipă, că vizitatorul era străbunicul Omeh.
2265 Nicole nu răspunse. Nu putea vorbi. Tot corpul îi tremura. După câteva clipe, când simţi în mână cele două obiecte, genunchii îi erau atât de moi încât se gândi că o să cadă. Îi mulţumi de două ori lui Amadou şi l îndemnă să plece înainte de a fi descoperit. Traversă încet celula spre pat.
2266 Inspiră adânc de două ori şi i bău repede conţinutul. La început, se păru că nu se întâmplă nimic. Bezna din jurul ei nu părea să sufere vreo schimbare. Apoi, dintr o dată, în mijlocul celulei se formă o sferă portocalie mare. Aceasta explodă, împrăştiind culoare prin beznă.
2267 Urmă o sferă roşie, apoi una purpurie. Retrăgându se din faţa strălucirii exploziei purpurii, Nicole auzi un râs puternic în faţa ferestrei celulei. Se uită în direcţia aceea. Celula dispăru. Nicole era afară, pe câmp. Era întuneric, dar putea distinge contururile obiectelor.
2268 Leoaica n o deranjă. Nicole se uită încă o dată la animal, şi faţa leoaicei, se transformase în chipul mamei ei. Alergă să şi îmbrăţişeze mama şi deveni ea însăşi leoaică, stând la pândă pe malul heleşteului din mijlocul savanei africane. În heleşteu se aflau acum şase înotători, toţi copii.
2269 Toţi trecură pe lângă ea, îndreptându se spre savană. Nicole alergă după ei. Alerga pe o pistă dintr un stadion înţesat. Nicole era iarăşi femeie, tânără şi sportivă. Era anunţată ultima ei săritură. Când se îndreptă spre trambulina pentru triplu salt, un judecător japonez se apropie de ea.
2270 Ai să dai greş, spuse el uitându se urât. Lui Nicole i se păru că zboară, în timp ce se apropia în viteză de punctul de bătaie. Lovi perfect trambulina, pluti în aer, execută o săritură echilibrată şi zbură mult prin aer. Ştia că fusese o săritură bună. Înaintă spre locul unde îşi lăsase halatul.
2271 Era şi Vulturul acolo, într o colonie specială, lângă un sector ocupat în întregime de octopăianjeni. Toată lumea o saluta, chiar şi aviarii şi creaturile sferice cu tentacule subţirele şi zecile de ţipari cu pelerine lipiţi de geamul unui uriaş bol închis. Nicole le făcu tuturor cu mâna.
2272 Deşi era miezul nopţii, Max se găsea afară, lucrând la ceea ce părea a fi o anexă la unul dintre grajduri. Nicole îşi continuă zborul spre vest, îndreptându se către luminile strălucitoare ale Vegasului. Când ajunse la complex, coborî, zburând prin spatele marilor cluburi de noapte.
2273 Avea faţa îngropată în palme şi corpul i se cutremura. Nicole încercă s o liniştească, dar singurul sunet fu strigătul unui uliu în noapte. Katie se uită la cer, nedumerită. Zbură spre Positano, în apropierea ieşirii habitatului, şi aşteptă ca uşa ce dădea afară să se deschidă.
2274 Nicole nu ştia de ce erau toţi treji în mijlocul nopţii. Strigă la ei. Benjy veni la fereastră şi se uită în întuneric. Auzi un glas care o striga. Se auzea slab, departe, dinspre sud. Zbură repede către al doilea habitat şi intră prin gaura pe care o făcuseră oamenii în zidul exterior.
2275 Unchiul Vernon era masiv şi fără gât, cu o enormă mustaţă neagră. Mătuşa Petunia era uscăţivă şi ciolănoasă, cu faţă de cal. Dudley era blond, roz, cu aspect de porcină. Harry, pe de altă parte, era mic şi slăbănog, cu ochi verzi, strălucitori, şi păr negru cărbune, întotdeauna ciufulit.
2276 Nici unul dintre ei nu i scrisese nici un rând toată vara, chiar dacă Ron îi promisese să l invite la el. De nenumărate ori, Harry fusese pe punctul de a deschide cu ajutorul magiei colivia lui Hedwig şi să o trimită cu o scrisoare la Ron şi la Hermione, dar riscul era prea mare.
2277 Vrăjitorii minori nu aveau voie să folosească magia în afara şcolii. Harry nu îi spusese familiei Dursley lucrul acesta, fiindcă ştia că numai frica de a nu fi transformaţi în gândaci îi împiedica pe aceştia să nu îl închidă în nişa de sub scări, cu bagheta şi mătura lui.
2278 Chiar şi atunci, după săptămâni de zile, Harry se trezea în plină noapte, scăldat în transpiraţii reci, întrebându se unde era Cap de Mort în acel moment, amintindu şi de faţa lui lividă şi de ochii săi holbaţi, plini de răutate... Harry stătea pe băncuţă cu spatele drept.
2279 Doamna Mason scoase un ţipăt înspăimântător şi fugi din casă, mormăind ceva despre smintiţi şi apucaţi. Domnul Mason a mai rămas doar cât să explice că soţiei sale îi era foarte frică de păsări, de toate formele şi mărimile, şi să întrebe dacă asta înţeleg ei printr o glumă.
2280 Râzând ca un apucat, îl târî pe Harry înapoi, în camera lui. Unchiul Vernon se dovedi la fel de rău, ca şi cuvintele sale. În dimineaţa următoare plăti un om să pună zăbrele la fereastra lui Harry. El însuşi montă o uşiţă, ca pentru pisici, pe unde i se putea strecura mâncarea, de trei ori pe zi.
2281 Trecură trei zile şi familia Dursley nu părea să revină asupra hotărârii, iar Harry nu vedea nici o cale de ieşire din acea situaţie. Stătea pe pat şi privea cum soarele apunea, dincolo de zăbrelele de la fereastra lui. Se întreba cu tristeţe ce se va întâmpla cu el şi cum se va sfârşi totul.
2282 Harry îşi pierduse singura armă împotriva lor. Dobby îl salvase pe Harry de întâmplările nefericite de la Hogwarts, însă după cum mergeau lucrurile se părea că oricum va muri de foame. Uşiţa se deschise şi apăru mâna Mătuşii Petunia, împingând în cameră o farfurie de supă la conservă.
2283 Harry se dădu înapoi, în umbra camerei, lângă Hedwig, care părea să fi înţeles cât de important era să nu se mişte şi să tacă. Maşina scrâşnea din ce în ce mai tare şi deodată, cu un zgomot înfiorător, barele se desprinseră de fereastră, Fred înaintând cu maşina prin aer.
2284 N avem decât un vârcolac amărât, în pod, şi pitici, în toată grădina. Spiriduşii caselor stau în conacuri şi castele şi alte locuri din astea, n ai prinde unul în casa noastră... Harry tăcea. Ţinând cont că Draco Reacredinţă avea tot ce era mai bun, probabil că familia lui înota în aur vrăjitoresc.
2285 Se întoarse şi intră în casă, iar Harry, după ce îi aruncă o privire descumpănită lui Ron, care dădu din cap, încurajator, o urmă înăuntru. Bucătăria era mică şi cam îngrămădită. În mijloc se afla o masă de lemn, cu scaune, şi Harry se aşeză pe marginea unui scaun, uitându se în jur.
2286 Arthur şi cu mine ne am făcut griji pentru tine. Chiar astă noapte ne gândeam să mergem să te luăm noi înşine, dacă nu i ai fi răspuns lui Ron până vineri. Dar chiar aşa (acum îi mai punea şi trei ouă ochiuri în farfurie), să zbori cu o maşină ilegală până în capătul celălalt al ţării.
2287 Pe copertă era o fotografie mare a unui vrăjitor foarte chipeş, cu păr blond şi ondulat şi cu ochi albaştri. Ca peste tot în lumea magiei, poza se mişca şi vrăjitorul, despre care Harry credea că era Gilderoy Lockhart, le făcea obraznic cu ochiul. Doamna Weasley îi surâse.
2288 Harry învăţă repede să nu i mai compătimească pe pitici. Primului a vrut să i dea drumul, pur şi simplu, după gard, dar piticul, simţindu i slăbiciunea, îşi înfipse dinţii ca acele în degetul lui Harry. Se chinui mult să l desprindă de pe deget şi să l azvârle, dar când o făcu.
2289 A venit tata! Şi fugiră din grădină, înapoi în casă. Domnul Weasley era cufundat într un scaun de bucătărie, cu ochelarii daţi jos de pe nas şi cu ochii închişi. Era un om slab, cu un început de chelie, dar puţinul păr care îi mai rămăsese era la fel de roşu ca cel al copiilor săi.
2290 Hai să îţi arăt camera mea! Se strecurară din bucătărie pe un hol îngust şi apoi spre o scară cu trepte inegale, care mergea în zigzag prin toată casa. La al treilea etaj, o uşă era întredeschisă. Harry zări nişte ochi căprui privindu l, înainte ca uşa să se trântească cu zgomot.
2291 Dar cel mai ciudat i se părea lui Harry nu că oglinda vorbea sau că vârcolacul zăngănea când ţi era lumea mai dragă, ci faptul că toată lumea părea să l placă. Doamna Weasley se îngrijea de starea şosetelor lui şi încerca să l facă să mănânce câte patru porţii la fiecare masă.
2292 Dumbledore ştie deja că eşti aici, Harry, nu i scapă nimic omului ăstuia. Şi voi aţi primit câte o scrisoare, adăugă el, în timp ce Fred şi George, încă în pijamale, coborau scările. Pentru câteva minute se lăsă o tăcere deplină, toţi fiind cufundaţi în citirea scrisorilor.
2293 Asta însemna că puteau să facă antrenament la Vâjthaţ acolo, doar să nu zboare prea sus. Nu puteau să folosească mingi adevărate de Vâjthaţ, fiindcă ar fi fost cam greu de explicat ce i cu ele, dacă ar fi scăpat vreuna şi ar fi zburat pe deasupra satului, în schimb, îşi aruncau mere unul altuia.
2294 Harry nu zise nimic. Se simţea destul de prost. Pusă la păstrare într un seif sub pământ, la Gringotts, în Londra, se afla o mică avere pe care i o lăsaseră părinţii lui. Bineînţeles, numai în lumea vrăjitoriei avea bani, nu puteai să foloseşti galeoni, stecli sau cnuţi în magazinele Încuiaţilor.
2295 Sandviciurile cu costiţă afumată i se zbăteau în stomac... Închise iar ochii, rugându se să se termine totul mai repede, dar în acel moment căzu pe burtă pe piatra rece, auzind cum i se fac ţăndări ochelarii. Ameţit şi lovit, plin de funingine, se ridică buimac, cu ochelarii sparţi la ochi.
2296 Tot ce ştia era că se afla într un şemineu de piatră, în ceea ce părea să fie magazinul unui vrăjitor, dar nimic de acolo nu părea să fie pe lista de la Hogwarts. O cutie de sticlă din apropiere conţinea o mână uscată pe o pernă, un pachet de cărţi, pătat cu sânge, şi un ochi de sticlă.
2297 Harry privi repede în jur şi zări un dulap mare şi negru în stânga sa. Se aruncă înăuntru şi închise uşile, lăsând o crăpătură mică pentru a vedea ce se întâmplă. Câteva secunde mai târziu, sună clopoţelul şi cei doi intrară în magazin. Bărbatul care îl însoţea pe Draco nu putea fi decât tatăl lui.
2298 Bombănind, domnul Borgin ieşi din cameră. Harry mai aşteptă puţin, în caz că se întorcea, trecu în grabă pe lângă vitrine şi ieşi pe uşa magazinului. Punându şi ochelarii sparţi la ochi, se uită în jur. Ajunsese pe o alee murdară care părea să fie mărginită numai de magazine dedicate Magiei Negre.
2299 Plăcuţa de lemn de deasupra unui magazin de lumânări otrăvite îl anunţa că era pe Aleea Nocturn. Asta nu l ajuta cu nimic, având în vedere că Harry nu mai fusese niciodată într un astfel de loc. Presupunea că nu vorbise destul de clar în şemineul familiei Weasley, gura fiindu i plină de cenuşă.
2300 La fel şi cea a vrăjitoarei, şi o mulţime de unghii se prăvăliră la picioarele ei. Începu să blesteme, furioasă, în timp ce silueta masivă a lui Hagrid, paznicul vânatului de la Hogwarts, se îndrepta spre ei, ochii săi negri, ca de cărăbuş, scânteind peste barba i ţepoasă.
2301 Lui Harry îi plăcu foarte mult călătoria trepidantă până la seiful familiei Weasley, dar odată ajuns acolo se simţi îngrozitor, mult mai îngrozitor decât pe Aleea Nocturn, când fu deschis seiful familiei Wesley. Conţinea o grămăjoară mică de stecli de argint şi doar un galeon de aur.
2302 Doamna Weasley se simţi foarte stânjenită, când trebui să adune totul în poşeta ei. Harry se simţi şi mai prost când ajunseră la seiful lui. A încercat cât a putut să ascundă conţinutul lui de ochii familiei Weasley, îndesându şi în grabă un pumn de monede într o geantă de piele.
2303 Gilderoy Lockhart veni fără grabă, se aşeză la masă, înconjurat de multe poze cu chipul lui, toate făcând cu ochiul şi fermecând mulţimea cu zâmbetul său încântător. Lockhart în carne şi oase purta o mantie de culoarea florilor de Nu mă uita, care se asorta perfect cu ochii lui.
2304 Mulţimea aclamă şi bătu din palme, iar Harry se trezi cu toate lucrările lui Gilderoy Lockhart, din toate timpurile. Clătinându se puţin sub greutatea cărţilor, reuşi să iasă din lumina reflectoarelor şi să se îndrepte spre un colţ al camerei, unde stătea Ginny lângă noul ei ceaun.
2305 Eşti pregătit pentru încă o verificare a trenului? Era chiar sub ei, şerpuind pe lângă un munte cu vârful nins. Era mult mai întuneric sub pătura de nori. Ron apăsă pe acceleraţie şi iar se ridicară, dar după această manevră motorul începu să tuşească şi să dea rateuri.
2306 Şi amândoi se prefăceau că nu aud gemetele care se înteţeau, timp în care cerul se întuneca din ce în ce mai tare. Stelele înfloreau una câte una pe bolta neagră. Harry îşi trase iar puloverul, încercând să ignore felul în care se mişcau ştergătoarele, vlăguite şi parcă protestând.
2307 Motorul gemu mai tare ca până atunci. Dâre subţiri de fum ieşeau de sub capotă. Harry se trezi ţinându se strâns de scaun, pe când zburau cu viteză spre lac. Maşina se zgudui şi mai tare. Privind pe fereastră, Harry văzu la un kilometru sub ei suprafaţa apei, netedă, întunecată şi sticloasă.
2308 Ratară zidul numai cu câţiva centimetri, maşina se întoarse într un arc de cerc, trecând de serele întunecate, apoi de grădina de legume şi peste spaţiile verzi, pierzând mereu din înălţime, în tot acest timp. Ron dădu drumul volanului şi îşi scoase bagheta din buzunarul de la spate.
2309 Vârful atârna fără vlagă, ţinut doar de nişte aşchii. Harry deschise gura, vrând să spună că era sigur că o puteau repara la şcoală, dar nu apucă. Chiar atunci, ceva lovi maşina, pe partea lui, cu puterea unui taur furios, aruncându l în Ron. O altă lovitură, de aceeaşi intensitate, lovi capota.
2310 Maşina, pe de altă parte, era la capătul puterilor. Cu două bufnituri scurte, portierele se deschiseră şi Harry simţi cum se răstoarnă scaunul. În secunda următoare se trezi pe pământul umed. Trosneli puternice îl făcură să şi dea seama că maşina le arunca bagajele afară din portbagaj.
2311 Neîndrăznind nici să se uite unul la celălalt, urcară după el în holul vast, luminat de torţe. Un miros îmbietor de mâncare venea dinspre Marea Sală, dar Plesneală îi duse departe de căldură şi lumină, pe o scară îngustă, de piatră, care ducea spre pivniţa unde preda el.
2312 Trecură pe lângă portrete care bombăneau şi armuri scârţâitoare şi urcară scările înguste de piatră până ajunseră în sfârşit la locul unde era intrarea secretă în Turnul Cercetaşilor, în spatele acelui tablou în ulei al unei femei foarte grase, într o rochie roz, de mătase.
2313 Părea că toată casa Cercetaşilor era încă trează, înghesuită în camera de zi, stând la mesele înclinate, pe fotoliile moi, aşteptându i să sosească. O mulţime de mâini ieşiră din portret pentru a i trage înăuntru pe Harry şi pe Ron, lăsând o pe Hermione să se strecoare în urma lor.
2314 Ron se înroşise şi zâmbea ruşinat, dar Harry observă o persoană care nu era mulţumită deloc. Percy ieşea în evidenţă între cei din anul I şi părea că încerca să vină suficient de aproape, ca să le spună să termine odată. Harry îi dădu un cot lui Ron şi îi făcu semn cu capul spre Percy.
2315 Lucrurile i au mers din ce în ce mai rău, începând chiar cu micul dejun din Marea Sală. Cele patru mese lungi erau încărcate cu castronele cu terci de ovăz, platouri cu scrumbii afumate, munţi de pâine prăjită şi farfurii cu ouă şi costiţă afumată, sub tavanul fermecat (noros şi trist, în acea zi).
2316 Harry, Ron şi Hermione ieşiră din castel împreună, traversară stratul de legume şi o luară spre sere, unde erau ţinute plantele magice. Cel puţin, urlătoarea se soldase cu ceva bun: se pare că Hermione credea că au fost pedepsiţi îndeajuns şi era iar prietenoasă cu ei, ca de obicei.
2317 Sera 3 adăpostea nişte plante mult mai interesante şi mai periculoase. Profesoara Lăstar luă o cheie mare de la curea şi deschise uşa. Harry simţi o boare de pământ umed, bine fertilizat, amestecat cu mirosul pregnant al unor flori de mărimea umbrelelor şi care atârnau din tavan.
2318 Îi zise "şmecherule" şi îi făcu încurajator cu ochiul, după care se îndepărtă. Harry rămase tablou pentru câteva secunde, apoi, amintindu şi că ar fi trebuit să fie în seră, deschise uşa şi se strecură înăuntru. Profesoara Lăstar stătea în spatele unei bănci puse chiar în centrul serei.
2319 Când va trece pericolul, ridic degetele în sus. În ordine, căştile pe urechi! Harry îşi puse căştile pe urechi. Nu se mai auzea absolut nici un sunet prin ele. Profesoara Lăstar îşi puse pe urechi o pereche roz şi pufoasă, îşi suflecă mânecile, înşfăcă bine o plăntuţă şi o trase cu putere.
2320 Frunzele îi creşteau chiar din cap. Avea pielea verde pal, marmorată, şi era evident că urla cât îl ţineau plămânii. Profesoara Lăstar luă un ghiveci mare de sub masă şi plantă mătrăguna în el, după care o acoperi cu îngrăşământ, până nu se mai văzură decât frunzuliţele.
2321 Plesni cu putere o plantă ţepoasă, de un roşu închis, făcând o să şi retragă tentaculele care se strecuraseră în apropiere de umărul ei. Lui Harry, Ron şi Hermione li se alătură un băiat cu părul creţ de la Astropufi, pe care Harry îl ştia din vedere, dar cu care nu vorbise niciodată.
2322 Ştiţi, eram înscris la Eton... Nici nu vă pot spune cât mă bucur că am venit aici. Desigur, mama a fost puţin dezamăgită, dar de când am pus o să citească din cărţile lui Lockhart cred că a început să îşi dea seama cât de folositor este să ai un vrăjitor bine pregătit şi educat în familie.
2323 După aceea, nu au mai prea apucat să vorbească. Căştile le erau bine fixate pe urechi şi trebuiau să se concentreze la mătrăgune. Profesoara Lăstar făcuse ca totul să pară foarte uşor, dar nu era chiar aşa. Mătrăgunelor nu le plăcea să fie scoase din pământ, dar nici nu vroiau să se în toarcă în el.
2324 Se zbăteau, loveau, îşi agitau pumnii mici şi ascuţiţi şi îşi dezgoleau dinţii. Harry se chinui zece minute să bage un copil mai grăsuţ în ghiveci. La sfârşitul orei, Harry, ca toţi ceilalţi, era transpirat, extenuat şi plin din cap până n picioare de pământ şi băligar.
2325 Tot ce învăţase Harry anul trecut părea să i se fi scurs din cap pe parcursul verii. Ar fi trebuit să transforme un cărăbuş într un nasture, dar reuşi doar să antreneze bine cărăbuşul, pe când acesta se tot ferea de bagheta lui şi alerga pe toată banca. Ron avea probleme mult mai mari.
2326 Nu am ştiut că toate lucrurile ciudate pe care le făceam erau magie, până când am primit o scrisoare de la Hogwarts. Tatăl meu este lăptar, nici lui nu i a venit să creadă. Aşa că fac multe poze, ca să i le trimit acasă. Şi ar fi extraordinar dacă aş avea una şi cu tine.
2327 Harry îşi aranjă hainele şi se îndreptă spre fundul clasei, unde îşi stivui în faţa ochilor cele şapte cărţi ale lui Lockhart, pentru a evita să vadă originalul. Restul clasei intră, îmbulzindu se şi hârjonindu se, iar Ron şi Hermione se aşezară de o parte şi de alta a lui Harry.
2328 Ron îl privea acum pe Lockhart cu o expresie de neîncredere întipărită pe faţă. Seamus Finnigan şi Dean Thomas, care stăteau în primele rânduri, abia se stăpâneau să nu izbucnească în râs. Hermione însă n avea ochi decât pentru el şi îl asculta cu o atenţie de neclintit.
2329 Datoria mea este să vă pregătesc împotriva celor mai îngrozitoare creaturi cunoscute în lumea vrăjitorilor! S ar putea să vă confruntaţi cu cele mai groaznice coşmaruri în această cameră. Să ştiţi însă că nu puteţi păţi nimic, atâta timp cât sunt cu voi. Nu vă cer decât să vă păstraţi calmul.
2330 Zânele ţâşniră în toate direcţiile, ca nişte rachete. Două din ele îl apucară pe Neville de urechi şi îl ridicară în aer. Câteva trecură, pur şi simplu, prin fereastră, împrăştiind bucăţele de sticlă pe tot rândul din spate. Celelalte se puseră pe distrugeri, mai eficiente ca rinocerii turbaţi.
2331 Ne întâlnim pe teren în cincisprezece minute! După ce îşi găsi echipamentul şi îşi puse mantia ca să se încălzească, Harry îi scrise un bilet lui Ron, explicându i unde trebuise să se ducă, şi coborî pe scara în spirală spre camera mare de zi, cu mătura lui, Nimbus 2000, pe umăr.
2332 Ron deschise gura să vorbească, dar nu scoase nici un cuvânt. În schimb scoase un râgâit puternic şi din gură îi ţâşniră în poală câţiva melci scârboşi, fără căsuţă. Echipa Viperinilor se ţinea cu mâinile de burtă de atâta râs. Flint era pe jos, sprijinindu se de noua sa mătură.
2333 Harry şi Hermione îl târâră pe Ron peste prag, în cabana cu o singură cameră, în care era un pat enorm, într un colţ, şi un foc trosnea vesel, în celălalt. Hagrid nu părea afectat de problema lui Ron, pe care i o explică rapid Harry, în timp ce îl aşeza pe Ron într un scaun.
2334 Era aproape ora prânzului şi având în vedere că Harry nu mâncase decât o caramea de dimineaţă, era hotărât să se întoarcă la şcoală să mănânce. Îşi luară la revedere de la Hagrid şi porniră spre castel, Ron sughiţând din când în când, dar fără să scuipe decât unul sau doi melci micuţi.
2335 După amiaza din sâmbăta aceea se topi ca o părere şi într o clipă se făcu opt fără cinci minute. Harry îşi târşâia picioarele pe holul de la etajul doi, spre biroul lui Lockhart. Scrâşni din dinţi şi bătu la uşă. Uşa se deschise la perete, imediat. Lockhart se aruncă spre el.
2336 N aş fi crezut... Cum a zburat timpul, nu i aşa? Harry nu răspunse. Îşi ciuli urechile pentru a auzi vocea aceea din nou, dar nu se mai auzi nimic, în afară de Lockhart care îi spunea că nu ar trebui să se aştepte la asemenea favoruri de fiecare dată când primeşte pedepse.
2337 Cu toate acestea, entuziasmul lui Oliver Baston pentru seriile regulate de antrenamente nu scăzu deloc, motiv pentru care, într o după amiază târzie şi ploioasă de sâmbătă, cu câteva zile înainte de Halloween, Harry se întorcea la Turnul Cercetaşilor, ud leoarcă şi plin de noroi.
2338 Chiar făcând abstracţie de ploaie şi vânt, nu fusese un antrenament plăcut. Fred şi George, care spionaseră echipa Viperinilor, văzuseră cu ochii lor viteza acelor Nimbus 2001. Le spuseseră că echipa Viperinilor pă rea formată din şapte nori verzi, săgetând văzduhul ca nişte avioane cu reacţie.
2339 Purta o pălărie fermecătoare, cu pană, pe părul său lung şi ondulat, şi o jachetă cu guler, care fi ascundea gâtul aproape retezat, care abia se mai ţinea într un tendon. Era transparent şi de culoarea fumului, Harry putând să vadă prin el cerul întunecat şi ploaia torenţială de afară.
2340 Atras de legătura misterioasă care îl lega de pisica lui răutăcioasă, Argus Filch apăru dintr o dată din spatele unei tapiserii din dreapta lui Harry, şuierând şi căutându l cu privirea pe cel care încălcase regulile. Avea un fular gros în jurul capului şi nasul îi era neobişnuit de violet.
2341 Harry nu văzuse niciodată cum era biroul lui Filch pe dinăuntru, fiindcă majoritatea elevilor îl evitau. Camera era soioasă şi fără ferestre, luminată de o singură lampă cu gaz care atârna de tavanul lăsat. Un miros slab de peşte prăjit impregnase camera. Dulapuri de lemn umpleau pereţii.
2342 Fred şi George Weasley aveau un sertar numai al lor. O colecţie foarte bine lustruită de lanţuri şi cătuşe era atârnată pe peretele din spatele biroului lui Filch. Era bine cunoscut faptul că se ruga tot timpul de Dumbledore să i dea voie să atârne elevii de glezne, cu capul în jos.
2343 Şi fără să se uite înspre Harry, Filch o luă la goană din birou, cu Doamna Norris pe urmele lui. Peeves era unul dintre strigoii şcolii, o adevărată pacoste, care rânjea răutăcios şi plutea prin aer şi care trăia pentru a teroriza pe toată lumea şi a face cât mai multe stricăciuni.
2344 Gândindu se că ar trebui să l aştepte pe Filch să se întoarcă, Harry se aşeză într un scaun mâncat de molii, lângă birou. În afară de forma sa nedefinită, un alt lucru ciudat îi atrase atenţia lui Harry: un plic mare, lucios, violet, care avea ceva scris pe el, cu litere argintii.
2345 Camera era plină de sute de oameni translucizi, sidefii, mai mult plutind deasupra ringului de dans, valsând pe o îngrozitoare şi sfredelitoare muzică a treizeci de ferăstraie, cântată de o orchestră de pe o scenă neagră. Un candelabru cu mii de lumânări negre arunca o lumină mohorâtă, albastră.
2346 Din ambele capete ale coridorului se auzeau sute de paşi, care urcau scările, şi vocile fericite ale unor oameni sătui. În secunda următoare, elevii năvăliră din ambele părţi. Discuţiile, învălmăşeala, zgomotul se opriră dintr o dată când zăriră în faţa ochilor pisica spânzurată de coadă.
2347 De cum intrară în biroul întunecos al lui Lockhart, se simţi un freamăt pe pereţi. Harry văzu cum câteva dintre pozele lui Lockhart se ascundeau, să nu li se vadă părul pus pe bigudiuri. Lockhart în carne şi oase aprinse lumânările de pe birou şi se retrase în fundul camerei.
2348 Profesoara McGonagall era aplecată aproape la fel de mult, încât ajunsese să se uite cruciş. În spatele lor se desluşea Plesneală, retras cât mai în umbră, cu o expresie ciudată pe chip, de parcă încerca din răsputeri să nu zâmbească. Iar Lockhart se plimba în jurul lor, dându le sfaturi.
2349 Am reuşit să dotez băştinaşii cu diferite talismane care au rezolvat imediat problema... Fotografiile lui Lockhart de pe pereţi dădeau din cap aprobator, în timp ce acesta vorbea. Una dintre ele uitase să şi scoată bigudiurile. Până la urmă, Dumbledore se îndreptă din şale.
2350 Filch menţinea proaspăt acest gând în minţile tuturor, plimbându se în jurul locului faptei, de parcă ar fi crezut că atacatorul ar putea să se întoarcă. Harry îl văzuse frecând mesajul de pe perete cu Îndepărtătorul de Mizerie al doamnei Skowers, bun la toate, dar fără succes.
2351 Cuvintele străluceau mai tare ca niciodată pe peretele de piatră. Când Filch nu păzea locul crimei, scruta cu ochi roşii şi holbaţi, pândind elevii neştiutori şi încercând să i pedepsească pentru lucruri de genul "respiraţiei prea zgomotoase" sau fiindcă "păreau fericiţi".
2352 Bătrân şi cocârjat, mulţi oameni ziceau că nici nu şi dăduse seama că a murit. Pur şi simplu se dusese la ore într o zi şi îşi lăsase corpul într un fotoliu din faţa şemineului din cancelarie, iar viaţa lui nu se schimbase cu nimic de atunci. În acea zi era mai plictisitor ca niciodată.
2353 Viperinii doreau o selecţionare mai atentă a elevilor care erau admişi la Hogwarts. Credeau că magia ar fi trebuit să fie păstrată şi transmisă din tată în fiu. Nu erau de acord cu primirea elevilor care proveneau din părinţi Încuiaţi, crezând că erau nedemni de încredere.
2354 Povestea spune că Viperinii au construit o cameră secretă în castel, despre care ceilalţi fondatori nu au ştiut nimic. Conform legendei, Viperinii ar fi sigilat Camera Secretelor în aşa fel, încât să nu poată fi deschisă decât în momentul în care Moştenitorul ar sosi în şcoală.
2355 Dacă chiar vrei să ştii, când aveam trei ani, Fred mi a transformat ursuleţul de pluş într un păianjen mare şi urât pentru că îi stricasem mătura de jucărie. Nici ţie nu ţi ar plăcea dacă ţi ai ţine ursuleţul în braţe şi dintr o dată ar avea mult prea multe picioare şi.
2356 Sub o oglindă mare, spartă şi pătată, se aflau nişte chiuvete ciobite, rânduite la perete. Podeaua era udă şi în ea se reflectau luminile de la cioturile câtorva lumânări pâlpâitoare. Uşile de lemn dinspre toalete erau zgâriate şi dezmembrate, ba chiar una dintre ele era scoasă din balamale.
2357 Lockhart ar semna orice care stă nemişcat suficient de mult timp. Madam Pince puse biletul în lumină, de parcă ar fi vrut să vadă dacă nu i falsificat, dar trecu testul. Se plimbă printre rafturile impresionante şi se întoarse peste câteva secunde cu o carte mare, aparent mucegăită.
2358 Myrtle plângea în toaleta ei, dar ei o ignorau complet, aşa cum făcea şi ea, de altfel. Hermione deschise cu grijă cartea "Poţiuni extrem de puternice" şi toţi trei se aplecară asupra paginilor pătate de umezeală. Chiar de la prima privire era evident de ce se afla în sectorul interzis.
2359 Aripi dantelate de muşte, lipitori, alge culese după flux şi ghemotoace de iarbă, şopti ea, urmărind cu degetul lista ingredientelor. Păi, se găsesc destul de uşor, sunt în dulap, la îndemâna elevilor, putem să ne servim de acolo. Aaaah, uite, pudră de corn de Bicorn...
2360 Niciodată până atunci nu şi dorise să i bată pe Viperini atât de tare ca în acel moment. După o jumătate de oră de când stătea în pat, cu un gol în stomac, se sculă şi se duse devreme la micul dejun, unde găsi restul echipei Cercetaşilor, la masa lungă, goală, toţi părând încordaţi şi vorbind puţin.
2361 Harry acceleră şi o zbughi spre capătul opus al terenului. Auzea clar balonul ghiulea şuierând în spatele lui. Dar ce se întâmpla? Baloanele ghiulea nu se concentrau niciodată asupra unui singur jucător, în felul acela, rolul lor era să dea jos de pe mătură cât mai mulţi jucători.
2362 Ploaia îi şiroia de pe ochelari în nări, în timp ce zbura cu faţa în sus, evitând un alt atac sălbatic al balonului ghiulea. Auzea râsetele mulţimii din tribune, ştia că arăta cât se poate de caraghios, dar balonul ghiulea era greoi şi nu îşi putea schimba direcţia la fel de uşor ca el.
2363 Harry ţâşni iar, balonul ghiulea urmându l la câţiva metri distanţă. În acea clipă, privind înapoi cu ură spre Draco, zări hoţoaica aurie! Plutea la câţiva centimetri pe lângă urechea stângă a acestuia, dar el, fiind mult prea ocupat să se distreze pe seama lui Harry, nu o văzuse.
2364 O secundă în plus şi balonul ghiulea îl izbise în umăr, iar Harry avu senzaţia că i se desprinde mâna. Ameţit, năucit de durerea sfredelitoare, alunecă de pe mătura lui îmbibată de ploaie, rămânând prins de ea doar cu genunchiul, braţul drept atârnându i inutil pe lângă el.
2365 Simţi cum parcă i se dezumfla mâna. Nu îndrăzni să se uite la ce se întâmpla. Închise ochii, întoarse capul în partea opusă braţului său, dar cele mai negre gânduri îi fură confirmate de strigătele uluite ale mulţimii de deasupra lui şi de Colin Creevey care făcea poze frenetic.
2366 Ridicându se, Harry simţi că îşi pierde echilibrul. Trăgând aer în piept, privi cu teamă spre mâna lui stângă. Ce văzu aproape că îl făcu să leşine din nou. Din mâneca veşmintelor se ivea ceea ce părea a fi o mănuşă de cauciuc, groasă, de culoarea pielii. Încercă să şi mişte degetele.
2367 Se auzi un pocnet puternic şi dintr o dată Harry simţi că nu mai are nimic în pumnul încleştat. Se culcă, cu ochii aţintiţi pe uşa întunecată. Paşii se apropiau. În câteva minute, Dumbledore intră cu spatele pe uşa dormitorului, purtând un halat gros de lână şi o căciuliţă de noapte.
2368 Până luni dimineaţa, vestea despre atacul asupra lui Colin Creevey şi faptul că acum zăcea ca mort în aripa spitalului se răspândise în toată şcoala. Cei din anul I se mişcau acum prin castel în grupuri compacte, de parcă le ar fi fost frică să nu fie atacaţi dacă ar fi fost singuri.
2369 Încetară numai când Percy, turbat de furie, îi ameninţă că o să i scrie doamnei Weasley că Ginny avea coşmaruri din cauza lor. Între timp, pe la spatele profesorilor, se organizase un târg straşnic de amulete, talismane şi alte obiecte protectoare sau aducătoare de noroc.
2370 Încă mai aveau nevoie de cornul de Bicorn şi de pielea de bizon, şi singurul loc de unde puteau să facă rost de ele era depozitul secret al lui Plesneală. Harry era de părere că mai degrabă ar înfrunta monstrul din Camera Secretelor, decât să l prindă Plesneală furând din biroul său.
2371 Toţi ţipau, fiind stropiţi cu Poţiune Umflătoare. Draco fu nimerit chiar pe faţă şi nasul începu să i se umfle ca un balon. Goyle bâjbâia, cu mâinile la ochi, care se făcuseră cât nişte farfurii. In acest timp, Plesneală încerca să păstreze linişte şi să şi dea seama ce se întâmplase.
2372 Harry încercă să nu râdă, văzându l pe Draco grăbindu se în faţă, cu capul plecat sub greutatea nasului ca un pepene micuţ. Jumătate din clasă se îmbulzi în jurul catedrei lui Plesneală, unii cu mâinile cât nişte plăcinte, alţii neputând să vorbească, cu buzele şi limba umflate.
2373 Harry o văzu pe Hermione întorcându se în încăpere, cu veşmintele umflate. După ce toată lumea luă o gură de antidot şi umflăturile se retraseră, Plesneală se apropie de ceaunul lui Goyle şi începu să scobească prin rămăşiţele negre ale artificiului. Se simţi un freamăt în jur.
2374 Daţi mi voie să vi l prezint pe asistentul meu, profesorul Plesneală, zise Lockhart, zâmbind. Am înţeles că şi el ştie câte ceva despre arta duelului şi a fost amabil să mă ajute să vă ofer o mică demonstraţie scurtă, înainte să începem. Acum nu vreau ca dragii de voi să vă îngrijoraţi.
2375 Într adevăr, a fost o idee foarte bună să le arătaţi asta elevilor, domnule profesor Plesneală, dar nu vă supăraţi că vă spun, era evident ce aveaţi de gând să faceţi. Dacă aş fi vrut să vă opresc, ar fi fost extrem de uşor. Am crezut însă că ar ti educativ să i las să vadă cum.
2376 Îndreptă bagheta spre şarpe şi se auzi un zgomot puternic. Şarpele, în loc să dispară, zbură la opt metri în aer şi căzu iar pe podea cu o bufnitură puternică. Mânios şi şuierând furios, se târî până la Finch Fletchley şi se ridică iarăşi, cu colţii dezgoliţi, pregătit să atace.
2377 În timp ce ieşeau pe uşă, cei de pe ambele părţi se dădură la o parte de parcă le ar fi fost frică să nu se molipsească de ceva de la el. Harry habar nu avea ce se întâmpla şi nici Ron sau Hermione nu îi explicară, până nu îl duseră în camera de zi din Turnul Cercetaşilor.
2378 Printr o gaură dintre draperiile de la patul lui, privea cum zăpada începea să cadă dincolo de fereastra turnului şi îşi punea zeci de întrebări. Ar fi putut fi descendent din Salazar Viperin? Nu ştia nimic despre familia din partea tatălui, dacă stătea să se gândească.
2379 Familia Dursley îi interzisese întotdeauna să pună întrebări despre rudele sale din lumea magiei. Încet, Harry încercă să spună ceva în limba reptomită. Cuvintele nu vroiau să i iasă din gură. Se părea că trebuia să fie faţă în faţă cu şarpele, pentru a putea să o facă.
2380 Printre lungile şiruri de rafturi cu cărţi, Harry le putea vedea capetele apropiate purtând o discuţie ce părea captivantă. Nu îşi putea da seama dacă era şi Justin printre ei. Se îndreptă spre ei, când îi ajunse la urechi câte ceva din ce spuneau. Se opri să asculte, ascunzându se după rafturi.
2381 Harry nu mai putea să suporte. Tuşind destul de tare, ieşi din spatele rafturilor. Dacă nu ar fi fost atât de furios, ar fi considerat scena foarte amuzantă: toţi Astropufii arătau de parcă ar fi fost împietriţi de cum l au văzut, iar lui Ernie îi dispăruse culoarea din obraji.
2382 Mi ar plăcea să încerci şi tu o lună... Se întoarse pe călcâie şi ieşi ca o furtună din bibliotecă, având parte de o privire reprobatoare din partea lui Madam Pince, care lustruia coperta aurită a unei cărţi de vrăji. Gonea pe coridor, abia văzând ce se întâmpla în jurul lui, negru de supărare.
2383 Era evident o parolă, deoarece statuia prinse brusc viaţă şi se dădu la o parte, peretele din spatele ei despărţindu se în două. Deşi îngrozit de ce îl aştepta, Harry nu putea să nu fie fascinat. În spatele peretelui era o scară în spirală care se mişca încet în sus, ca un lift.
2384 Urcându se pe ea, îm preună cu profesoara McGonagall, Harry auzi peretele închizându se în spatele lor cu o bufnitură. Se ridicară în cercuri, mai sus şi mai sus, până la un moment dat, când Harry, puţin ameţit, văzu o uşă strălucitoare, de stejar, cu un mâner în formă de grifon.
2385 De un lucru era sigur: dintre toate birourile profesorilor, pe care le vizitase în cursul acelui an la Hogwarts, acesta era de departe cel mai interesant. Dacă nu ar fi fost speriat de moarte că va fi exmatriculat din şcoală, ar fi fost fericit că avea norocul de a se afla acolo.
2386 Mai era şi un birou enorm, cu picioare în formă de gheare, şi, pe raftul din spatele lui, un joben ponosit şi peticit... Jobenul Magic! Harry ezită o clipă. Aruncă o privire îngrijorată către vrăjitoarele şi vrăjitorii adormiţi. Nu vedea ce rău ar putea face dacă ar lua jobenul şi l ar încerca iar.
2387 Nu era singur cum crezuse. Cocoţată pe stinghia aurită din spatele uşii stătea o pasăre care arăta de parcă ar fi trecut prin cinci războaie şi semăna izbitor cu un curcan pe jumătate jumulit. Harry o privi cu atenţie şi pasărea îl privi la rândul ei, îndurerată, scoţând iar sunetele acelea ciudate.
2388 Băiatul crezu că trebuie să fie tare bolnavă. Ochii îi erau mohorâţi şi îi mai căzură câteva pene din coadă, chiar sub privirile lui. Harry tocmai se gândea că tot ce mai lipsea era ca pasărea lui Dumbledore să moară, în timp ce era singur cu ea în birou, când pasărea fu cuprinsă de flăcări.
2389 Harry urlă de groază şi se duse spre birou. Se uită disperat în jur, dacă nu era vreun pahar cu apă, dar nu văzu nici unul. În tot acest timp, pasărea se transformase într o minge de foc. Scoase un ţipăt puternic şi în secunda următoare nu mai rămase din ea decât o moviliţă de cenuşă pe jos.
2390 Pot căra greutăţi extrem de mari, iar lacrimile lor au puteri vindecătoare şi sunt foarte credincioase. Afectat de "spectacolul" dat de Fawkes, Harry uitase de ce venise, dar îşi reaminti totul când Dumbledore se aşeză în scaunul său cu spătar înalt şi îl fixă cu privirea sa albastră, pătrunzătoare.
2391 Crabbe şi Goyle, care făceau întotdeauna ce făcea Draco, semnaseră şi ei că rămâneau pe durata vacanţei. Dar Harry se bucura că majoritatea elevilor plecau. Obosise să tot fie ocolit de toată lumea pe coridoare, de parcă i ar fi crescut colţi sau ar fi putut să scuipe în orice moment otravă.
2392 Percy, care dispreţuia ceea ce el cataloga drept "jocuri infantile", nu petrecea prea mult timp în camera de zi a Cercetaşilor. Le spusese deja pompos că el petrecea Crăciunul la şcoală doar pentru că era de datoria lui să fie alături de profesori în timpul acelor vremuri de restrişte.
2393 Îl muşcă uşor de ureche în semn de afecţiune, o atenţie mult mai frumoasă decât cadoul pe care i l adusese şi care se dovedi a fi de la familia Dursley. Îi trimiseseră o scobitoare şi un bilet, în care îl întrebau dacă nu putea să rămână la Hogwarts şi pe timpul vacanţei de vară.
2394 Nu trebuie decât să faceţi în aşa fel, încât să le găsească Crabbe şi Goyle. Doar ştiţi cât de lacomi sunt, le vor înfuleca imediat, cu siguranţă. Odată adormiţi, smulgeţi le nişte fire de păr şi ascundeţi i în dulapul cu mături. Harry şi Ron se uitară unul la altul, neîncrezători.
2395 Râzând ca proştii, le îndesară pe de a ntregul în gurile lor enorme. Timp de câteva secunde, mestecară amândoi cu lăcomie, pe faţa lor fiind întipărită expresia triumfului. Apoi, fără să şi schimbe expresia câtuşi de puţin, căzură laţi la podea. Greul abia acum venea...
2396 Am luat şi nişte haine de rezervă de la spălătorie, zise Hermione, arătându le un săculeţ. Veţi avea nevoie de numere mai mari, când veţi fi Crabbe şi Goyle. Toţi trei se uitară în cazan. De aproape, licoarea părea şi mai densă, un noroi închis la culoare, bolborosind leneş.
2397 Hermione umplu fiecare dintre cele trei pahare cu licoare. Apoi, cu mâna tremurândă, lăsă să cadă în primul pahar firul de păr al lui Milicent Bulstrode. Licoarea şuieră tare, ca un ceainic pe foc, şi bolborosi cu mai multă putere. O secundă mai târziu se făcu de un galben bolnăvicios.
2398 Apoi, gemând şi aşezându se în patru labe, fu pătruns de un sentiment îngrozitor de topire, ca şi cum pielea de pe tot corpul îi fierbea, devenind ceară încinsă, şi sub ochii lui începură să i crească mâinile, degetele i se îngroşară, unghiile i se măriră, iar încheieturile i se umflau tot mai mult.
2399 Umerii i se întinseră dureros, iar nişte pişcături pe frunte îl anunţau că îi creştea păr până spre sprâncene. Veşmintele pocniră, pieptul i se umflă, făcându se ca un butoi căruia urmau să i plesnească doagele, din clipă în clipă. Picioarele agonizau în pantofii cu patru numere mai mici.
2400 Cu greu, îşi scoase pantofii şi se ridică. Deci aşa era să fii Goyle... Cu mâinile lui mari şi tremurânde, îşi scoase hainele, care îi erau acum cu jumătate de metru deasupra gleznelor, le îmbrăcă pe cele aduse de Hermione şi îşi legă şireturile la pantofii ca nişte bărci ai lui Goyle.
2401 Se îndepărtă, privindu i bănuitoare. Harry şi Ron coborâră grăbiţi treptele de piatră, adâncindu se în întuneric, paşii lor răsunând exact ca ai lui Crabbe şi Goyle, când picioarele lor mari atingeau scările. Începură să se teamă că nu le va fi la fel de uşor cum speraseră.
2402 Harry simţea cum îi alunecau acum din picioare pantofii enormi ai lui Goyle şi trebuia să se ţină de haine, în timp ce se tot micşora. Urcară grăbiţi, împiedicându se la tot pasul, treptele care dădeau spre întunecatul hol de la intrare, din care răzbăteau nişte bufnituri înăbuşite.
2403 Ştiu că nu l am descoperit pe atacator, dar îi scriu mâine tatălui meu şi îi spun să caute sub podeaua salonului lui Reacredinţă. Harry îşi cercetă faţa în oglinda spartă. Revenise la normal. Îşi puse ochelarii, în timp ce Ron bătu la uşa cabinei în care se închisese Hermione.
2404 Poate că moştenitorul lui Viperin îşi pierduse curajul, bănuia Harry. Probabil că era din ce în ce mai riscant să deschizi Camera Secretelor, acum că toată şcoala era vigilentă şi bănuitoare. Poate că monstrul, sau ce o fi fost acolo, se pregătea de hibernare pentru alţi cincizeci de ani.
2405 A reacţionat logic şi s a oprit, înainte să îl distrug! Ştii, în acest moment şcoala are nevoie de ceva care să i ridice moralul, să şteargă amintirile neplăcute din trimestrul trecut! Acum nu spun mai multe, dar cred că am găsit exact ceea ce trebuie... Îşi mângâie nasul şi se îndepărtă.
2406 Şi daţi mi voie să le mulţumesc celor patruzeci şi şase de persoane care mi au trimis felicitări până acum! Da, eu am pregătit această mică surpriză pentru voi toţi... şi încă nu s a terminat! Lockhart bătu din palme şi îşi făcură apariţia vreo duzină de pitici obraznici.
2407 Ah, vulpoiul bătrân, ştie multe despre asta, mai dihai ca oricare dintre noi! Profesorul Flitwick îşi îngropă faţa în mâini, iar Plesneală avea o expresie de te făcea să crezi că prima persoană care avea să i ceară o Poţiune a Iubirii va fi nevoită să bea otravă în loc.
2408 Toate celelalte cărţi erau înmuiate în cerneală roşie, jurnalul însă era la fel de curat ca înainte să se fi vărsat călimara pe el. Încercă să i spună lui Ron, dar acesta se chinuia iarăşi cu bagheta lui. Din capătul baghetei ieşeau baloane mov şi nu mai era atent la nimic altceva.
2409 Eu l am prins pe cel care deschisese Camera şi acesta a fost exmatriculat. Dar directorul de atunci, profesorul Dippet, ruşinat de faptul că se întâmplase aşa ceva la Hogwarts, mi a interzis să spun adevărul. A inventat o poveste cum că fata ar fi murit într un accident ciudat.
2410 Dar eu ştiam că se poate repeta. Monstrul a trăit în continuare, iar cel care a avut puterea să îl elibereze nu a fost închis." Harry aproape că răsturnă călimara, grăbindu se să răspundă. "Se întâmplă iarăşi acum. Au avut loc trei atacuri şi nimeni nu pare să ştie cine este în spatele lor.
2411 Cu gura căscată, Harry văzu cum micuţul pătrat al zilei de treisprezece iunie se transforma într un ecran minuscul de televizor. Cu mâinile tremurându i puţin, ridică încet jurnalul, pentru a şi apropia ochiul de micuţa fereastră, şi, înainte să şi dea seama ce se întâmpla, fu împins înainte.
2412 Fereastra se lărgea şi simţi cum corpul lui părăsea patul şi era aruncat cu capul înainte prin deschizătura paginii, într un vârtej de culori şi umbre. Simţi cum picioarele îi ajung pe pământ şi rămase nemişcat, tremurând, în timp ce formele şterse din jurul lui se materializară.
2413 Camera rotundă cu portretele adormite era biroul lui Dumbledore..., dar nu era Dumbledore cel care stătea în spatele biroului. Un vrăjitor uscăţiv şi plăpând, chel în afara câtorva smocuri albe, citea o scrisoare la lumina lumânării. Harry nu l văzuse niciodată pe acest om.
2414 Nici o pasăre phoenix, nici un instrument argintiu... Aceasta era Şcoala Hogwarts pe care o cunoscuse Cruplud şi acel vrăjitor necunoscut era directorul de odinioară, nu Dumbledore, iar el, Harry, nu era nimic mai mult decât o nălucă, absolut invizibilă pentru oamenii de acum cincizeci de ani.
2415 Cruplud se ridică şi ieşi ca o furtună din cameră. Harry îl urmă. Coborâră pe scara în spirala mişcătoare, ajungând la balaurul de piatră de pe coridorul întunecat. Cruplud se opri, iar Harry făcu la fel, nescăpându l din ochi. Harry îşi dădu seama că Tom era într o mare dilemă.
2416 Torţele nu fuseseră aprinse şi Harry abia îl zări pe Cruplud, stând încremenit în uşă şi privind de a lungul coridorului. Harry avea impresia că stăteau acolo de cel puţin o oră. Nu îl vedea decât pe Cruplud la uşă, uitându se prin deschizătură şi aşteptând, încremenit ca o statuie.
2417 Vraja lui lumină subit coridorul cu o revărsare de lumină. Uşa din spatele băiatului se deschise cu asemenea forţă, încât îl aruncă în peretele opus. Din cameră ieşi ceva ce îl făcu pe Harry să scoată un ţipăt strident şi înfricoşat, pe care nimeni în afară de el nu păru să îl fi auzit.
2418 Şi Harry era convins că Hagrid, copil fiind, dacă ar fi auzit că era un monstru ascuns undeva, în castel, ar fi făcut orice să l zărească măcar. Fusese convins, probabil, că era mare păcat ca monstrul să stea închis de atâta timp, merita şi el să şi mai întindă puzderia de picioare.
2419 Harry îşi şi imagina un Hagrid de treisprezece ani încercând să i pună zgardă şi lesă monstrului. Dar era la fel de sigur că lui Hagrid nici nu i trecuse prin minte să omoare pe cineva. Harry aproape că îşi dorea să nu fi aflat niciodată cum funcţiona jurnalul lui Cruplud.
2420 Până la urmă, hotărâră să nu i spună nimic lui Hagrid... Doar dacă nu va mai avea loc un alt atac. Au trecut zile după zile fără nici o şoaptă a vocii fără corp, începuseră să spere că nu vor fi nevoiţi să vorbească niciodată cu Hagrid despre motivul pentru care a fost exmatriculat.
2421 Se spune că "Studiul Încuiaţilor" e o pierdere de vreme, dar eu sunt de părere că vrăjitorii ar trebui să cunoască bine comunitatea non magică, mai ales în cazul în care au de gând să lucreze în strânsă legătură cu ei... Tatăl meu, de exemplu, trebuie să aibă de a face cu Încuiaţii tot timpul.
2422 Pe de altă parte, antrenamentele decurgeau din ce în ce mai bine, sau cel puţin erau din ce în ce... mai uscate, iar seara dinaintea meciului de sâmbătă, când urcă în camera lui pentru a şi lăsa mătura, simţi că şansele echipei Cercetaşilor la cupă nu fuseseră niciodată mai bune ca în acel moment.
2423 Harry, mănâncă, ai nevoie de un mic dejun consistent! Harry îi privea pătrunzător pe cei de la masa Cercetaşilor, încercând să şi dea seama dacă noul posesor al jurnalului lui Cruplud se afla în faţa ochilor săi. Hermione îi tot spunea să raporteze furtul, dar lui Harry nu i plăcea ideea.
2424 Îşi puse uniforma roşie în vestiar, singura lui alinare fiind că toată lumea era acum afară, să privească meciul. Echipele apărură pe teren şi fură întâmpinate cu aplauze furtunoase. Oliver Baston decolă pentru a şi face încălzirea printre stâlpii porţilor, Madam Hooch dădu drumul mingilor.
2425 Astropufii, în costume galbene, de culoarea canarului, erau adunaţi grămadă, discutând pentru ultima oară tactica pe care urmau să o aplice. Harry tocmai încăleca pe mătură, în momentul în care profesoara McGonagall apăru aproape în fugă, traversând terenul cu paşi repezi, cu un megafon enorm, mov.
2426 Se duseră la culcare la ora obişnuită, aşteptară până când Neville, Dean şi Seamus terminară de discutat despre Camera Secretelor şi adormiră într un târziu, apoi se sculară, se îmbrăcară iar şi aruncară pelerina pe ei. Călătoria pe coridoarele castelului întunecat şi părăsit nu fu tocmai plăcută.
2427 Harry, care se mai plimbase de câteva ori noaptea, nu l mai văzuse niciodată atât de aglomerat după apusul soarelui. Profesori, Perfecţi şi fantome cutreierau holurile în perechi, cu ochii în patru după lucruri nelalocul lor. Pelerina Invizibilă nu făcea să dispară zgomotul pe care îl făceau.
2428 A fost un moment extrem de tensionat când Ron s a lovit la picior, numai la vreo doi paşi de locul unde stătea de pază Plesneală. Din fericire, Plesneală strănută aproape exact în secunda în care Ron drăcui cu năduf. Li se luă o piatră de pe inimă când ajunseră la uşile mari de stejar de la intrare.
2429 Le deschiseră încet şi ieşiră în noaptea senină. Se grăbiră către ferestrele luminate ale casei lui Hagrid şi îşi dădură pelerina jos, abia când ajunseră în faţa uşii sale. La câteva secunde după ce bătură la uşă, Hagrid o deschise cu putere. Brusc, se treziră faţă n faţă cu el.
2430 De asemenea, aveau şi foarte multe subiecte de discutat, rezultatul fiind că de cele mai multe ori camera de zi nu se golea până după miezul nopţii. Harry se duse să şi ia Pelerina fermecată din cufăr, imediat după cină, şi îşi petrecu toată seara stând pe ea, aşteptând să se golească încăperea.
2431 Îngrijoraţi că ar putea să trezească tot castelul cu lătratul lui furtunos, îi dădură repede nişte caramele de melasă, dintr o conservă de pe cămin, care îi încleştară pe dată colţii. Harry îşi lăsă Pelerina Fermecată pe masa lui Hagrid. Nu aveau nevoie de ea în pădurea neagră ca smoala.
2432 Acum nu se puteau mişca atât de repede, erau rădăcini de copaci şi cioturi la tot pasul, care abia se desluşeau în întunericul din jur. Harry simţea respiraţia caldă a lui Colţ pe mână. De mai multe ori au fost nevoiţi să se oprească şi să caute păianjenii cu lumina baghetei.
2433 Maşina domnului Weasley stătea, goală, în mijlocul unui cerc de copaci groşi şi înalţi, sub un acoperiş de ramuri dese, cu farurile aprinse. În timp ce Ron se duse spre ea, nevenindu i să şi creadă ochilor, maşina se mişcă încet spre el, exact ca un câine mare, turcoaz, care şi întâmpina stăpânul.
2434 Aripile maşinii erau zgâriate şi împroşcate cu noroi. Se pare că pornise de una singură prin pădure. Colţ nu părea să o îndrăgească prea tare. Stătea lipit de Harry, care îl simţea cum tremură de frică. Respiraţia i se mai potoli şi Harry îşi puse bagheta la loc, în buzunarul hainei.
2435 Harry nu avu timp nici măcar să se întoarcă. Se auzi un zgomot puternic şi deodată simţi cum ceva mare şi păros îl înşfăcă de mijloc, ridicându l de la pământ. Acum atârna cu capul în jos, zvârcolindu se îngrozit. Se auzi iar un fâşâit şi picioarele lui Ron părăsiră şi ele pământul.
2436 Se îndreptau chiar spre inima pădurii. Harry îl auzea pe Colţ, luptându se să se elibereze din ghearele unui al treilea monstru, scheaunând cât de tare putea. Harry nu ar fi putut să ţipe nici dacă ar fi vrut, era ca şi când şi ar fi lăsat vocea alături de maşina din pădure.
2437 Exemplarul enorm care îl ducea pe Harry coborî panta abruptă, spre o pânză boltită, aflată chiar în mijlocul văii, în timp ce confraţii lui se adunară repede din toate părţile, clănţănind din cleşti, entuziasmaţi la vederea prăzii. Când îi dădu drumul păianjenul, Harry căzu în patru labe.
2438 Colţ nu mai scâncea, ci se ghemuise neputincios la pământ de frică. Ron arăta exact la fel cum se simţea şi Harry. Gura îi era larg deschisă ca şi când ar fi ţipat, iar ochii stăteau gata să şi iasă din orbite. Harry îşi dădu seama brusc că păianjenul care îi dăduse drumul zicea ceva.
2439 Eu nu m am născut în castel. Eu vin de pe un tărâm îndepărtat. Un călător m a dăruit lui Hagrid când eram încă ou. Hagrid era micuţ pe atunci, dar a avut grijă de mine, m a ascuns într un dulap în castel, hrănindu mă cu resturi de la masă. Hagrid este bunul meu prieten, un om tare bun.
2440 Când am fost descoperit şi acuzat de moartea acelei fetiţe, m a protejat. De atunci trăiesc aici în pădure, unde încă mă mai vizitează Hagrid. Mi a găsit şi o soţie, Mosag, şi vezi cum ni s a mărit familia, numai datorită bunătăţii lui Hagrid... Harry îşi adună ceea ce mai rămăsese din curajul său.
2441 Aşa îmi ziceau instinctele, dar din respect pentru Hagrid, nu am rănit niciodată o fiinţă umană. Fetiţa aceea a fost găsită moartă în baie. Eu nu am văzut niciodată o altă parte a castelului în afară de dulapul în care am crescut. Speciei noastre îi place întunericul şi liniştea.
2442 Dar nu le pot interzice carne proaspătă, când apare de bună voie în mijlocul nostru. La revedere, prieten al lui Hagrid. Harry se întoarse. La câţiva paşi, înălţându se în jurul lui, era un zid gros de păianjeni, zăngănind din cleşti, nenumăraţii lor ochi strălucind în capetele negre şi păroase.
2443 Motorul vui şi porniră, lovind încă şi mai mulţi păianjeni. Urcară panta ca vântul şi în curând se treziră gonind prin pădure, ramurile ştergând parbrizul şi ferestrele, în timp ce maşina se strecura cu iscusinţă prin locurile accesibile, urmând un drum pe care se vedea că îl cunoştea prea bine.
2444 Maşina se opri atât de subit, încât aproape zburară prin parbriz. Ajunseseră la marginea pădurii. Colţ se aruncă la fereastră, dorind cu disperare să coboare din maşină, iar când Harry deschise portiera, o rupse la fugă printre copaci, direct spre casa lui Hagrid, cu coada între picioare.
2445 Ron păru să şi recapete simţurile în membre şi îl urmă, cu gâtul încă înţepenit şi cu o expresie năucă. Harry atinse maşina prieteneşte, în semn de mulţumire, înainte ca aceasta să se retragă în pădure şi să dispară. Harry se întoarse în cabana lui Hagrid să ia Pelerina Invizibilă.
2446 Traversară cu grijă holul de la intrare şi apoi urcară cu atenţie scara de marmură, ţinându şi respiraţia când traversară coridoarele, pe care patrulau străjeri vigilenţi. Ajunseră până la urmă cu bine în camera de zi a Cercetaşilor, unde focul arsese până se făcuse cenuşă.
2447 Nici chiar Hagrid nu ştiuse niciodată ce se ascundea în Camera Secretelor. Harry îşi ridică picioarele pe pat şi se lăsă pe perne, uitându se prin fereastra turnului la luna strălucitoare. Nu ştia ce altceva mai puteau să facă. Drumurile se înfundau, în toate direcţiile.
2448 Cruplud prinsese persoana greşită, moştenitorul lui Viperin scăpase şi nimeni nu putea să şi dea seama dacă era aceeaşi persoană, sau altcineva, cea care deschisese Camera Secretelor de data aceasta. Nu mai aveau pe cine să întrebe. Harry stătea, încă întorcând pe toate feţele ce spusese Aragog.
2449 Fusese destul de greu să încerce să caute păianjenii. Dar să scape de profesorii lor destul de mult timp cât să poată să se strecoare într o toaletă de fete, ba mai mult, într una care, pe lângă multe altele, era chiar lângă locul unde avusese loc primul atac, era aproape imposibil.
2450 Iar asta, nici nu e nevoie să vă spun, înseamnă să aflăm cât aţi învăţat anul acesta! Harry privi în jos către cei doi iepuri albi pe care trebuia să i transforme în papuci. Ce învăţase până atunci, în anul acela? Nu găsea nimic folositor, la care să se poată da vreun examen.
2451 În această seară, vom putea să i înviem pe cei care au fost pietrificaţi. Nu este cazul să vă reamintesc că unul dintre ei va putea să ne spună cine sau ce l a atacat. Sper că acest an îngrozitor se va termina o dată cu prinderea vinovatului!... Urmă o furtună de urale şi aplauze.
2452 Lockhart, care îi asigurase de atâtea ori că pericolul a trecut, doar pentru a fi contrazis imediat, era acum absolut convins că nici nu mai merita să i conducă pe coridoare. Părul nu îi era la fel de pomădat ca de obicei, părea că nu dormise aproape toată noaptea, patrulând la etajul patru.
2453 Hârtiuţa era atât de încleştată în mâna fetei, încât Harry era aproape convins că o va rupe. În timp ce Ron stătea de pază, trase, răsuci şi, până la urmă, după câteva minute încordate, hârtiuţa fu eliberată din strânsoare. Era o pagină ruptă dintr o carte veche din bibliotecă.
2454 Coborâră scările în fugă. Nedorind să fie găsiţi pe coridor, se duseră direct în cancelaria pustie, în acel moment. Era mare, cu pereţii panelaţi, plină de scaune din lemn negru. Harry şi Ron se plimbară în jurul ei, prea emoţionaţi ca să stea jos. Dar clopoţelul care anunţa pauza nu sună.
2455 Se ascunseră acolo, ascultând sunetul paşilor sutelor de oameni, elevi şi profesori, care tropăiau pe deasupra, apoi uşa cancelariei se dădu de perete. Printre cutele pelerinelor, văzură profesorii intrând în cancelarie. Unii dintre ei erau nelămuriţi, alţii erau de a dreptul speriaţi.
2456 Cercetaşii din jurul lor erau atât de mâhniţi şi le părea atât de rău pentru fraţii Weasley, încât nimeni nu încercă să i oprească atunci când se ridicară şi traversară camera, plecând prin gaura din portret. Se lăsa întunericul, pe când se îndreptau spre biroul lui Lockhart.
2457 Biroul său era aproape gol. Două cufere mari zăceau pe jos. Veşmintele, verde smarald, lila, albastru nocturn, fuseseră împachetate în grabă în unul dintre ele. În celălalt, fuseseră aruncate la întâmplare cărţi. Pozele care umpluseră pereţii până atunci erau acum aglomerate în cutii, pe birou.
2458 A fost multă muncă. A trebuit să dau de oamenii ăştia, să i întreb cum au reuşit să facă ce au făcut, apoi să arunc o Vrajă a Uitării asupra lor, ca să nu şi mai aducă aminte că ei au fost cei care le au făcut... Dacă mă mândresc cu un lucru, sunt farmecele astea legate de memorie.
2459 Îl scoaseră pe Lockhart din birou şi îl duseră la cele mai apropiate scări, apoi de a lungul coridorului întunecat unde strălucea scrisul de pe perete, până la uşa băii Plângăcioasei Myrtle. Apoi îl puse pe Lockhart să intre primul. Harry era mulţumit să l vadă tremurând.
2460 Uşa era blocată şi eu plângeam. Apoi am auzit pe cineva intrând. Rostea vorbe ciudate, într o altă limbă, din câte mi am dat seama. Oricum, ce m a mirat a fost că am auzit vocea unui băiat. Aşa că am deschis uşa, să i spun să plece şi să se ducă la toaleta băieţilor, când.
2461 Lockhart stătea mult în spate, pe chipul său fiind întipărită o expresie de teroare profundă. Arăta ca o chiuvetă obişnuită. Examinară fiecare centimetru pătrat, pe afară şi pe dinăuntru, inclusiv ţevile de sub ea. Apoi Harry văzu: pe unul dintre robinetele de cupru era încrustat un şarpe micuţ.
2462 În următoarea secundă, chiuveta începu să se mişte. De fapt, dispăru cu totul, rămânând expusă o ţeavă mare, suficient de groasă, pentru ca să se poată strecura un om prin ea. Harry îl auzi pe Ron scoţând un strigăt de uimire şi îşi ridică iar privirea. Acum ştia ce avea de făcut.
2463 Harry îşi coborî bagheta pentru a vedea ce era pe jos şi văzu că tot tunelul era presărat cu oase de animale mici. Străduindu se din toate puterile să nu şi imagineze cum ar putea arăta Ginny dacă ar da de ea, Harry merse mai departe, pe o ramificaţie întunecată a tunelului.
2464 Inima îi bătea să i spargă pieptul, aproape că îl durea. Foarte încet, cu ochii strânşi cât de tare putea şi totuşi să poată vedea, Harry se duse înainte, cu bagheta ridicată. Lumina dezvălui o piele enormă de şarpe, de un verde intens, care zăcea încolăcită şi goală de a curmezişul tunelului.
2465 Dorea ca tunelul să se termine şi totuşi îi era groază peste ce va da când urma să se întâmple acel lucru. Şi atunci, într un sfârşit, apărând după o nouă cotitură, Harry văzu un zid în faţă, pe care erau sculptaţi doi şerpi încolăciţi, cu ochii împodobiţi cu smaralde strălucitoare.
2466 Coloane împletite de piatră, pe care erau sculptaţi numeroşi şerpi, se ridicau până în tavanul pierdut în întuneric, sprijinindu l şi aruncând umbre lungi şi negre prin întunecimea verzuie şi mohorâtă care umplea locul. Cu inima bătându i cu putere, Harry se opri să asculte tăcerea rece.
2467 Îşi scoase bagheta şi înainta printre coloanele aşezate în serpentine. Pereţii întunecaţi trimiteau înapoi ecoul puternic al paşilor lui. Îşi ţinea ochii foarte puţin întredeschişi, gata să i închidă la cel mai slab semn de mişcare. Ochii şerpilor de piatră păreau să l urmărească pretutindeni.
2468 Dragă Tom, recită el, privind chipul îngrozit al lui Harry, cred că îmi pierd memoria. Am pene de cocoş pe haine şi nu ştiu cum au ajuns acolo. Dragă Tom, nu mi amintesc ce s a întâmplat în seara de Halloween, dar a fost atacată o pisică şi sunt plină de vopsea pe veşminte.
2469 Pe de alta, marele şi împiedicatul Hagrid, tontălăul care făcea câte o boacănă în fiecare săptămână, încercând să crească pui de vârcolac sub pat, furişându se în Pădurea Interzisă pentru a se lupta cu duhurile pădurii. Dar recunosc, chiar şi eu am fost surprins de cât de bine a mers planul meu.
2470 A văzut jurnalul la tine, înţelegi, şi a intrat în panică. Dacă ai fi aflat cum să l foloseşti şi ţi ar fi spus toate secretele ei? Dar dacă, şi mai grav, ai fi aflat cine strangula cocoşii? Aşa că zgâtia nesăbuită a aşteptat până când nu mai era nimeni în dormitorul tău şi l a furat.
2471 Chiar şi când erai puternic nu ai îndrăznit să încerci să cucereşti Hogwarts. Dumbledore şi a dat seama ce zăcea în tine, de când erai la şcoală, şi chiar şi acum îţi este teamă de el, oriunde te ai ascunde. Zâmbetul pierise de pe chipul lui Cruplud, fiind înlocuit cu o expresie hidoasă.
2472 Vorbea la întâmplare, vrând să l sperie pe Cruplud, dorindu şi mai degrabă acest lucru, decât crezând că era adevărat. Cruplud deschise gura, dar se opri ca împietrit. Se auzea o muzică de undeva. Cruplud se întoarse, pentru a se uita prin camera goală. Muzica se auzea tot mai tare.
2473 Lui Harry i se făcuse părul măciucă şi simţea că inima îi crescuse, mărindu se de două ori faţă de dimensiunile ei normale. Apoi, muzica atinse o notă atât de înaltă, încât Harry o simţi vibrându i în coşul pieptului, iar pe vârful celei mai apropiate coloane izbucniră flăcări.
2474 Avea o coadă strălucitoare, aurită şi lungă cât a unui păun, şi gheare de aur, încleştate pe o grămăjoară ponosită. O clipă mai târziu, pasărea zbură direct spre Harry. Lăsă lucrul acela jerpelit la picioarele lui şi apoi ateriză greoi pe umărul său, strângându şi aripile maiestuoase.
2475 Amândoi avem sângele jumătate jumătate, suntem orfani, crescuţi de Încuiaţi. Probabil că suntem singurii vorbitori de reptomită care au trecut vreodată pe la Hogwarts, de la marele Viperin încoace. Chiar semănăm şi la înfăţişare... Şi, totuşi, numai un noroc chior te a salvat.
2476 Harry se întoarse pentru a se uita la statuie, cu Fawkes, balansându i se pe umăr. Chipul gigantic se mişcă. Îngrozit, Harry văzu cum i se deschide gura, mai mult şi mai mult, transformându se într o gaură neagră, imensă. Ceva se zvârcolea în gura statuii. Ieşise din străfundurile ei.
2477 Îl auzea cum îşi târa corpul masiv şi greoi pe podeaua prăfuită. Cu ochii încă strâns închişi, Harry începu să fugă ca un orb, cu mâinile întinse în faţă, pipăind în jur. Cruplud râdea... Harry se împiedică şi căzu. Se lovi tare de podeaua de piatră, şi simţi gustul sângelui.
2478 Urmă un sunet puternic, exploziv, ca un bici deasupra capului său, şi apoi ceva greu îl lovi pe Harry atât de tare, încât fu izbit de perete. Aşteptând să simtă din clipă în clipă colţi enormi înfingându se în corpul lui, Harry auzi alt şuierat nebun, ceva care lovea cu sălbăticie coloanele.
2479 Şarpele enorm, verde intens, gros cât un trunchi de stejar, se ridicase în aer, iar capul său gigantic şi turtit îşi făcea loc frenetic printre coloane. Tremurând, Harry se pregăti să şi închidă iar ochii, dacă monstrul se întorcea spre el, dar văzu că altceva captase pentru moment atenţia şarpelui.
2480 Fawkes coborî brusc în picaj. Ciocul său aurit nu se mai văzu câteva clipe, după care podeaua fu împroşcată cu un sânge vâscos şi negru. Coada şarpelui plesni cu putere, ratându l de puţin pe Harry, şi, înainte ca Harry să apuce să închidă ochii, baziliscul se întoarse.
2481 Îl mai poţi mirosi! Omoară l! Orbit, şarpele se ridică, derutat, dar încă periculos. Fawkes continua să zboare în jurul capului şarpelui, trâmbiţând cântecul său straniu, şi înţepând din loc în loc botul acoperit cu solzi al monstrului, în timp ce din ochii acestuia şiroia sângele.
2482 Ceva foarte tare şi greu îl izbi pe Harry în cap, lăsându l aproape inconştient. În faţa ochilor îi luceau zeci de steluţe. Apucă jobenul de vârf şi îl trase de pe cap. Din joben apăru o sabie strălucitoare, de argint, cu mânerul încrustat cu rubine de mărimea unor ouă.
2483 Vedea ochii lui enormi, însângeraţi, gura deschizân du se larg, tot mai mare, cât să l poată înghiţi cu totul, pe marginea ei sclipind colţii lungi cât sabia pe care o avea Harry în mână. Ascuţiţi, plini cu venin... Atacă orbeşte. Harry se feri şi baziliscul lovi peretele Camerei.
2484 Atacă iar şi limba bifurcată îl atinse puţin pe Harry. Harry ridică sabia deasupra capului, cu amândouă mâinile. Baziliscul se pregăti să atace iarăşi, iar de data aceea nu avea cum să mai greşească. Harry îşi adună toate forţele şi împlântă sabia în cerul gurii şarpelui.
2485 Dar în timp ce mâinile lui Harry erau stropite de sânge cald, băiatul simţi o durere sfredelitoare deasupra cotului. Un colţ lung şi veninos intra din ce în ce mai adânc în braţul său, pe care aproape că i l sfârtecă, în timp ce baziliscul se prăbuşi, zvârcolindu se pe jos.
2486 Harry alunecă lângă perete, prinse colţul care împrăştia otravă în corpul său şi îl scoase afară. Dar ştia că era prea târziu. O durere albă şi fierbinte se răspândea încet, dar sigur, din rană. Când lăsă colţul jos şi îşi privi propriul său sânge de pe haine, vederea i se înceţoşă.
2487 Preţ de o secundă, şi Harry şi Cruplud, cu bagheta încă ridicată, se uitară la el. Apoi, fără să stea pe gânduri, fără nici o ezitare, de parcă ştia că asta trebuia să facă încă de la început, Harry luă de pe jos colţul cu care îl înţepase baziliscul şi îl înfipse chiar în centrul jurnalului.
2488 Ginny se mişcase. În timp ce Harry fugi spre ea, fetiţa se ridică în capul oaselor. Se uită speriată şi nedumerită, de la enormul bazilisc mort la Harry, la veşmintele lui îmbibate cu sânge, apoi la jurnalul din mâna lui. Oftă din toţi rărunchii şi lacrimile începură să i şiroiască pe obraji.
2489 Fawkes îi aştepta, plutind deasupra intrării în Cameră. Harry o împinse pe Ginny în faţa lui. Trecură peste inelele inerte ale baziliscului mort, prin întunericul care răsuna la tot pasul şi ajunseră iar în tunel. Harry auzi uşile de piatră închizându se în urma lor cu un sâsâit prelung.
2490 Auziseră că fiica lui Arthur Weasley fusese omorâtă şi vroiau să mă întorc imediat. Păreau să creadă că sunt cel mai potrivit om până la urmă. Mi au mai spus şi nişte poveşti ciudate... Mai mulţi dintre ei mi au zis că i ai ameninţat că le blestemi familiile, dacă nu vor fi de acord să mă dea afară.
2491 Însă, te sfătuiesc, Lucius, să nu mai dai în stânga şi n dreapta alte lucruri de ale lui Cap de Mort, de pe vremea când era la şcoală. Dacă mai ajunge vreunul dintre ele în mâinile vreunui nevinovat, cred că Arthur Weasley va avea grijă ca ancheta să dezvăluie că erau de la tine.
2492 Harry bănuia că Ron o prevenise pe Hermione să nu sune, ceea ce era mare păcat deoarece Hermione, cea mai isteaţă vrăjitoare din anul lui Harry, care avea părinţi Încuiaţi, ştia foarte bine să folosească telefonul şi ar fi avut bunul simţ să nu menţioneze că era elevă la Hogwarts.
2493 Cu o singură mică îmbunătăţire: după ce jurase că nu o va folosi ca să le trimită scrisori prietenilor săi, lui Harry i se permisese să şi lase liberă bufniţa, pe Hedwig, în timpul nopţii. Unchiul Vernon cedase din cauza tărăboiului pe care îl făcea Hedwig când era închisă tot timpul în colivie.
2494 Închise călimara, scoase de sub pat o faţă de pernă veche, în care puse lanterna, "Scurtă istorie a magiei", pana şi călimara şi cât scrisese din eseul pentru şcoală, după care se dădu jos din pat şi ascunse totul sub o scândură dezlipită din podea, aflată chiar sub patul său.
2495 Şi ăsta era un alt lucru neobişnuit la Harry: cu cât de puţin entuziasm îşi aştepta zilele de naştere. Nu primise niciodată o felicitare de ziua lui. Familia Dursley îi ignorase complet ultimele două aniversări şi prin urmare nu avea de ce să presupună că îşi vor aminti de aceasta.
2496 Hedwig lipsise deja de două nopţi. Harry nu era îngrijorat pentru ea – se mai întâmplase să plece – însă spera să se întoarcă repede. Era singura fiinţă din casa aceea care se bucura la vederea lui. Harry, deşi destul de mic şi slăbuţ pentru vârsta lui, crescuse câţiva centimetri de anul trecut.
2497 Pe fereastră intrară trei bufniţe, două dintre ele susţinând o pe o cea de a treia, care părea inconştientă. Aterizară cu o uşoară bufnitură pe patul lui Harry, iar bufniţa din mijloc, care era mare şi gri, căzu pe o parte şi rămase nemişcată. De picioarele sale era legat un pachet mare.
2498 Harry se repezi imediat spre pat, desfăcu sforile de la picioarele lui Errol, luă pachetul şi apoi îl duse pe Errol în colivia lui Hedwig. Errol deschise un ochi înceţoşat, scoase un mic ţipăt de mulţumire şi începu să bea apă. Harry se întoarse către celelalte două bufniţe.
2499 Când Harry o eliberă şi pe ea de greutate, bufniţa îşi umflă penele cu importanţă, îşi întinse aripile şi zbură pe fereastră în noapte. Harry se aşeză pe pat, înşfăcă pachetul lui Errol, rupse hârtia maro şi descoperi un cadou, împachetat în hârtie aurie, şi prima sa felicitare aniversară.
2500 Ştia că Hagrid nu i ar trimite niciodată ceva periculos, însă Hagrid avea un fel aparte de a privi lucrurile periculoase. Ştia toată lumea că Hagrid era prieten cu păianjeni uriaşi, că achiziţionase câini cu trei capete de la muşteriii berăriilor şi că adusese ilegal ouă de dragon în coliba sa.
2501 Apoi apucă restul ambalajului cu cealaltă mână şi trase. Şi din el căzu o carte... Harry abia apucă să vadă frumoasa copertă verde, inscripţionată cu litere aurii, "Cartea monstruoasă despre monştri", înainte ca aceasta să se întoarcă pe o parte şi să o ia la goană pe pat, asemenea unui crab ciudat.
2502 Cartea sări de pe pat cu o bufnitură puternică şi traversă camera în viteză. Harry o urmă tiptil. Cartea se ascunsese în spaţiul întunecat de dedesubtul biroului. Rugându se ca familia Dursley să doarmă buştean în continuare, Harry se aşeză în patru labe şi întinse mâna către ea.
2503 Harry se ridică şi se aruncă asupra ei, reuşind să o imobilizeze. Unchiul Vernon sforăi cu putere din camera alăturată. Hedwig şi Errol priviră cu interes cum Harry strângea cartea care i se zbătea în braţe. Harry fugi spre dulap şi scoase o curea dintr un sertar, cu care legă strâns cartea.
2504 Se făcuse două dimineaţa. Gândindu se că se va ocupa de permisul pentru Hogsmeade a doua zi, când se va trezi, Harry se băgă la loc în pat, neuitând să bifeze o altă zi de pe tabelul pe care şi l făcuse, numărând cu nerăbdare zilele care mai rămăseseră până la întoarcerea sa la Hogwarts.
2505 Dudley îşi petrecuse cea mai mare parte a vacanţei în bucătărie, cu ochii lui mici, ca de porc, aţintiţi pe ecranul televizorului şi cu cele cinci bărbii tremurându i în timp ce mânca non stop. Harry se aşeză între Dudley şi Unchiul Vernon, un bărbat masiv, aproape fără gât şi cu o mustaţă stufoasă.
2506 Aruncă o privire răutăcioasă către Harry, al cărui păr ciufulit a constituit întotdeauna o sursă de enervare pentru Unchiul Vernon. Însă, în comparaţie cu omul de la televizor, a cărui faţă suptă era înconjurată de o încâlceală până la cot, Harry se simţi într adevăr foarte îngrijit pieptănat.
2507 Smintitu' ar putea fi chiar acum pe strada noastră! Mătuşa Petunia, osoasă şi cu o faţă ca de cal, se întoarse rapid şi se uită imediat pe fereastra de la bucătărie. Harry ştia că Mătuşa Petunia ar fi fost pur şi simplu înnebunită de fericire să fie ea cea care sună la linia specială.
2508 Câţiva ani mai târziu, apăruse de Crăciun cu un robot computerizat pentru Dudley şi o cutie de biscuiţi pentru câine, pe care i o dăduse lui Harry. Cu ocazia ultimei sale vizite, cu un an înainte de a începe cursurile la Hogwarts, Harry îl călcase din greşeală pe labă pe câinele ei preferat.
2509 Spintecătorul, căci aşa îl chema pe câine, îl alergase pe Harry prin toată grădina, forţându l să se urce într un pom, iar Mătuşa Marge a refuzat să l îndepărteze pe câine de copac, până după miezul nopţii. Amintirea acestui incident încă mai aducea lacrimi de râs în ochii lui Dudley.
2510 Lui Harry, care rămăsese îngrozit, ca într un fel de transă, îi veni brusc o idee strălucită. Abandonându şi pâinea prăjită pe masă, se ridică repede şi îl urmă pe Unchiul Vernon până la uşă. Unchiul Vernon îşi punea haina pe care şi o punea întotdeauna când mergea cu maşina.
2511 Dacă te porţi frumos până la sfârşit, nu sari peste cal şi spui ce te am învăţat eu, o să ţi semnez permisul ăla afurisit! Se întoarse, deschise uşa cu putere şi o trânti atât de tare, încât căzu unul dintre ochiurile mici de geam, din partea de sus. Harry nu se mai întoarse în bucătărie.
2512 Dacă urma să se comporte ca un Încuiat adevărat, era cazul să înceapă de pe atunci. Încet şi cu tristeţe, îşi strânse toate cadourile şi felicitările primite şi le ascunse sub scândura dezlipită din podea, lângă temele pentru şcoală. Apoi se duse la colivia lui Hedwig. Errol părea să şi fi revenit.
2513 Când se întoarse în bucătărie, Mătuşa Marge fusese deja servită cu ceai şi prăjiturele, iar într un colţ, Spintecătorul sorbea zgomotos din farfurioară. Harry o văzu pe Mătuşa Petunia clipind nervos din ochi, privind cum stropii de ceai şi balele câinelui îi murdăreau podeaua sclipitoare.
2514 Nu trebuia să se mai întâmple aşa ceva. Învoirea pentru Hogsmeade era tot ce conta, iar dacă se mai întâmplau astfel de lucruri ar fi avut probleme serioase cu Ministerul Magiei. Harry nu avea încă vârsta corespunzătoare şi i se interzicea să facă vrăji în afara şcolii.
2515 Se întâmplă şi în cele mai bune familii. S a mai şi încurcat cu un derbedeu şi iată rezultatul în faţa noastră! Harry se holba în farfurie, dar ceva ciudat îi suna în urechi. "Apucaţi mătura strâns de coadă şi...", mai încercă el în gând, dar îi fu imposibil să şi mai amintească ce urma.
2516 Mătuşa Marge se umfla de furie şi se tot umfla, fără să se mai oprească! Faţa stracojie i se lăbărţase şi mai mult, ochii i se bulbucaseră, iar limba îi ieşise afară. În clipele următoare îi plesniră câţiva nasturi de la jacheta ei roşie, de tweed, fiind izbiţi cu putere de perete.
2517 În clipa următoare, Spintecătorul se repezi şi îşi înfipse colţii în piciorul Unchiului Vernon! Harry o zbughi din sufragerie, înainte ca cineva să l poată opri şi se ascunse în nişa de sub scară. Uşa nişei se deschise brusc, ca prin farmec, când ajunse el în dreptul ei.
2518 Se aplecă sub pat, desprinse scândura din podea şi îşi luă de acolo cărţile şi cadourile pe care le primise de ziua lui. Luă în grabă şi colivia goală a lui Hedwig şi ajunse lângă cufăr, tocmai când Unchiul Vernon ieşea din sufragerie, şchiopătând, cu piciorul însângerat.
2519 Cum le ar fi explicat el poliţiştilor din lumea Încuiaţilor ce căuta el acolo, în plină noapte, cu un cufăr înţesat cu manuale vrăjitoreşti şi cu o coadă de mătură? Harry se aplecă şi începu să scoată lucrurile din cufăr, punându le alături, în căutarea pelerinei magice.
2520 Se aplecă din nou asupra cufărului, dar imediat se ridică iar, cu mâna încleştată pe baghetă. Mai degrabă simţise, decât văzuse, că cineva stătea în spaţiul dintre garajul din spatele lui şi gard. Nu trebuia decât să se întoarcă şi avea să se lămurească dacă era doar o pisică fără stăpân sau.
2521 Uşa garajului străluci şi ea, iar în spaţiul dintre garaj şi gard văzu doi ochi mari, strălucitori. Harry se dădu câţiva paşi înapoi şi se împiedică de cufăr. Bagheta îi zbură din mână, în timp ce el căuta să se sprijine în mâini, ca să şi amortizeze căderea. Se auzi un.
2522 Cu un strigăt se rostogoli pe asfalt, tocmai la timp, fiindcă în locul pe care stătuse el cu o clipă înainte se opriră două roţi mari, scrâşnind din greu. După cum se lămuri imediat, roţile mari şi negre aparţineau unui autobuz mov aprins, cu trei etaje, care apăruse ca din senin.
2523 Autobuzul se tot urca pe trotuar, dar nu lovea nimic. Felinarele, cutiile poştale, pubelele, săreau pur şi simplu din faţa autobuzului şi reveneau la poziţia lor, imediat ce acesta se îndepărta. Stan reapăru la capătul scărilor, urmat de o vrăjitoare îmbrăcată într o pelerină verde pal.
2524 Mi se face rău numai când mă gândesc! Stan puse ziarul la o parte, fără prea mare tragere de inimă, iar Harry îşi lipi iar nasul de fereastră, mai neliniştit ca niciodată. Îşi închipuia ce ar fi spus Stan pasagerilor săi, dacă ar fi ştiut pe cine transporta în acel moment.
2525 Autobuzul Salvator mergea în întuneric, împrăştiind în toate părţile tufişurile, cabinele telefonice, copacii, iar Harry zăcea îngrijorat, pe patul lui cu saltea de puf. Stan îşi aminti că Harry plătise şi pentru ciocolată cu lapte, dar îi vărsă cana pe pernă, la o mişcare mai bruscă a maşinii.
2526 Harry ştia deja acest lucru. Îl mai văzuse o dată, dar atunci Harry purta pelerina care îl făcea invizibil, pe care i o lăsase moştenire tatăl său. Fudge nu avea însă cum să ştie acel lucru. Tom, hangiul, reapăru, cu un şorţ peste cămaşa de noapte şi cu o tavă cu ceai şi pesmeciori.
2527 Domnişoara Dursley a fost înţepată, ca să se dezumfle, şi i s a modificat memoria, ca să nu şi mai amintească niciodată de incident. Cam asta e, nu s a întâmplat nimic grav. Fudge îi zâmbi lui Harry, peste marginea ceşcuţei cu ceai, mai degrabă ca un unchi care îşi priveşte nepotul favorit.
2528 Harry îl urmă pe Tom pe o scară frumoasă de lemn până la camera cu numărul unsprezece, gravat pe o tăbliţă de aramă. Tom deschise respectuos uşa. Camera avea un pat care părea foarte confortabil, mobilă de stejar lustruit, un cămin în care ardea un foc îmbietor, iar pe marginea dulapului stătea.
2529 Putea să meargă oriunde, numai să nu părăsească Aleea Diagon. Străzile erau ticsite de magazine cu cele mai fascinante lucruri vrăjitoreşti din lume, aşa că Harry nu simţea nici un impuls să şi încalce promisiunea făcută lui Fudge, de a nu hoinări prin lumea Încuiaţilor.
2530 La o săptămână după ce se instalase la "Ceaunul Crăpat", văzu o mulţime de oameni îngrămădiţi în faţa vitrinelor unui magazin. Curios, Harry îşi făcu drum printre vrăjitori şi vrăjitoare până la un podium, pe care se afla cea mai modernă coadă de mătură pe care o văzuse vreodată.
2531 Urcă în fugă scările, intră în camera lui şi trânti cărţile pe pat. Fusese cineva mai înainte şi făcuse ordine. Ferestrele erau deschise şi soarele se revărsa în odaie. Harry auzea zgomotele autobuzelor din lumea nevăzută a Încuiaţilor şi forfota trecătorilor de pe Aleea Diagon.
2532 Mirosea şi era mult zgomot, deoarece ocupanţii cuştilor şi coliviilor ţipau, chiţăiau, fâlfâiau din aripi sau sâsâiau. Vânzătoarea tocmai îi explica unui cumpărător cum trebuie să aibă grijă de salamandrele cu două capete, aşa că Harry, Ron şi Hermione se uitau la celelalte cuşti.
2533 Ron îl scoase pe Pungaşul din buzunar şi îl puse pe tejghea, alături de cuşca în care se aflau confraţii lui, care se opriseră din sărituri şi se apropiaseră de gratii, ca să vadă mai bine. Ca mai toate lucrurile pe care le avea Ron, Pungaşul aparţinuse fratelui său mai mare, Percy.
2534 Le a trebuit cam cinci minute ca să l găsească pe Pungaşul, care se ascunsese într un coş de gunoi, lângă magazinul cu echipament pentru Vâjthaţ. Ron se aplecă şi luă animalul speriat, după care îl puse iar în buzunar. Apoi se îndreptă din şale şi începu să şi maseze pielea capului.
2535 Ginny, care întotdeauna se fâstâcea în prezenţa lui Harry, se simţi de data asta şi mai încurcată când dădu cu ochii de el, dat fiind faptul că îi salvase viaţa, în ultimul trimestru al anului trecut. Se înroşi până în vârful urechilor şi zise "Bună ziua!", fără să ridice ochii din pământ.
2536 După masă, cu burţile pline şi somnoroşi, unul câte unul urcară scările în camerele lor, să şi facă ultimele pregătiri pentru a doua zi. Ron şi Percy stăteau în camera de lângă Harry. Tocmai îşi închisese cufărul, când auzi prin perete strigăte supărate. Se duse până la ei, să vadă de ce se certau.
2537 La jumătatea drumului, auzi două voci supărate, care veneau dintr un separeu. O clipă mai târziu, recunoscu vocile. Erau domnul şi doamna Weasley! Harry rămase nehotărât în loc, fiindcă nu vroia ca cei doi să şi dea seama că îi auzise certându se. Deodată, auzi pomenit numele lui.
2538 E târziu, Molly, hai să mergem la culcare... Harry auzi zgomotul scaunelor şi se îndreptă spre bar, încercând să nu facă nici cel mai mic zgomot. Uşa separeului se deschise şi, după zgomotul paşilor, Harry îşi dădu seama că domnul şi doamna Weasley urcau scările spre camerele lor.
2539 Sticluţa cu tonic zăcea sub masa la care mâncaseră ei mai devreme. Harry aşteptă până ce auzi uşa de la camera părinţilor lui Ron închizându se, apoi urcă scările în grabă, cu sticluţa în mână. Fred şi George chicoteau pe palier, ascultând cum Ron şi Percy întorceau camera cu susul în jos.
2540 Harry asculta strigătele înfundate din camera alăturată şi se întreba cum de nu se simţea mai înspăimântat. Doar Sirius Black omorâse treisprezece oameni cu un singur blestem... Pe bună dreptate, domnul şi doamna Weasley crezuseră că Harry ar fi intrat în panică, dacă ştia adevărul.
2541 Şi mai erau şi gardienii de la Azkaban, de care vorbea toată lumea. Îi băgau în sperieţi pe toţi, aşa că, dacă erau ei în jurul şcolii, Black n avea cum să pătrundă în castel. Singura problemă care îl preocupa cu adevărat pe Harry era că şansele lui de a merge la Hogsmeade erau acum egale cu zero.
2542 Şoferii Ministerului le făcură rost de cărucioare, pe care încărcară bagajele, după care îşi scoaseră pălăriile în faţa domnului Weasley şi plecară. Nu se ştie cum, dar maşinile lor reuşiră să ajungă în capătul unei cozi interminabile de automobile şi acum stăteau cuminţi la stop.
2543 Îşi încărcară bagajele în el, apoi Harry coborî să şi ia rămas bun de la doamna şi domnul Weasley. Doamna Weasley îşi sărută copiii, apoi pe Hermione şi la sfârşit pe Harry, care se simţi oarecum jenat de îmbrăţişarea ei prelungită, dar în acelaşi timp foarte încântat şi fericit.
2544 Trenul se puse în mişcare. Harry alergă spre uşa compartimentului, iar Ron îi deschise şi se dădu la o parte, ca să i facă loc să se urce. Se buluciră toţi la fereastră, făcându le cu mâna domnului şi doamnei Weasley, până ce trenul luă o curbă şi aceştia dispărură din vedere.
2545 De obicei, Expresul de Hogwarts era rezervat pentru studenţi, nu şi pentru oameni mari, cu excepţia celor care împingeau cărucioarele cu mâncare. Străinul purta o robă foarte jerpelită, cârpită din loc în loc. Părea bolnav sau extenuat. Deşi destul de tânăr, părul îi încărunţise pe alocuri.
2546 Se uitară spre el, schimbând priviri semnificative, dar acesta se întoarse pe partea cealaltă şi îşi continuă somnul, cu gura uşor întredeschisă. Expresul de Hogwarts se îndrepta tot mai mult spre nord, peisajul devenind mai sălbatic şi mai întunecos, în timp ce norii se aglomerau pe cer.
2547 Aproape că atingea tavanul. Faţa îi era complet acoperită de glugă. Ochii lui Harry coborâră mai jos, iar ceea ce văzu acolo făcu să i se strângă stomacul. De sub pelerină ieşea o mână pământie, umflată şi cu pielea încreţită, care semăna cu ceva care a putrezit sub apă.
2548 Asta pentru o fracţiune de secundă, ca şi cum cel înfăşurat în manta ar fi simţit privirile lui Harry şi şi ar fi tras repede mâna sub faldurile negre. Apoi, acel ceva, orice ar fi fost, de sub pelerină, respiră şuierător şi prelung, ca şi cum ar fi vrut să aspire nu numai aerul dimprejur.
2549 Harry simţi că i se opreşte respiraţia. Suflul rece părea că i pătrunde prin piele, îi ajunge în piept şi de acolo i se strecoară în inimă... Harry dădu ochii peste cap. Nu mai vedea nimic. I se părea că se prăbuşeşte în ceva rece ca gheaţa, iar urechile îi vâjâiau, ca şi cum s ar fi aflat sub apă.
2550 În cele din urmă, trenul se opri la gara Hogwarts şi urmă o îmbulzeală de nedescris la coborâre. Bufniţele scoteau strigăte jalnice, pisicile mieunau, iar broasca lui Neville se chircise sub pălăria lui. Era foarte rece, iar ploaia cădea neîntrerupt în rafale îngheţate.
2551 Cei trei dădură din cap şi îi făcură semn cu mâna, dar fără să poată schimba nici un cuvânt cu el, deoarece mulţimea îi împingea spre ieşirea de pe peron. Harry, Ron şi Hermione merseră cu restul colegilor, până ajunseră pe un drumeag noroios, unde îi aşteptau cel puţin o sută de trăsuri.
2552 Harry îşi zise că trăsurile erau fără îndoială trase de cai invizibili, deoarece trăsura lor se puse în mişcare şi începu să hurducăie, de îndată ce se urcară în ea. Vizitiul mirosea vag a bălegar şi a paie. De când mâncase ciocolata, Harry se simţea mult mai bine, dar tot mai era slăbit.
2553 Deşi foarte bătrân, profesorul Dumbledore dădea întotdeauna impresia de multă energie. Avea păr lung, nins, şi barbă argintie, ochelari în formă de semilună şi un nas foarte coroiat. Era considerat drept cel mai mare vrăjitor al veacului, dar nu din cauza aceasta îl respecta Harry atât de mult.
2554 Se auziră câteva aplauze răzleţe, fără prea mare entuziasm. Numai cei care se aflaseră în acelaşi compartiment cu profesorul Lupin aplaudară cu frenezie. Harry era şi el printre aceştia. Hainele profesorului Lupin arătau şi mai jerpelite, în comparaţie cu robele elegante ale celorlalţi profesori.
2555 Farfuriile şi cupele din faţa lor se umplură pe dată cu mâncare şi băuturi răcoritoare. Simţindu se brusc lihnit de foame, Harry se repezi la bucatele apetisante şi începu să mănânce. Se încinse un ospăţ pe cinste. Marea Sală răsuna de râsete şi de zăngănitul cuţitelor şi al furculiţelor.
2556 Anul trecut, Harry, Ron şi Hermione reuşiseră să lămurească lucrurile şi să îl absolve de orice vină. În cele din urmă, când se topiră din farfurii şi ultimele bucăţele de plăcintă de dovleac, Dumbledore anunţă că era timpul să meargă în dormitoare, iar ei atât aşteptau.
2557 Tata a trebuit să se ducă o dată la Azkaban – îţi aminteşti, Fred? – şi ne a zis că a fost cel mai înfiorător loc, pe unde a mers vreodată. A venit acasă slăbit şi tremurând din toate încheieturile... Dementorii sug, pur şi simplu, fericirea din jurul lor. Mulţi prizonieri înnebunesc din cauza asta.
2558 Acesta înfăţişa un ponei cenuşiu şi gras, care îşi băgase botul în iarba de pe perete şi păştea nepăsător. Harry se obişnuise ca personajele picturilor de la Hogwarts să îşi părăsească ramele şi să se viziteze între ele, dar, ori de câte ori avea prilejul, se oprea să le admire.
2559 Scoateţi sabia imediat, vă provoc la duel! Se uitau uimiţi la cavalerul scund şi caraghios, care îşi scosese sabia şi o agita violent prin aer, ţopăind în sus şi în jos. Dar, cum sabia era prea lungă pentru el, la o mişcare greşită, îşi pierdu echilibrul şi căzu cu faţa la pământ.
2560 Cavalerul puse mâna iar pe sabie şi o folosi ca să se sprijine de ea şi să se ridice din iarbă, dar lama se înfipse adânc în pământ, şi oricât s a străduit el nu a mai fost în stare să o tragă afară. În cele din urmă, se lăsă iar în genunchi şi îşi ridică viziera ca să îşi şteargă faţa transpirată.
2561 Harry ajunse în cea mai stranie sală de curs pe care o văzuse vreodată, ceva între o mansardă şi o ceainărie demodată. În clasă, erau înghesuite cel puţin douăzeci de mese rotunde. În jurul meselor, se aflau fotolii, acoperite cu huse de creton, şi perne moi, aşezate direct pe podea.
2562 În clasă era o lumină difuză, purpurie. Draperiile erau trase la ferestre, iar veiozele de la fiecare masă erau acoperite cu câte o eşarfă de un roşu închis. Era foarte cald, iar focul care ardea în cămin degaja şi un miros puternic, cam greţos. Pe foc era aşezat un ceainic mare, de cupru.
2563 Pe policioarele care se întindeau de a lungul întregului perete circular se aflau pene prăfuite, cioturi de lumânări, zeci de pachete jerpelite de cărţi de joc, nenumărate globuri de cristal şi o mulţime de ceşcuţe de ceai. Ron şi restul clasei se adunară în jurul lui Harry, vorbind pe şoptite.
2564 Asta numai dacă terminăm cu semnele prevestite de limbile de foc. Din păcate, cursurile vor II întrerupte în februarie, din cauza unei epidemii serioase de gripă. Chiar şi eu îmi voi pierde vocea, din cauza ei. În jurul Paştelui, cineva dintre noi ne va părăsi pentru totdeauna.
2565 Mulţumesc... Harry şi Ron merseră să li se umple ceştile, după care se întoarseră la masa lor. Se opăriră la limbă, în încercarea de a bea ceaiul cât mai repede. Învârtiră frunzele în ceşcuţă, aşa cum fuseseră instruiţi, apoi întoarseră ceaşca pe dos şi o aşezară pe farfurioara ei.
2566 Profesoara Trelawney se îndreptă spre ei, în momentul în care Harry nu îşi mai putu stăpâni râsul. Lasă mă să văd şi eu, dragă, zise ea, privind cu reproş către Ron. Începu să răsucească ceşcuţa lui Harry în sensul invers acelor ceasornicului şi să o studieze cu atenţie.
2567 Într adevăr, colegii lui îi aruncau tot timpul priviri furişe, ca şi cum s ar fi aşteptat ca Harry să moară din clipă în clipă. Aproape că nu auzi nimic din ce le spunea profesoara McGonagall despre Animagi, vrăjitori care aveau puterea să se preschimbe în orice animal doreau.
2568 Nişte vulturi giganţi, cu ciocuri de culoarea oţelului şi ochi enormi, portocalii. Ghearele de la picioarele din faţă aveau peste treizeci de centimetri lungime şi arătau înspăimântător. Aceste creaturi aveau la gât zgărzi de piele, continuate cu lese, care se aflau în mâinile uriaşe a lui Hagrid.
2569 Încurajaţi de succesul lui Harry, alţi câţiva intrară în ţarc, iar Hagrid le scoase zgarda Hipogrifilor. Peste tot vedeai numai reverenţe temătoare, din partea copiilor. Neville se retrase de mai multe ori din faţa Hipogrifului său, fiindcă acesta nu părea dispus să i întoarcă reverenţa.
2570 Sirius Black nu poate trece de Dementori, nu? Aşa că îşi puseră caietele deoparte şi se îndreptară spre gaura din portret, bucuroşi că nu întâlniră pe nimeni în cale, mai ales că nu erau chiar siguri că aveau voie să iasă la ora aceea. Iarba era încă umedă şi părea neagră în penumbra amurgului.
2571 Hagrid stătea la masa lui de lemn, într o bluză cu mâneci scurte. Colţ, câinele său credincios, stătea cu capul pe genunchii lui. Dintr o privire, văzură că Hagrid băuse mult. În faţa lui se afla o cană mare aproape cât o găleată, iar Hagrid părea să şi poată concentra cu greu privirile asupra lor.
2572 Să vedem ce i se întâmplă broaştei lui Poponeaţă. Dacă a preparat cum trebuie poţiunea, broasca o să se micşoreze, până o să ajungă de mărimea unui mormoloc. Dacă nu, aşa cum bănuiesc eu, broasca o să se otrăvească. Cercetaşii priveau îngroziţi, în timp ce Viperinii abia aşteptau.
2573 Nu mai avuseseră niciodată vreo lecţie practică la "Apărare contra Magiei Negre", dacă nu puneau la socoteală lecţia de anul trecut, când Gilderoy, fostul lor profesor, adusese în clasă o colivie cu zâne şi le dăduse drumul, invitându i apoi să încerce să le bage la loc în colivie.
2574 Uimiţi, dar curioşi, se sculară şi îl urmară pe profesorul Lupin afară din clasă. El îi conduse pe coridoarele lungi şi pustii. La o cotitură, elevii îl văzură pe Peeves, strigoiul, care plutea prin aer, cu capul în jos, şi se chinuia să astupe cu gumă de mestecat broasca unei uşi.
2575 Asta, dacă nu cumva stă lângă el domnişoara Granger să i picure instrucţiuni în ureche. Neville se făcu roşu ca focul. Harry îl fulgeră cu privirea pe Plesneală. Era suficient că şi bătea joc de Neville la orele lui, nu mai era nevoie să l facă de râs şi în faţa altor profesori.
2576 Atunci, se zăpăceşte, nu ştie ce să facă. În ce să se transforme, într un cadavru fără cap sau într un melc carnivor? Am văzut o dată un Bong care, încercând să sperie doi oameni deodată, s a transformat numai pe jumătate în melc carnivor, de care nu s a speriat nimeni.
2577 Cu nasul coroiat şi figură ameninţătoare, profesorul Plesneală ieşi din dulap, fulgerându l cu privirea pe Neville. Neville se trase speriat înapoi, ridică bagheta, dar cuvintele nu vroiau să iasă din gura lui. Plesneală se aplecase mult deasupra lui, căutând ceva în faldurile robei.
2578 Profesorul Plesneală se clătină puţin. Acum era îmbrăcat într o rochie lungă, cu tiv de dantelă, şi purta o pălărie înaltă, pe care se afla un vultur împăiat, mâncat de molii. În mână, îi atârna o poşetă mare, roşie. Clasa izbucni în hohote nestăvilite de râs. Bongul se opri, privind confuz.
2579 Următoarele lui lecţii au fost la fel de interesante ca şi prima. După Bongi, au studiat Pălăriile Roşii, fiinţe asemănătoare spiriduşilor, foarte rele, care apăreau acolo unde se făceau vărsări de sânge, în hrubele castelelor sau pe câmpurile de bătălie, căsăpindu i pe cei învinşi.
2580 Plesneală era mai răzbunător ca niciodată şi toată lumea ştia de ce. Zvonul că Bongul luase forma lui şi felul în care îl îmbrăcase Neville, cu hainele bunicii lui, se răspândise în toată şcoala cu viteza fulgerului. Lui Plesneală întâmplarea nu i se părea deloc hazlie.
2581 În acelaşi timp, când i se adresau lui Harry, vorbeau cu el blând şi cu multă condescendenţă, ca şi cum acesta s ar fi aflat pe patul de moarte. Nimănui nu îi plăceau orele de "Grija pentru creaturile magice", care, după aventurile din prima zi, deveniseră foarte plictisitoare.
2582 O să termin şcoala anul ăsta, n o să mai am alt prilej de a câştiga. Cercetaşii nu au mai câştigat deloc în ultimii şapte ani. E adevărat, am avut şi ghinion, rănirile din Campionatul de anul trecut... Baston înghiţi cu greu, ca şi cum amintirile îi readuseseră un nod în gât.
2583 George Weasley se întinse să l prindă, dar nu reuşi. Pungaşul se strecură printre zeci de perechi de picioare şi se ascunse sub un dulap. Şmecherilă se opri în faţa dulapului, se lăsă pe burtă şi începu să dea furios cu laba din faţă pe sub dulap, încercând să l scoată de acolo pe Pungaşul.
2584 Harry, care se hotărâse să ceară permisiunea profesoarei McGonagall de a merge la Hogsmeade, împreună cu toţi colegii lui, aştepta la coadă, în urma tuturor, ca să intre în clasă, tot gândindu se cum s o abordeze pe profesoară. Deodată, se întâmplă ceva la capătul din faţă al cozii.
2585 Intrară în clasă şi se aşezară de o parte şi de alta a lui Harry şi nu îşi adresară nici un cuvânt cât dură lecţia. Harry nu se hotărâse încă în ce fel să înceapă, când se auzi clopoţelul care anunţa sfârşitul orei, dar profesoara McGonagall aduse ea însăşi vorba despre Hogsmeade.
2586 Ne întâlnim la petrecerea de Halloween. Distracţie plăcuţă! Îi conduse în holul de la intrare, unde Filch, îngrijitorul, stătea la uşă şi îi verifica pe o listă interminabilă, privindu i bănuitor pe toţi şi asigurându se că nimeni dintre cei fără învoire nu încerca să se strecoare pe lângă el.
2587 Îl urmă pe Lupin, în biroul acestuia. Într un colţ, se vedea un bazin mare, cu apă. O creatură de un verde bolnăvicios şi cu coarne mici şi ascuţite stătea cu faţa lipită de peretele de sticlă al bazinului. În acelaşi timp, îşi îndoia şi îşi întindea degetele lungi şi subţiri.
2588 Nu o să avem mari probleme cu ăsta, acum că am avut deja de a face cu Carpii. Şmecheria e să l faci să şi slăbească strânsoarea. Ai observat ce degete are, anormal de lungi? Puternice, dar foarte fragile. Fluidemul îşi arătă colţii, apoi se ascunse într un colţ, după nişte alge.
2589 Peste tot, dansau puzderie de serpentine care păreau şerpişori de apă coloraţi, pe tavanul întunecat a furtună. Mâncarea era delicioasă. Chiar şi Ron, şi Hermione, care plesneau de atâtea dulciuri, îşi luară încă o porţie din fiecare preparat. Harry se uită la masa profesorilor.
2590 Se ascunde ca să nu fie văzută în halul în care e. Am văzut o alergând ca o apucată, din peisaj în peisaj, pe coridorul de la etajul patru. Se ascundea după fiecare copac şi plângea de ţi se rupea inima, biata de ea... Peeves era însă departe de a fi convingător în compasiunea lui.
2591 Vreau ca Perfecţii să stea de gardă la intrări, iar de voi o să răspundă Şefii de promoţie, de la băieţi şi de la feţe. Orice neregulă trebuie să mi se aducă la cunoştinţă fără întârziere, mai zise el, uitându se la Percy, care se agita plin de importanţă şi nu îşi mai încăpea în piele de mândrie.
2592 Există fel de fel de vrăji care opresc pe oricine să intre pe furiş. Nu poţi să te materializezi, pur şi simplu, în interiorul castelului. Şi tare aş vrea să ştiu ce deghizare i ar putea păcăli pe Dementori! Ei păzesc absolut toate intrările în castel. Şi nici în zbor n ar fi reuşit să intre.
2593 Ţinând seama de asta şi de şuşoteala care tot nu încetase, lui Harry i se părea că doarme afară, ascultând foşnetul vântului. O dată pe oră, venea câte un profesor să vadă dacă totul era în ordine. La ora trei noaptea, când toată lumea adormise, intră profesorul Dumbledore.
2594 Peeves mai suflă o dată, şi mai tare, în ceafa lui Harry, apoi ieşi din cameră, chicotind. Harry îşi căută ceasul deşteptător şi se uită la el. Era patru şi jumătate. Bodogănindu l pe Peeves, se trânti iar în pat, sperând să mai adoarmă, dar nu era chiar atât de simplu.
2595 Plecară spre terenul de joc, cu capetele plecate, pentru a rezista rafalelor puternice de vânt, iar umbrelele se dovediră inutile, fiind rapid smulse sau întoarse pe dos de vânt. Chiar înainte de a intra la vestiar, Harry îi văzu pe Draco, Crabbe şi Goyle înghesuiţi sub o umbrelă enormă.
2596 Echipa Cercetaşilor îşi puse costumele de un roşu aprins şi aşteptă obişnuitul discurs mobilizator al lui Baston, dar acesta se lăsa aşteptat. Baston se străduia să spună ceva, dar nu reuşea decât să înghită cu greu. În cele